Predica PS Flavian Ilfoveanul din 5 octombrie 2009, Bucureşti

 

Şi precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea. Şi de iubiţi pre cei ce vă iubesc pre voi, ce dar este vouă ? Că şi păcătoşii iubesc pre cei ce îi iubesc pre dânşii. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă ? Că şi păcătoşii aceeaşi fac. Şi de daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă ? Că şi păcătoşii dau păcătoşilor împrumut, ca să ia întocmai. Ci iubiţi pre vrăjmaşii voştri, şi faceţi bine, şi daţi împrumut, nimic nădăjduind, şi va fi plata voastră multă, şi veţi fi fii celui Preaînalt; că el este bun spre cei nemulţumitori şi spre cei răi. Deci, fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 31-36).

 

Să-ţi dea Domnul după inima ta (Psalmi 19, 4), spune Sfânta Scriptură. Adânc cuvânt, iubiţi credincioşi, care pătrunde ca un tunet şi un fulger în adâncul omului. Fiindcă acest cuvânt este dumnezeiesc, evident că îl descoperă pe om în faţa propriilor lui ochi, a propriei sale fiinţe sau conştiinţe. Oamenii îşi împrăştie fel de fel de vorbe, după cum se pricep şi cui vor să le spună; după mofturi şi după interese, sau sincer. Dar având în vedere că Dumnezeu ne-a zidit, din marea Sa dragoste, ne ţine în viaţă şi are grijă de noi, precum cloşca spre puii săi, putem să pricepem că orice cuvânt al lui Dumnezeu, ori de bine, ori de rău, este spre zidirea şi protecţia noastră.

Deci când spune Domnul: să-ţi dea Domnul după inima ta, fără numai că pătrunde în adâncul fiinţei noastre şi a conştiinţei noastre, nu a vorbelor. Din acest motiv şi Dumnezeu ne-a lăsat viu în conştiinţa noastră, ca un judecător, care atunci când eşti tu cu tine însuţi, dacă ai puţin discernământ, poţi să-ţi revii într-o altă haină, o haină frumoasă, plăcută, după cum a spus evanghelistul de astăzi. Ceea ce vrei tu să-ţi facă oamenii ţie, aceea fă şi tu lor.

Dacă în Legea Veche era dinte pentru dinte, ochi pentru ochi (potrivit Ieşirea 21, 24), era poruncă de la Moise şi el, la rândul său, de la Dumnezeu. Era legea sângelui dată iudeilor, dată poporului mesianic. Aceasta nu-L distruge pe Dumnezeu din frumuseţea Sa de bun şi îndelung-răbdător şi milostiv. Acea lege era dată datorită faptului că iudeii veneau din pământul Egiptului şi trăiau între popoare păgâne. Erau cu colţii plini de sânge şi mâinile aşijderea. În stânga şi în dreapta, în faţă şi înapoia lor, pretutindeni se jertfeau oamenii şi cădeau jertfă idolatrilor. Era nimic iertător între ei: cu ce ai greşit, cu aceeaşi măsură sau mai gravă, erai pedepsit. Nu exista milă atunci. Din acest motiv, Dumnezeu le-a dat o umbră a ceea ce avea să vină mai târziu: milă voiesc şi nu jertfă (Matei 9, 13), adică bineţea lui Hristos. Le-a dat dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, ca o mică trecere spre celelalte frumoase, îmbietoare, spre viaţă.

Dragi credincioşi, cine este pe pământ care să nu greşească vreodată ? Faţă de semenii săi, faţă de sineşi, dar mai ales faţă de Dumnezeu. În afară de Hristos nu s-a cunoscut vreodată vreun om să nu greşească cândva. Pentru acest lucru, să mergem puţin iarăşi în istorie; să ne ducem la marele rege, împărat al iudeilor, Ghedeon. Când stătea la masă cu generalii săi, vedem pe sub masă nişte oameni care în coate şi în genunchi, cu degetele de la mâini şi de la picioare tăiate luau din fărâmiturile celor care şedeau cu mare pompă la masă. Cei ce se înfruptau din bucate erau iudeii, iar ceilalţi erau păgânii care luau acele fărâmituri precum câinii (Judecători, capitolul 1).

