Predica PS Flavian Ilfoveanul din 13 iulie 2009, Bucureşti

 

Şi trecând Iisus de acolo, au mers după dânsul doi orbi, strigând şi grăind: miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David ! Iar după ce au mers în casă, au venit la dânsul orbii şi le-au grăit lor Iisus: credeţi că pot să fac eu aceasta ? Grăit-au lui: aşa, Doamne ! Atunci s-au atins de ochii lor, grăind: după credinţa voastră, fie vouă ! Şi s-au deschis ochii lor. Şi le-au poruncit lor Iisus, grăind: vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei ieşind, l-au vestit pe dânsul în tot pământul acela. Iar ieşind ei, iată, au adus la dânsul pe un om mut, îndrăcit. Şi scoţându-se dracul, a grăit mutul, şi s-au mirat noroadele, grăind, că niciodată nu s-a arătat aşa întru Israil. Iar fariseii grăiau: cu domnul dracilor scoate pe draci. Şi străbătea Iisus prin toate cetăţile şi oraşele, învăţând în soboarele lor, şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi vindecând toată boala şi toată neputinţa întru norod (Matei 9, 27-35).

 

Când Mântuitorul a spus: cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), nu a spus doar nişte cuvinte goale, ci pline de conţinut, dând cea mai mare nădejde omului, care este închingat de viaţă, de neputinţe, îi arată poarta Lui şi acel ocean de milostivire a Lui, a Ziditorului nostru. Dacă l-am văzut pe slăbănog în deznădejdea vieţii cum a alergat ca cerbul spre izvoarele apelor (Psalmi 41, 1) spre Mântuitorul şi a câştigat ceea ce nu a găsit nicăieri pe pământ. În acelaşi drum vine un boier a cărui fiică trăgea să moară. Aşa de deznădăjduit era acel om, încât că sufletul lui era sfâşiat. Poate ar fi vrut să moară el, de durere, decât scumpa lui fiică. Ca şi slăbănogul, nu avea unde să alerge sub cer. Îl vedem alergând în disperare tot la Acela, tot la Mântuitorul, acelaşi fiu al Mariei, cum îl numea acel nazarinean, acel bun samaritean.

Dragi credincioşi, aceste lucruri se întâmplau în Capernaum, unde era provincia Lui. În această provincie, a trăit Mântuitorul: Vitleemul L-a născut, L-a primit spre naştere, Nazaretul L-a crescut şi aicea locuia, în Capernaum. În pilda de astăzi vedem alţi oameni obidiţi de patimile vieţii, de necazuri. Aceştia erau orbi. Şi lângă ei apare şi un mut, dar care era îndrăcit. În marea Lui milostivire îi primeşte şi pe ei. Îi vindecă ca un Dumnezeu desăvârşit, fiindcă şi ei, în neputinţa pe care o duceau aşa, pe picioare, marginalizaţi de societate, îşi arată credinţa şi zic în scurte cuvinte Domnului: miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David. A-l mântui din acea neputinţă el cere ca la un Dumnezeu, că numai Lui îi era în putere. Şi totodată, oameni simpli fiind, îl şi arată pe Mântuitorul că este fiu al lui David, adică Se trage din ginta, din seminţia, din genealogia Proorocului David, a primului împărat bun, creştin, credincios, al lui Israil.

