Predica PS Flavian Ilfoveanul din 10 august 2009, Bucureşti

 

Pentru aceasta asemănatu-s-a împărăţia cerurilor, omului împărat, care a vrut să ia seama slugilor sale. Şi începând el a lua seamă, au adus la dânsul pre un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el să-i plătească, a poruncit domnul lui să-l vânză pre el şi pre muierea lui şi pre copii şi toate câte avea, şi să plătească. Deci căzând sluga aceea, se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă pre mine, şi-ţi voiu plăti ţie tot. Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit pe dânsul, şi i-a iertat lui şi datoria. Iar ieşind sluga aceea, a aflat pre unul din soţiile sale, care era dator lui o sută de dinari, şi apucându-l pre el îl sugruma, zicând: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Deci, căzând soţia aceea la picioarele lui, îl ruga pre dânsul, zicând: mai îngăduieşte-mă pre mine şi-ţi voiu plăti. Iar el nu a vrut, ci ducându-l l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Iar soţiile lui văzând cele ce s-au făcut, s-au întristat foarte, şi venind au spus domnului lor toate cele ce s-au făcut. Atunci chemându-l pre el domnul lui i-a zis lui: slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat ţie, pentru că m-ai rugat; dar ţie nu ţi se cădea să-ţi fie milă de soţia ta, precum şi mie mi-a fost milă de tine ? Şi mâniindu-se domnul lui, l-a dat pre el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui. Aşa şi Tatăl meu cel ceresc va face vouă, de nu veţi ierta fiecare fratelui său, din inimile voastre, greşalele lor (Matei 18, 23-35).

 

Când Mântuitorul spune că ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea, îl aduce pe om în cunoştinţa că nu este atotputernic, este om supus slăbiciunilor, tributar lui Dumnezeu şi chiar tributar semenilor săi. Numai un om fără de minte îşi poate atribui atâta putere să nu aibă nevoie de semenii săi.

Dragi credincioşi, având în vedere că nimic nu este al nostru, ci tot ne este dat de sus, începând cu fărâma aceea de viaţă care o purtăm în noi, suntem şi tributari cerului, acela ne-a înnobilat şi ne ţine în această nobleţe de a fi om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. O dată când Apostolul Petru îl întreabă pe Domnul: Doamne, de câte ori se cade ca să iertăm semenilor noştri ? Mântuitorul a ascultat cu blândeţe şi a dat răspunsul pe măsură. În Legea Veche, era de şapte ori să ierţi pe aproapele tău. Era Legea aceea dură: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi (Ieşirea 21, 24). Dar venind Mântuitorul, s-a abolit acea lege şi venea Legea milostivirii. Şi spune Mântuitorul: de şaptezeci de ori câte şapte să iertăm aproapelui nostru (Matei 18, 22). Dacă numărul şapte atunci era, într-adevăr, uşor de ţinut minte şi de memorat, când spune Mântuitorul de şaptezeci de ori câte şapte, aici simbolizează nu de 490 de ori să iertăm, om sta cu un catastif şi să numărăm în câte zile am făcut aceste iertări, ci arată că de nenumărate ori trebuie să iertăm. Şi în completarea acestui frumos atribut care îl caracterizează pe om că este creştin, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, vine cu frumoasa pildă de astăzi.

Împăratul nu era altcineva decât Dumnezeu. Dar ca să grăiască Mântuitorul, cum a făcut de obicei pe înţelesul omului, s-a substituit cu ceva pământesc. A vrut să-şi ia seama semenilor săi, slugilor. L-a găsit pe unul dator cu zece mii de talanţi. Acela nu a putut ca să plătească şi era deja pasiv de pedeapsă: să fie închis el şi toată casa lui, şi averile luate. S-a rugat împăratului: l-a iertat împăratul, l-a mai păsuit o vreme, poate va reuşi ca să plătească.