Într-adevăr, este o scenă jalnică privindu-i pe aceia de acolo. Ne punem imediat întrebarea: oare voi, popor mesianic fiind şi crezând în Dumnezeul cel atotputernic, cum aţi putut să faceţi un sacrilegiu, să tăiaţi şi degetele de la mâini şi de la picioare ? Să mergem înainte de a lua degetele, acei mutilaţi, ce făceau aceia ? Când băteau război, boierii luau pe toţi prizonierii şi le tăiau degetele şi îi schingiuiau. Le tăiau cu încetinitorul degetele de la mâini şi de la picioare. Nu ştiau că ceea ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, fă şi tu asemenea.

Aşa cum au făcut ei, Dumnezeu a mijlocit ca să le vină şi lor rândul şi să vadă cum este când tu eşti un om nemernic şi nu te uiţi cu milostivire spre semenii tăi. Deci Ghedeon şi cu boierii lui, cu generalii lui, este absolvit de la o culpă. Ceea ce făceai tu unui prizonier care era atât de inofensiv în ochii tăi şi în mâinile tale, puteai să-i redai viaţa; dar măcar nu-l mai mutila, sau omoară-l. Iată că s-a întors roata vieţii şi a venit şi aceluia rândul. Aceia sunt cei spuşi în sfânta psaltire: Ziv, Zevee, Salmanan (Judecători, capitolele 7-8; Psalmi 82, 10), aceia au fost boierii care mutilau pe prizonieri.

Dragi credincioşi, este plină istoria, şi sfântă şi cea laică, de atrocităţi pe care le-au făcut oamenii asupra semenilor lor. Acei ce biruiau credeau că sunt atotputernici, dar de fapt, atotputernicia este numai a lui Dumnezeu şi după cum Dumnezeu, precum soarele împrăştie razele sale, aşa dă putere peste oameni. Dar când omul, văzându-se bogat în această puternicie, primul lucru pe care îl face – Îl uită pe Cel ce l-a înnobilat, uită pe semenii care l-au ajutat sau care-i bat în poarta vieţii lui spre un mic ajutor; nu neapărat din cele materiale, ci de multe ori, poate aţi văzut şi frăţiile voastre, nu-ţi trebuie absolut nimic din ce ţi-ar umple pântecele sau celelalte. Ci vrei poate un cuvânt, poate un zâmbet, sau poate un gând curat, deosebit faţă de hienele care te înconjoară.

Tuturora ni se pare că avem dreptate, mai ales în momente de gâlceavă, dar dacă stăm şi ne gândim şi ne facem un discernământ al nostru, ne dăm seama că de fapt dreptatea este cum spunea Proorocul Isaia – ca o cârpă lepădată (Isaia 64, 6). Şi cârpa lepădată, cred că mulţi dintre frăţiile voastre ştiţi, era care se folosea şi apoi se arunca nimic folosindu-se oricât ai fi spălat-o. Aceasta este dreptatea omului, şi mai ales în zilele acestea.

Îl vedem pe Proorocul David, dragi credincioşi, un om blând, un om cuminte, nu lipsit de păcate, dar imediat după ce greşea, alerga spre cer să fie iertat, chiar împărat fiind. Îl vedem cum era obidit de o slugă a sa, de Semei (II Împăraţi, capitolele 16 şi 19), când el pribegea prin munţi, că era căutat de către Saul să fie omorât, şi acela căuta să-l omoare datorită invidiei că mult îl preţuia poporul pe David. Acesta avea PC. Predici 28 01aşternut pământul, şi acoperământ era cerul. Bea nu mai din pocale acuma, ci de la izvoarele apelor, în pădure cu fiarele şi totuşi s-a găsit o oarecare bestie cu numele de Semei, care i-a fost slugă şi mergea pe cealaltă culme de deal şi striga cât îl ţineau rărunchii: băutorule de sânge, desfrânatule, criminalule, în toate felurile îl blestema şi îl batjocorea în faţa umilului grup care îl însoţea, de generali de armată.