Iată, iubiţi credincioşi, marea milostivire a lui Dumnezeu cum se arată pe pământ de acum. Dintotdeauna, Dumnezeu a fost bun cu omul. Cum a spus şi Apostolul Pavel, în multe graiuri şi în multe feluri a vorbit Dumnezeu oamenilor, iar în cele din urmă a grăit Însuşi Fiul Său (potrivit Evrei 1, 1-2). Şi tot ce a grăit, a adeverit cu semne şi minuni. Vedem aceste minuni pe care le-a făcut în faţa iudeilor. Popoarele care-L ascultau nu mai puteau de bucurie. Aceia erau oameni nevinovaţi şi erau păcătoşi, aşa cum i-a găsit viaţa când Îl întâmpinau pe Mântuitorul. În momentul când auzeau cuvântul Lui deja se lepădau parcă de tot ce este trupesc. Şi acest lucru îl vedem când oamenii care-L înconjurau şi-I sorbeau cu patos cuvintele de învăţătură, uitau că sunt trecători, uitau că sunt în neputinţe, uitau să mănânce, uitau să bea şi chiar să doarmă. Fără numai că aceste lucruri pe care le vedem întâmplate în timpul Mântuitorului Îl arată pe El cât de bun a venit, şi ca Dumnezeu desăvârşit din veac şi acum S-a arătat om desăvârşit. Marea problemă avea să rămână tot omul, slăvita Lui zidire, a lui Dumnezeu, înnobilată cu chipul şi asemănarea Sa. Nu S-a războit Mântuitorul ca un viteaz cu animalele sau cu alte lucruri cu omul. Şi cum, în general, de multe ori vedem şi noi în viaţă că pe cine iubeşti cel mai mult acela te înjunghie, acum a arătat Mântuitorul de fapt cine este omul: când părăseşte pe Dumnezeu, îşi pierde discernământul şi pierde încetul cu încetul tot ce este frumos în el şi devine ca o fiară, ca o viperă înveninată, lucru care s-a şi arătat, înfăptuindu-l pe crucea Golgotei când, fără milă, îl trimite pe Fiul lui Dumnezeu la moarte.

Iubiţi credincioşi, după ce avea să se lase pacea în Imperiul Roman, în lumea creştină, cei ce L-au răstignit pe Hristos n-aveau să se lase bătuţi. Erau împrăştiaţi în toată lumea, răutatea asupra lui Dumnezeu şi a celor ce Se închinau lui Hristos avea să ajungă la cote maxime. Dacă au pierdut războiul, că au trimis în ceruri o trenă întreagă de mucenici şi n-au putut închide gura creştinilor şi să strângă Biserica de gât, s-o sufoce, de acum avea să înceapă al doilea front: ereziile, care au slăbit de multe ori din rădăcină, din temelie Biserica. Abia se dăduse pacea în Biserică prin împăratul Constantin, primul împărat creştin, că a şi apărut arianismul, de la un evreu din Alexandria, cu numele Arie. A zguduit atunci Biserica şi fiindcă s-a lăsat această erezie, imediat prelaţii lumii de atunci, fiind atenţi ca nişte păstori vigilenţi când este atacată turma, s-au strâns la Niceea, sub rânduiala împăratului Constantin şi au făcut primul Sinod Ecumenic. Avea să fie, în urma altei erezii, făcut al doilea sinod, apoi altă erezie, a lui Nestorie, al treilea sinod. Fiindcă astăzi serbăm Sinodul al IV-lea Ecumenic, vreau puţin să vă pun în temă ce s-a întâmplat la acea erezie.

Oamenii cum erau labili şi, în general, aceştia sunt nişte prăzi inevitabile ale satanei şi ale lucrătorilor satanei, aşa a fost şi pe la anii ’400, când domnea pacea în Biserică. S-a ridicat în Constantinopol un bărbat, care avea o viaţă cuvioasă, cu numele de Eutihie. Atât de mult a gândit el în dogma Sfintei Treimi, încât că a ajuns la concluzia că Hristos nu a mai avut fire omenească, că firea dumnezeiască a contopit, a sorbit – cum spuneau şi Sfinţii Părinţi – asemenea unei picături care ajunsă în mare nu mai există, aşa gândea el că firea omenească era absorbită de firea dumnezeiască a Mântuitorului, ceea ce era o erezie cumplită. Că dacă Mântuitorul nu a venit în trup, atunci ce S-a răstignit pe crucea Golgotei ? Sângele care a udat crucea şi capul, căpăţâna lui Adam, de unde a curs ? Şi acei eretici se numeau monofiziţi, adică credeau doar în firea dumnezeiască a lui Hristos. Sfinţii Părinţi, foarte vigilenţi, imediat s-au adunat. Au început să se sfătuiască, atunci era împăratul Teodosie, fiul lui Teodosie cel Mare, împăratul bizantin al Constantinopolului.