Proaspăt iertat, se întâlneşte în drum spre casa lui, cu un altul, semăn de-al lui, tovarăş de-al lui, care îi era dator cu o sută de dinari. Era o sumă infimă faţă de zece mii. Îl strânge de gât şi certându-l că nu i-a plătit la vreme, îl duce în închisoare. Acest lucru s-a desfăşurat sub ochii altor prieteni, care au rămas mâhniţi. S-au dus şi l-au spus împăratului. Aşa s-a supărat împăratul, încât că luându-l, pedepsindu-l, l-a băgat în închisoare într-adevăr cu toată familia lui.

Iubiţi credincioşi, cum a spus Mântuitorul, a grăit în multe graiuri pe înţelesul omului. Dar toate aceste pilde îşi au un substrat al lor, în alegoricul său, de o înţelegere filozofică, scufundându-ne în lăuntricul nostru. Omul este tributar lui Dumnezeu, cum am spus, că nimic nu este al nostru, chiar treptele sociale pe care noi le ocupăm în viaţă nu sunt ale noastre. În umbra noastră vine Dumnezeu, Cel ce ne binecuvântează paşii. Cum spunea şi Mântuitorul că norul plouă şi peste drept şi peste nedrept (Matei 5, 45). Viaţa curge şi peste păcătos şi peste cel drept.

Dumnezeu nu face părtinire, până când vine vremea secerişului. Dar iată om către om în câtă răutate se poate răzbuna şi-şi arată ferocitatea din el, de fapt animalul din el, când scapă din laţ, când scapă de sub gardul legilor şi al minţii. Noi, fiind tributari cu cei zece mii de talanţi, îl arată Dumnezeu pe om cu cât este tributar lui Dumnezeu, cele zece mii nu simbolizează numărul, ci arată că noi suntem cu totul tributari lui Dumnezeu. Suntem datori Lui şi noi atâta de indolenţi suntem, chiar vecini cu nesimţirea, că nici măcar să credem în El. Sau cum ajung oamenii zilelor acestora apocaliptice, de a-L ignora pe Dumnezeu, şi fac comedii pe seama lui Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu, în îngăduinţa Lui, nu îl duce în închisoare pe om, îl lasă.

Acea închisoare, unde tot cu el merge şi soţia şi copiii lui, simbolizează că soţia trupului este sufletul. Deci omul faţă de Dumnezeu, prin păcatele lui care nu sunt mărturisite şi neiertate implicit, el devine culpabil pedepsei lui Dumnezeu. Şi când se umple mânia lui Dumnezeu, cercetând pământul, îl duce în temniţă şi trupul şi sufletul, iar copiii, restul familiei, simbolizează toate faptele pe care le-a făcut el în viaţa lui, se duc în pierzare în temniţa veşnică.

Dragi credincioşi, ieşind de la împărat iertat, iată că pe semenul său îl strânge de gât şi îl duce în închisoare, având putere; dar neştiind împăratul, face acest lucru. Cei care l-au văzut în această oribilă scenă pe cel care era dator cu zece mii de talanţi, nu erau decât îngerii lui Dumnezeu. Cine crede că se poate ascunde de ochii lui Dumnezeu şi ai îngerilor, se înşeală amarnic. Dumnezeu pe toate le vede, şi îngerii aşijderea. Dar din bunul simţ, din îngăduinţă şi din bunătatea Sa, nici măcar nu te jigneşte Dumnezeu, parcă nici n-ar fi fost pe acolo. Te lasă să-ţi vii în cunoştinţa ta, într-o stare de cunoştinţă.

Cel mai rău lucru pe care îl poate face omul în viaţa lui este să-şi amorţească, să-şi schilodească conştiinţa lui. Şi datorită faptului că el nu ia legătură cu legile, măcar cele civice, de bunele maniere, nu mai spunem de cele ale lui Dumnezeu, atunci omul începe uşor-uşor ca să piardă cârma sufletului său şi, în final, să devină actorul, făptuitorul unor crime oribile, unor fapte de mare necinste şi pentru el, şi pentru neamul lui, pentru familia lui, şi implicit pentru Dumnezeu în faţa diavolului.

Cum de obicei am mai făcut lucruri de genul acesta, ca să întărim cuvântul şi să-l înţelegem, ne-am mai scufundat prin pilde ale istoriei.