Sfântul Prooroc şi Împărat David

Unul din generali spunea aşa: stăpâne, dă-mi voie să mă duc şi să mă înfrupt din sângele acestui porc de câine, eu nu mai suport să te blasfemieze în felul acesta. Iar împăratul cu gând blajin, cuvânt cald şi blând, îi spune: lasă, că ştie Dumnezeu de ce mi l-a dat îmbolditor; îl are în pază Dumnezeu. Situaţia s-a răsturnat, nu mai era prigonit David şi ajunge în locul lui de rege, de împărat. Semei era în mâinile lui de acuma. Cum a judecat ? Nu s-a răzbunat pe el, ci din contră, l-a adus la palatul lui, l-a îmbrăcat şi i-a dat un teritoriu unde să stea, inviolabil faţă de duşmanii lui acuma – ai lui Semei. Şi a dat poruncă ca nimeni să nu se atingă de el, ci din contră, să fie în protecţie. Iar lui i-a dat lege: să nu cumva să ieşi din acest perimetru, din cauză că nu mai răspund de tine; cât vei sta acolo, vei fi sub protecţia mea imperială, iar dacă vei ieşi, s-ar putea să fii ucis; lucru care s-a şi întâmplat, făcând o mică greşeală şi a făcut un pas din acel perimetru, a şi fost ucis.

Iată o blândeţe, dragi credincioşi, diametral opusă faţă de boierii de la masa lui Ghedeon. Într-adevăr, Proorocul David, în blândeţea sa, ştia prooroceşte de cuvintele care aveau să fie rostite peste multă vreme: ceea ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, fă şi tu asemenea. Deşi era prigonit, umilit, bătut parcă de soartă, nu s-a răzbunat pe acest câine care îl lătra tot timpul, ci din contră, i-a redat viaţa, pacea şi bineţea de care are nevoie un om.

Îl vedem pe Sfântul Apostol Pavel când, mergând la propovăduire prin părţile Asiei, sfărâmându-se corabia, abia se salvează de la înec. Cât de frumos avea să spună mai târziu în epistolele sale: şi nu voiesc eu să nu ştiţi voi de ceea ce am pătimit în Asia, cum s-a scufundat corabia, iar eu abia m-am salvat. Mulţumesc Celui ce m-a salvat şi nădăjduiesc că şi de acuma încolo mă va mai salva (potrivit II Corinteni 1, 8-10).

Dragi credincioşi, se ducea la un lucru dumnezeiesc şi totuşi corabia s-a sfărâmat cu el. Era nedrept Dumnezeu ? Nicicum. Că dacă nu păţea în felul acesta, poate se mândrea. După ce a fost ridicat la al nouălea cer şi a văzut ceea ce spunea el mai târziu, nu este ochi şi urechi care să sensibilizeze ceea ce a văzut el acolo, frumuseţile raiului. Ca să nu se mândrească, spune celor de după el: mi-a dat Dumnezeu pe îmbolditorul satanei (potrivit II Corinteni 12, 7). Acela cine era ? Un bărbat care era făcător de idoli şi de câte ori îl întâlnea prin pieţele PC. Predici 28 02oraşelor, îl pălmuia, îl scuipa şi îl bătea în public. Era o ruşine cruntă, că lumea îl cunoştea că este apostolul lui Hristos şi făcea mari minuni. Dar tocmai după ce făcea nişte minuni cutremurătoare, atuncea îl pălmuia acest înger al satanei. Dar cât de frumos încheagă gestul acesta dumnezeieşte. Ca nu cumva să se înalţe i-a dat Dumnezeu pe îngerul satanei, adică pe acel om slujitor al satanei.