Dragi credincioşi, cum împăraţii de obicei nu erau dogmatisiţi, dar puteau să fie nişte oameni manipulaţi, aşa a fost şi împăratul Teodosie. Avea o iscoadă, era mâna dreaptă în Constantinopol, unul Hrisafie, şi cu Evdochia, soţia lui, care unelteau împreună cu Eutihie să schimbe dogma. Foarte greu le-a venit Sfinţilor Părinţi să apere dogma Sfintei Treimi, şi mai ales cele două firi ale Mântuitorului. Pe scaunul Alexandriei era patriarh Dioscor; şi acesta un om avid de putere, după bani ori după interese, era uşor de cooptat în această erezie de către diavol şi lucrătorii lui. Eutihie avea să fie depus din scaunul lui, de exarh al mânăstirilor din jurul Constantinopolului şi din Constantinopol. S-a dus şi s-a plâns la Dioscor; acesta a adunat sinod şi, împreună cu împăratul, care a rămas în istoria creştină un sinod tâlhăresc. Patriarh al Constantinopolului era Sfântul Flavian. Atât de mult a apărat dogma Sfintei Treimi şi cu blândeţea sa a spus că nu este bună această cugetare, gândind că Mântuitorul nu a avut fire omenească. Distrugeţi toată lucrarea lui Dumnezeu, că dacă Hristos n-ar fi avut fire omenească, zadarnică era venirea Lui pe pământ. N-au înţeles oamenii şi Dioscor a venit la aşa-numitul sinod tâlhăresc în Efes, înconjurat, ajutat de o gardă de ostaşi şi de nişte călugări care aveau pe PC. Predici 25 01mâneci nişte bâte. Când au început disputele pe această temă, cele două firi ale Mântuitorului, au ajuns aceştia la paroxism. Au scos bâtele şi l-au bătut pe Sfântul Flavian de în 3 zile a murit. Un patriarh s-a aşezat în genunchi în faţa lui Dioscor şi i-a spus: nu-l bateţi, că-l omorâţi, dar nu a vrut să asculte.


Sfântul Ierarh Flavian, patriarhul Constantinopolului

Iată, iubiţi credincioşi, cum s-a apărat Sfânta Treime, cum s-au apărat dogmele Bisericii, cu sânge. Stăm şi ne gândim: mai eşti tu om, şi mai ales închinător al lui Dumnezeu, să umbli aşa în biserică cu bâta ? Fără numai că eşti un animal. Eşti un lup, un leu, un răpitor. Dacă Mântuitorul, când au venit ostaşii în Grădina Ghetsimani, i-a îndemnat pe apostoli să nu scoată sabia, să nu sară la bătaie, şi chiar Mântuitorul nu a făcut acest lucru, S-a lăsat umilit, dar tu om ce faci ? Abominabila crimă pe care a putut s-o facă catolicii, de şi-au pierdut absolut toată cinstea în faţa istoriei, prin inchiziţie. Poţi să-l încreştinezi pe om cu sabia şi cu teroare ? Şi ştiţi ce înseamnă dragoste cu frică, aceea nu mai poate fi o desfăşurare nobilă a sentimentului. Dacă între oameni, nobleţea sentimentelor nu poate exista cu frică, cu şantaj, dar în relaţia dintre Dumnezeu şi om, care ştim cine este Dumnezeu, cât este de bun. Nu vede Dumnezeu pe toţi, cum Îl blasfemiază ? Nu le ia gâtul. Dacă pe diavol, care este autorul moral al atâtor nebunii ale lumii şi-l târâie pe om precum un animal prin toate păcatele şi-l călăreşte, tace Dumnezeu şi nu-l leagă, dar tu om către om ? Cu ce drept scoţi sabia, bâta ? Şi spun cu atâta suflet acest lucru, că şi noi am fost marcaţi de bâtele din dealul Patriarhiei. Sfântul Glicherie, ce l-a sfinţit Dumnezeu !, numai spatele lui şi Dumnezeu ştie câte a luat. Apostolii din mâna cui au murit ? Mişeleşte i-au ucis pe toţi, om către om. Şi totuşi Dumnezeu tace. Aşa s-a întâmplat în 448, la Efes. Au scos bâtele să-şi apere dogma monofizită, spunând că Hristos nu a avut fire omenească.