Dragi credincioşi, ne ducem în timpurile antice, când poporul iudeu era căzut sub domnia lui Antioh al Siriei, un om tiran, un om plin de orgoliu, un om închinător de idoli şi nici nu voia să audă de Dumnezeul din Ierusalim. A făcut aşa mişcări de guvern şi de oameni, de miniştrii lui, încât că ducea în pericol tot poporul iudeu. S-a întâmplat un fapt, care în aparenţă este minor, dar ar trebui să răscolească minţile  fiecăruia dintre noi cu câtă greutate s-a ţinut adevărul şi numele lui Dumnezeu în faţa blasfemiatorilor, a călcătorilor de lege.

I-a forţat Antioh pe iudei ca să mănânce carne de porc. Ei, prin legea lui Moisi, nu mâncau carne de porc şi carne din cele necurate. A ajuns la atâta nebunie încât că putea să-i treacă prin foc, să-i omoare pe cei care nu-l ascultă pe împărat. Atunci l-au ucis pe bătrânul preot al Ierusalimului, pe Eleazar, l-au ucis mişeleşte pentru acest fapt, că nu l-a ascultat pe împărat. El avea 7 ucenici, acei vestiţi eroi ai PC. Predici 27credinţei, Macavei, 7 fraţi care în faţa mamei lor au fost ucişi mişeleşte, sub porunca lui Antioh. Erau tineri, dar viteji; viteji nu în război, viteji în ceea ce credeau. Le-a adus carne de porc la gură şi nu au vrut să facă lucrul acesta: nu vom face şi nu te vom asculta, împărate.


Sfinţii 7 Macavei şi dascălul lor, Sfântul Eleazar


Te voi omorî, luându-l pe cel mare. Orice-mi faci, nu voi călca legea. L-a jupuit de piele, l-a ars, l-a omorât şi acest lucru l-a făcut în faţa mamei lor şi nici unul nu a cedat. Iar ultimul, copil era, cu aceeaşi bărbăţie a stat în faţa tiranului, dar nu a ezitat să-i spună: slujitor al satanei, deşi sunt copil, nu voi face ceea ce-mi porunceşti, chiar dacă faci ce ai făcut cu fraţii mei. Voi muri pe legea mea şi nu te voi asculta; dar nici Dumnezeu nu te va uita pe tine, slujitor al satanei. Acelaşi lucru i-a făcut şi acestui nevinovat copil (potrivit II Macavei, cap. 6-7).

Totul s-a desfăşurat sub ochii îngerilor şi ai lui Dumnezeu. A tăcut Dumnezeu până s-a umplut cupa mâniei şi s-a împlinit proorocia acelui nevinovat copil. Că, într-adevăr, Antioh s-a îmbolnăvit grav – credea că este atotputernic şi nemuritor, cum cred unii plini de orgolii – a început să slăbească din sănătate, s-a umflat, s-a făcut cât un bivol şi puţea de în jurul palatului lui nimeni nu putea să mai stea. Şi-a dat seama şi şi-a adus aminte, în subconştientul lui, de cuvintele acelui nevinovat muribund, ultimul din fraţii Macavei. A vrut să se întoarcă spre Dumnezeu, a fost tardivă căinţa că a pierit cu sunet (potrivit II Macavei cap. 9).

L-am văzut pe Irod, dragi credincioşi, care l-a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul şi pe fiul lui, celălalt, sub a cărui domnie au murit Mântuitorul şi l-au ucis pe Iacov, fratele lui Ioan. În acelaşi chip a pierit, credea că este nemuritor.

Venim în vremurile noastre şi vedem oamenii care neavând nici o legătură cu Dumnezeu, că nu au vrut, cred că stăpânesc mare putere. Taie şi spânzură în stânga şi-n dreapta, neuitându-se la cei care sunt asemenea cu ei. Şi toate le rabdă Dumnezeu până în clipa când, umplându-se mânia, îi vine ceasul.