Sfântul Apostol Pavel

S-a rugat de multe ori lui Dumnezeu ca să-i ia această ocară, prefera mucenicia decât să fie aşa de umilit, şi totuşi îi spune Dumnezeu în glasul Său frumos şi blând: destul îţi este ţie darul Meu (II Corinteni 12, 8-9). Adică darul că era ca un prinţ pe unde se ducea, era atâta de preţuit acest om pentru cuvântul pe care-l rostea de împărăţia lui Dumnezeu, cum spunea despre Hristos, cum făcea pe oameni de-l urmau ca pe Mântuitorul. Mare dar ! Deci în recompensă, i-a Dumnezeu pe acest înger lucrător al satanei, ca nu cumva să creadă că este al lui darul cu care era înnobilat în lume printre semenii săi.

Plimbându-ne printre aceste suflete care au trăit cândva, ar trebui să venim la noi acasă în fiinţa noastră, şi indiferent cine suntem, iubiţi credincioşi, în ce statut al vieţii sociale suntem, înţelept lucru este să punem totul în seama lui Dumnezeu, că El ne-a înnobilat, El ne-a ridicat pe treptele sociale, El ne-a dat înţelepciune cu care ne lăudăm, cuvânt, avere şi putere, inclusiv viaţa fără de care trecem într-o nulitate.

Dar dacă omul lipsit de Dumnezeu nu vrea, nu că nu poate, atunci imediat dezgolindu-se de darurile cu care este înnobilat, imediat ajunge precum am spus de boierii aceia. Să mergem la o mică pildă ca să vedeţi omul cât de schimbător este, poate norul pe cer încă mai stă într-o formă câteva clipe, dar omul nu stă.

Era un oarecarele în Alexandria, lucrător de piatră, om sărac asemenea pescarilor, dar era tare blând şi bun. Din puţinul pe care îl câştiga sfărâmând piatră, lucru foarte greu de făcut, primea pe săraci şi împărţea bucata de pâine cu cel care-l vizita şi-l înnopta. Atât de frumos era chipul lui, atunci când făcea acest lucru, că s-a dus vestea despre el în toată Alexandria. Un cuvios, găzduit fiind peste noapte la el, aşa de impresionat a rămas de gestul lui creştinesc, încât că s-a rugat la Dumnezeu ca să-i dea mai multă avere, ca să facă această bineţe mai multă. Insistând în rugăciune, a venit Dumnezeu şi a întrebat: eşti sigur că tu vrei să te rogi pentru el să aibă mai multă avere ? Da, Doamne. Dar tu ştii ce i se poate întâmpla ? Eu cred, Doamne, şi nădăjduiesc că el va primi mai mulţi străini în casa lui. Dar tu pui sufletul tău pentru el ? Da, Doamne. Şi a făcut acest legământ.

Şi într-o zi, după legământul făcut cu cuviosul, acela bătând într-o piatră, a găsit o comoară. A luat comoara acasă, nu a spus stăpânului lui, mintea a început să se învârtă în jurul comorii. Iată-l pe fostul nostru pietrar cum îşi ia bocceluţa din Alexandria şi merge în Constantinopol. Având aurul, a pătruns până la palatele imperiale şi s-a făcut senator. Dacă în timpurile acelea era aşa, un simplu pietrar ajuns senator, lângă împărat, închipuiţi-vă astăzi cum joacă banul. Dar mă abţin. Toate bune şi frumoase. Fostul nostru pietrar a început să-şi schimbe mintea. După câtva timp, a venit îngerul la cuviosul şi i-a spus unde-ţi este Evloghie pietrarul ? Nu Evloghie de la Sibiu, pietrarul nostru.

Dragi credincioşi, zice nu mai ştiu că nu l-am mai văzut prin Alexandria. Îţi spun eu unde este. Este în Constantinopol, mare deputat, mare senator în garda imperială. Atuncea Imperiul Bizantin era creştin, era în timpul împărăţiei lui Iustin. Atât de mult s-a amărât cuviosul şi s-a dus la el, în Constantinopol, l-a găsit, l-a văzut cu careta lui, cu suita lui de ostaşi cum îl ducea la palat, la şedinţă parlamentară. L-a strigat, nu l-a auzit, nu surzise, voia să fie surd. S-a dus până lângă el, l-au bătut ostaşii de l-au lăsat abia viu; a încercat a doua oară şi a treia oară: nu avea şansă de izbândă acum să intre la domnul deputat.