A murit Teodosie şi, în locul lui, s-a ridicat pe scaunul imperial Pulheria, sora lui. Era o doamnă, era o creştină impecabilă. Până a veni la majorat Teodosie, ea conducea împărăţia şi nu era matură, era o copilă, dar a rămas în locul tatălui ei. Cu atâta demnitate i-a păstrat locul şi chiar l-a educat pe Teodosie, încât că a rămas în istorie o figură frumoasă, plăcută şi păstrată în emblema creştinătăţii de mare cinste. Odată, spune istoria, că împărăteasa Pulheria văzându-l pe fratele ei că nu se uita în acte când le semna, i-a dat o lecţie de viaţă. Printre alte hârtii care mergeau la semnat, i-a pus o hârtie în care scria abdicarea lui. Şi el cum nu era atent, a semnat. Dar toate hârtiile le-a luat ea şi apoi i-a spus: împărate, de astăzi ştii că poţi să nu mai fii împărat ? Cum, ce vorbă e aceasta ? Tu ţi-ai semnat abdicarea, uite aici este semnătura ta. Şi a rupt hârtia în faţa lui, dându-i o lecţie de viaţă, să fie atent.


PC. Predici 25 02
Monedă bizantină, care o înfăţişează pe împărăteasa Pulheria

Dragi credincioşi, împărăteasa Pulheria, văzând ce s-a întâmplat în Efes, a adunat al doilea sinod, în 451, care a fost şi cel mai mare sinod. L-a adunat în Halchidon (sau Calcedon), este partea asiatică a Constantinopolului, Istanbulul de astăzi. Acolo era o biserică foarte mare închinată în cinstea Sfintei Eufimia, care a fost mucenicită de împăratul Diocleţian, şi era sfânta locului. Biserica, fiind foarte încăpătoare, s-au adunat 630 de mari trăitori ai lumii timpului aceluia. Au fost dispute puternice, dar fiindcă nu s-a ajuns la un consens, Sfântul Anatolie, care era patriarhul Constantinopolului de atunci, împreună cu ceilalţi prelaţi, a cugetat aşa: dacă tot suntem aicea, în Biserica Sfintei Eufimia, hai să scriem cele două părţi: adică, şi noi, păstrătorii credinţei adevărate, şi voi, care nu credeţi în a doua fire a Mântuitorului, să scriem carte dogmatisită, adică crezul fiecăruia. Pecetluind toate hârtiile, crezul vostru şi al nostru, şi sub pază de ambele părţi, punem pe pieptul Sfintei Eufimia, al sfintelor moaşte, acele două cărţi şi 3 zile şi 3 nopţi să ne rugăm cu toţii, ca Dumnezeu văzând şi pe voi şi pe noi, El să despartă şi să se arate adevărul. S-a pus gardă la mormântul sfintei, s-au pus pecetluite şi cele două cărţi, precum şi mormântul sfintei. După 3 zile şi 3 nopţi de rugăciune şi post, când s-au stricat peceţile, în prezenţa ambelor părţi şi a împăratului, cartea monofiziţilor – care arăta crezul lor, dogmatică – era la picioarele sfintei, iar cartea dreptcredincioşilor era pe pieptul ei. Şi mai mult decât atât, sfânta a întins mânuţa ei şi a dat cartea patriarhului Anatolie, mărturie că acesta este adevărul. Apoi, Dioscor a fost depus din scaun şi exilat în Armenia de astăzi. Din acest motiv, acea sămânţă urâtă, acea pălămidă a lăsat în Armenia monofizismul şi de atuncea ei sunt monofiziţi. Nu cred în firea omenească a Mântuitorului.