Dragi credincioşi, nu mai trebuie să apelăm la istorie, referitor la această pildă cu care noi ne întâlnim veşnic. O vedem pe semenii noştri: oameni din toate categoriile sociale, care atunci când sunt puşi undeva pe o treaptă de stăpânire, au un sceptru şi un cuvânt de decizie asupra supuşilor lor, dacă nu au nici măcar bunul simţ faţă de semenii săi, îl rabdă Dumnezeu până în ziua când, clătinându-i-se scara ca o atenţiune, el rămâne în aceleaşi necuviinţe şi apoi cade cu sunet. Pierit-a pomenirea lui cu sunet (Psalmi 9, 6), cum spunea şi Proorocul David.

Această datorie, de care spune evanghelistul astăzi, nu se rezumă la cea pecuniară. Ea se rezumă la tot ce este greşeală făcută cu bună ştiinţă de către om. I-a spus Mântuitorul Apostolului Petru şi prin el, prin apostol, ne spune până în zilele noastre acelaşi lucru: de şaptezeci de ori să ierţi aproapelui tău. Reluând Sfântul Apostol Pavel acest cuvânt, al Mântuitorului, îi învaţă pe toţi cei cărora le-a spus cuvântul Evangheliei să fie oameni cuminţi, oameni blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). Cine eşti tu cel ce judeci pe cel ce a făcut unele ca acestea, de vreme ce tu faci aceleaşi ? Deci cine eşti tu, care în momentul când vezi pe cineva care face ceva, tu imediat îl judeci şi îl cleveteşti ? De ce nu te uiţi în lăuntricul tău, că poate ieri sau mâine ai făcut sau vei face lucrurile acestea ? Şi aşa cum tu l-ai clevetit şi te uiţi cu ochi pizmaş asupra lui, oare mâine nu şi tu vei fi privit la fel ? De vei lua capul aceluia care ţi-a greşit astăzi, mâine nu eşti şi tu pasibil de această pedeapsă ? Deci iată cuvântul apostolului, îl repet: cine eşti tu cel ce judeci pe cel ce a făcut unele ca acestea, de vreme ce tu aceleaşi faci, sau poate mai rele ? (Romani 2, 3)

Dragi credincioşi, lumea nebună de astăzi, nu nebună la propriu, la figurat faţă de Dumnezeu, cum spunea şi proorocul, nebun este cel ce zice că nu este Dumnezeu (Psalmi 13, 1; 52, 1), caută să-L ignore pe Hristos. Nimeni în lume nu a putut lăsa nişte precepte mai frumoase, lejere, îngăduitoare, împăciuitoare şi odihnitoare, cum le-a lăsat Mântuitorul. Vedeţi în câte graiuri a grăit Dumnezeu omului, poate va înţelege odată. S-a substituit omului, cum spunea prin Proorocul Isaia: să judece între mine şi tine, Israile, cu ce ţi-am greşit. Ce mi-ai cerut şi am refuzat să te ascult ? (potrivit Isaia 5, 3 şi următoarele). Cât S-a coborât Dumnezeu faţă de un putregai de om ! Toate mofturile ţi le-am satisfăcut. Te-am scos din pământul Egiptului cu mână tare şi cu braţ înalt (Ieşirea 6, 1; Psalmi 135, 12) şi tu M-ai răstignit. Ţi-am dat nobleţe în toată lumea, până în zilele de astăzi, poporului lui Israil şi ce-a făcut şi ce face Israil. Având în vedere că poporul creştinesc este Noul Israil, nu putem ca să aruncăm condamnarea spre Vechiul Israil că L-a răstignit pe Hristos. Noi, Noul Israil, prin a nu-L asculta pe Dumnezeu, prin a nu face cât de cât preceptele lui care sunt atâta de frumoase, Îl răstignim pe Mântuitorul.

Iubiţi credincioşi, haideţi să ne coborâm la micimea noastră de masă. Vedem oameni monstruoşi şi oameni ca nişte îngeri. Acei care sunt oameni cuminţi, oameni care gândesc, nu repezi la iuţime, oameni îngăduitori, aceia parcă au o altă faţă. Sunt cu o faţă senină, iar cei care sunt nişte cutre i-a stigmatizat Dumnezeu şi pentru un psiholog este suficient să-i arunce o privire în faţă, că faţa îl caracterizează pe om. Şi dacă statorniceşti într-o patimă, deja te stigmatizează: ori că eşti beţiv, ori curvar, ori hoţ, ori cine ştie ce patimă zace în fiinţa ta.