S-a rugat la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute, că sufletul lui era agăţat de mântuirea aceluia. Acuma şi-a dat seama ce a cerut de la Dumnezeu. Dragi credincioşi, rugăciunile acelui cuvios au fost pline de lacrimă în pustia lui, în coliba lui, unde se ruga. Şi atunci Dumnezeu, pentru faptele cuviosului, frumoase pe care le-a avut, l-a şi mângâiat fiindcă a dat Dumnezeu şi a murit împăratul şi schimbându-se garda, atunci ca şi astăzi, a căzut pietrarul nostru. Toată cinstea şi slava au căzut ca o cârpă lepădată. Majoritatea din ascendenţii aceia ai împăratului au trecut prin moarte. Iar el a scăpat cu fuga, gol-goluţ. Şi atunci şi-a venit în firea lui şi a văzut ce înseamnă averea.

S-a dus înapoi în Alexandria ca un necunoscut şi a căutat uneltele care erau ruginite, părăsite, acum din nou le-a luat şi muşchii lui nu mai erau pentru piatră, pielea lui era fină, că era demnitar acuma. Bătături multe a început să-i facă în palmă unealta cu care spărgea la piatră. Muşchii zdreliţi şi zdrobiţi de-acuma. Dar şi el şi-a venit în cunoştinţă şi a zis: Evloghie, aici este Alexandria şi pietrăria, nu mai este palatul imperial al Constantinopolului. Aşa şi-a venit în fire, a văzut ce înseamnă mărirea, dar şi credinţa totodată.

Dragi credincioşi, ce credeţi, că tot cine este de slavă şi cinste se teme ? Ar trebui să ne venim în fiinţa noastră, în cunoştinţa noastră şi în conştiinţa noastră şi să-i dăm jertfă de laudă Celuia ce ne-a zidit şi ne ţine în viaţă. Eu am socotit dintotdeauna, şi o menţin cât voi trăi, că marele şi nepreţuitul dar cu care ne înnobilează Dumnezeu este mintea. Că mintea face totul. Aşa că dacă Dumnezeu ne-a lăsat în cunoştinţă, în gândire frumoasă şi acea minte este şlefuită puţin cu poruncile lui Dumnezeu, întunericul minţii noastre luminat cu lumina lui Hristos, fără numai că nu ne îngropăm imediat în ceea ce ne încântă sau ne foşneşte la ochi şi la urechi. Cum spunea şi proorocul David, bogăţia de ar curge, nu-ţi lipi inima (Psalmi 61, 10).

Un copil odată a găsit o pungă plină de galbeni, cum erau atunci. Dar el dacă a avut o creştere frumoasă, ştia ce să facă cu banii. S-a dus la preotul bisericii şi în glasul lui inocent a spus: părinte, am găsit o pungă şi nu ştiu a cui e şi am adus-o la biserică. Preotul glăsuind, s-a aflat păgubaşul. Păgubaşul a luat cunoştinţă cu cel ce a găsit punga şi din pungă a vrut să-i dea copilului. Copilul s-a eschivat şi a spus: nu, nu, nu, nu vreau. Că eu dacă am găsit-o ştiu cine este Dumnezeu şi dacă nu e a mea, nu-ţi iau nimic. L-a înfricoşat cu bătaie, iar copilul nu a vrut. Referitor la acest gest, atât de frumos şi plăcut, spune Sfântul Grigorie: ce ceartă dumnezeiască. Ar mai face cineva o ceartă din tinerii de astăzi ? Se ceartă cu părinţii că nu le dau toată punga. Sau casa şi apoi: cât mai stai pe lângă mine şi nu mori odată ? Dar fiecare după cum este crescut sau cum şi-a păgubit mintea după glasul străzii.

Deci, dragi credincioşi, trebuie mare grijă să avem, nu să cerem întotdeauna ca lumea să ne aduleze, să ne mângâie. Oare suntem noi demni pentru aceste lucruri ? Ci mai degrabă, umple-te de spinii vieţii tale şi adu-ţi aminte în aşternuturile tale cine eşti. Cum spunea Proorocul David: ceea ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi (Psalmi 4, 4). Un cuvânt umbros, gura vorbeşte numai când este trează mintea. Deci cât ne certăm şi ne clămpănim o zi întreagă cu aproapele nostru, ori că ai ori nu dreptate, când vine apusul soarelui şi-ţi aşterni patul să-ţi odihnească trupul, atunci iartă-te, că iertându-te deja Dumnezeu trimite pe îngerul Său.

Avem o pildă frumoasă despre un oarecarele părinte având copilul îndrăcit, l-a dus la avva, să se roage pentru el să-l izbăvească de această boală cumplită. Când a ajuns îndrăcitul în faţa avvei, i-a tras o palmă, nevinovat fiind avva, nici măcar un cuvânt rostind faţă de copil sau de diavolul care era în el. Şi atunci, acel înţelept bărbat a întors şi obrazul celălalt; el şi-a dat seama că e diavolul. Şi n-a mai dat a doua palmă, ci a spus: călugăr afurisit ! Şi a plecat din copil, lăsându-l abia viu. N-a putut suporta smerenia. Am găsit oameni, dragi credincioşi, într-o vrăjmăşie în care au stat toată viaţa, pentru te miri ce cârpe de moştenire, sau nişte lucruri care nu aveau nici o valoare. Dar când diavolul pune stăpânire pe mintea ta, atunci poţi să faci o culpă şi de tribunal de-ţi storci toată averea fără a mai conştientiza ce pierzi, numai să-ţi câştigi dreptatea.

Deci fiţi foarte atenţi, ca nu cumva satana – datorită păcatelor sau a unei minţi răzvrătite, nicicum după poruncile lui Dumnezeu să lucreze – să te manipuleze şi să te ducă unde tu deja nu mai voieşti. Dar e prea târziu. Uitaţi-vă la oamenii de astăzi, săracii. Vă spun sincer, îmi este milă de majoritatea care orbecăie într-un întuneric, mergând ca animalele numai cu capul în jos, după cele trupeşti; chiar dacă fruntea este sus, mintea este jos. Fiecare după cum l-a înnobilat Dumnezeu, îşi întoarce nobleţea aceea şi darul acela spre cele trupeşti, nicidecum mintea să o ţină spre cele dumnezeieşti. Înţelept lucru este ca luând cunoştinţă despre semenii noştri, că sunt lângă noi toţi şi vedem ce păţesc, să ne îndreptăm paşii până a nu fi prea târziu să râdă alţii de noi, în loc din bătăile acelora să ne învăţăm noi. Dar iarăşi spun, fiecare având liberul arbitru, având conştiinţă şi cunoştinţă şi minte destulă să priceapă şi să perceapă lumea, este liber ca pasărea cerului să aleagă cum vrea.

Şi noi mult am fost lătraţi de-a lungul timpului, nici diavolul nu ne-a lătrat şi ne-a batjocorit cum ne batjocoreşte acest apus, aş putea să spun, aceşti oameni care, săracii, au pierdut cârma prin schimbarea calendarului. Stăteam şi mă gândeam să vă spun sau nu şi totuşi din adâncul fiinţei, am să vă spun. Fiindcă am fost la Sibiu de Acoperământul Maicii Domnului, mi-a spus P.S. Evloghie că acel mitropolit Streza, care a avut o ascensiune misterioasă, se compromite precum un câine şi latră peste tot despre acel mic schituleţ care s-a înfiinţat acolo. Ne-a murdărit prin cuvinte în toate felurile, ne-a făcut şi satanişti, a spus că sunt mai buni sataniştii decât noi, suntem eretici şi în toate felurile. Vă spun sincer, să-l ierte Dumnezeu, nu m-a jignit cu nimic, că ştiu în ce cred. Îmi este milă de acel om şi de semenii lui, care-şi murdăresc limbile prin aceste cuvinte.