Haideţi să încercăm să ne cuminţim un pic, să fim nişte oameni cuminţi. Arată Mântuitorul prin această frumoasă pildă caracteristicile unui creştin. Este un om încet, leneş la a răspunde cu sabia; sau la invectivele cu care i se sparg timpanele lui, el se face că nu aude.

Îmi aduc aminte la căderea Constantinopolului, când turcii care stăteau în Constantinopol, asediat deja, s-au dus în genunchi la împăratul Constantin, ultimul împărat al Bizanţului, şi l-au rugat cu lacrimi, spunându-i: Stăpâne – ei erau islamici, ţineau acolo legea lor, nu intra nimeni peste ei, erau oameni, erau chip şi asemănare a lui Dumnezeu, problema lor că ţineau islamul. Dar ducându-se la împărat, i-au spus: Stăpâne, te recunoaştem ca împăratul nostru, vedem că suntem asediaţi aici, sunt fraţii noştri cei care vă asediază, dar îţi cerem un lucru. Ne este frică că vor fi sparte zidurile, asediul acesta, şi venind peste noi, primii care îi vor lua spre muncire fraţii noştri noi suntem. Că ne-ar omorî nu ar fi o problemă, dar ne este frică că ne chinuie. Te rugăm, împărate, ai putere să ne dai voie să fugim care încotro, numai să scăpăm de tiranul care asediază Constantinopolul. Atât de blând era împăratul, că era şi creştin bineînţeles, i-a lăsat în pace şi le-a deschis o poartă pe unde s-au dus toţi turcii în legea lor, să scape de tirania celorlalţi, care erau tot fraţii lor.

Iată, într-adevăr, ce face creştinismul. Împăratul Constantin, primul împărat creştin, la fel a lucrat, şi mulţi alţii. Dacă la nivel de împăraţi sau de boieri, după cum era stabilită societatea, aşa făceau, oare noi, într-o treaptă mai joasă, nu se cade mai mult să fim oameni ca acesta din pilda de astăzi ? Nu să-l strângem de gât, ci ca acela, dator cu o sută de dinari. Dumnezeu ne vede când noi, plini de păcate şi de patimi, îl certăm pe altul care poate e mai puţin dator către cer faţă de tine, care îl strângi de gât, îl cleveteşti sau cine ştie cum îl porcăieşti în faţă.

Dragi credincioşi, nimeni nu mai poate contesta, chiar spuma filozofiei de astăzi, căreia i se pare că a ajuns la apogeul deşteptăciunii, nu mai poate ignora frumoasele precepte ale lui Hristos, care în definitiv nu se rezumă decât la a fi un om cu bun simţ în societate. El se lasă la urmă. Că dacă tu vei face cele ale bunelor maniere, cred că nu stai departe de a-L cunoaşte şi pe Cel care a dat aceste frumoase precepte. De a fi un om blând, un om încet la răzbunare, un om cald cu semenii tăi, şi atunci vei radia, atunci te faci într-adevăr ca un soare cald şi luminos către care aleargă toţi cei ce vor să se îmbogăţească în această strălucire şi în această înţelepciune.

Fiindcă este ultima săptămână până la hramul nostru, vineri fiind Adormirea Maicii Domnului, vă rog să statorniciţi în rugăciuni ca să ne ajute Împărăteasa Cerului să o serbăm, cum am serbat-o în fiecare an după puterile noastre. Îmi pare rău că înalt prea sfinţitul nu poate să ne onoreze cu cinstita sa treaptă de înalt prea sfinţit mitropolit, din cauză că este puţin bolnav. Nu a putut sluji nici la Slătioara la Schimbarea la Faţă a Domnului; sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vină altă dată, bine ştiind şi eu şi frăţiile voastre că nu ne-a uitat şi nu ne uită şi ne iubeşte pe toţi.

Cu toţii, ca într-un buchet frumos colorat şi mirositor, să-I aducem slavă şi cinste lui Dumnezeu, Maicii lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui. Amin.