Oare nu-şi dau seama aceşti oameni atât de goi şi deşerţi că de fapt că nu cu noi se iau, ci cu Sfinţii Părinţi ? E logic ca să fii urât în faţa lui şi a acoliţilor lui, de vreme ce noi stăm împotriva ecumenismului, de vreme ce noi nu primim părtăşia cu toate sectele lumii care, la rândul lor, sunt anatematisite, blestemate nu de noi, de toţi Sfinţii Părinţi. Stau ei împotriva acelui tăvălug care vine acuma din Babilonul Vestului ? Nicicum. Boierilor ce sunteţi voi astăzi, mâine veţi fi la masa lui Ghedeon, a Ghedeonului celui ceresc.

Păziţi-vă, dragi credincioşi, de aceste cuvinte, cum spunea Apostolul Pavel, blânde, mângâietoare, dar care înşeală inima celor proşti (Romani 16, 18), adică a celor simpli şi goi de teologie. Nu vă mângâiaţi cu aceste cuvinte deşarte şi atât de pompoase spuse. Uită-te la omul care le spune. Păzeşte aşezământul Sfinţilor Părinţi ? De vreme ce demolează toate Sfintele Sinoade Ecumenice, oare nu vor păţi şi ei la timpul lor cum au păţit ereticii ? Poate mai rău, că dogmatismul pe timpul ereticilor nu era ca în timpul de astăzi, precum şi icoana lui Hristos, imaginea lui Hristos nu era descoperită în profunzime în timpul Vechiului Testament. Aceia poate au mai uşoară pedeapsă decât aceştia, cărora descoperindu-li-Se Hristos şi Sfinţii Părinţi care au murit, omorâţi fiind mulţi pentru apărarea numelui şi a dogmatismului lui Hristos, iar voi ce faceţi ? Îl vindeţi.

Apar cărţi, dragi credincioşi, împotriva noastră. Frăţiile voastre aveţi libertatea de a delibera. Nouă ne rămâne să arătăm, să dovedim cine suntem; nu prin cuvinte, ci prin fapte. Aşa şi frăţiile voastre, păziţi-vă cât puteţi de aceste otrăvuri, care sunt din ce în ce mai cosmetizate şi mai discrete, cu care se otrăveşte lumea. N-o luaţi ca o clevetire, nici nu mă interesează ce grăiesc, nu ca un nesimţit. Având în vedere că Hristos n-a fost primit, şi tocmai de cei care erau înnobilaţi de către Hristos, şi a fost bătut, umilit, urgisit şi omorât. Noi ce putem să aşteptăm ? Cine credeţi că a demolat aicea ? Securitatea, poliţia ? Aceştia erau nişte papiţoi, erau nişte roboţi, care pentru gesturile lor luau o bucată de pâine. Erau alţii în spatele lor, care erau din dealul Patriarhiei. Dar pe fiecare, are cine să-i judece. Dragi credincioşi, nu-i judecăm noi, ci mai bine obidit decât în casele şi pe scaunele celor fărădelege.

Dragi credincioşi, având în vedere că acuma se lucrează la scară nu naţională, ci mondială, de cele mai obscure organizaţii, păziţi-vă să nu cumva să fiţi muşcaţi de această hidră, de această otravă atât de păguboasă cu care i-a înveninat pe toţi oamenii lumii. Păziţi-vă că Biserica este deja otrăvită de această organizaţie care i-a prins pe toţi de nas, precum ursul, şi joacă după toba ţiganului atunci când vrea să dea spectacol. Cine are ochi de văzut şi urechi de auzit şi mai ales minte, că altfel de înţeles se înţeleg multe.

Eu îi mulţumesc bunului Dumnezeu că ne-am reîntâlnit, doresc să ne mai reîntâlnim şi să mai vorbim cât putem despre Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava şi cinstea în veci. Amin.