PC. Predici 25 03
Moaştele Sfintei Mare Mucenice Eufimia

Iubiţi credincioşi, toate dogmele sunt pecetluite cu sânge mucenicesc şi cu lacrimă de pustnic. S-au uscat sfinţii ca nişte vreascuri, cerând de la Dumnezeu minte întreagă spre apărarea dreptei credinţe. Aceşti sfinţi sunt în sinaxarul Bisericii. Aş întreba pe aceşti oameni, când îl serbează pe Sfântul Flavian, în februarie, şi-l au ca sfânt, cum fac ei că încep slujbe cu monofiziţii şi fac unirea cu ei de acum ? Şi lucrul acesta, dacă nu mă înşel, Ambrozie de Giurgiu are în sarcina lui unirea cu monofiziţii. Oare dacă s-ar ridica din mormânt Sfântul Flavian, pe care-l au în sinaxar, ce-ar face ? Nu le-ar bate obrazul ? Pe mine m-au omorât şi am ştiut cum să-mi închei viaţa, apărând dogma Sfintei Treimi, dogma celor două firi ale Mântuitorului, şi tu te uneşti cu duşmanii mei, care m-au omorât ? Plus ceilalţi sfinţi care au murit la hotarele credinţei. Sfânta Eufimia mai este numită şi hotarul Părinţilor, din cauză că la sfintele ei moaşte, foarte des şi mai ales în ziua pomenirii ei, curgea sânge din racla ei, a sfintei. Numai patriarhul venea cu un burete şi îmbiba acel burete în sânge curat şi parfumat, cum nici un mir din lume nu mirosea. Şi-l dădea la creştini şi se vindecau de boli, care aveau credinţă. Din acest motiv, şi sfinţii de atuncea au făcut acest sinod, în cinstea sfintei, în Halchidon, şi ea a pecetluit şi a mărturisit că Hristos a fost om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit.

Iată, iubiţi credincioşi, prin ecumenism ce se face. Se demolează absolut toată creştinătatea, se demolează toate Sinoadele Ecumenice şi cele locale, din cauză că sfintele sinoade, în general, s-au adunat când apăreau eretici în Biserică. Iar mlădiţele care sunt astăzi îşi au rădăcina în ereticii de atuncea. Arie a răsărit acum, în veacurile acestea, prin iehovişti, iehoviştii sunt mlădiţele lui Arie, care nu cred în firea dumnezeiască a Mântuitorului. Şi aş putea să spun, şi nu cred că greşesc – că-l repet pe apostol şi chiar şi pe Mântuitorul şi pe toţi sfinţii –, au răsărit toţi nebunii care-şi bat joc de tot ce este sfânt. Aşadar, dragi credincioşi, să fim cu minte înţeleaptă şi să nu ascultăm toate şoaptele acestor eretici. Fiecare este liber să facă ce vrea. De vreme ce Dumnezeu nu-i închide gura, nici mintea nu i-o ia, ci-l lasă până-şi termină toată otrava pe care o aruncă spre cer, cu atât mai puţin noi. Ci din contră, ne putem arăta că suntem nişte oameni virtuoşi, călătorind pe această mare atâta de învolburată spre limanul mântuirii, dar un liman drept. Cum spunea şi Sfântul Ioan Gură de Aur: noi nici pe diavolul nu trebuie să-l urâm, din cauză că el ne face cel mai mare bine. El, poticnindu-ne paşii, noi ne ridicăm, dar tu să ai mintea întreagă să conştientizezi pericolul înainte de a te duce de tot de râpă.

Iată cum s-a păstrat dreapta credinţă, iubiţi credincioşi, în timp ce alţii stăteau cu pocalele şi pe scaune înalte, aservind pe alte uşi, noi umpleam închisorile. Dar cum adevărul niciodată nu poate fi închis, iată că nici aicea nu s-a închis. Şi cum a spus şi Mântuitorul, Biserica lui Hristos nici porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Adevărul nu va muri niciodată, iubiţi credincioşi. Aşadar, ştim că acesta este adevărul şi să conştientizăm pentru ce trăim, că o singură viaţă avem, nu mai multe, cum mulţi – mai ales din tineretul de astăzi – are mintea împrăştiată, m-oi mântui eu şi m-oi bate cu Dumnezeu în viaţa cealaltă, când se reîncarnează. Să lăsăm aceste naivităţi şi să ne trăim aceste fărâme ale vieţii acesteia trupeşti şi sufleteşti nu degeaba, ci dacă am cucerit toată lumea şi mi-am pierdut sufletul, în zadar am trăit. Iubiţi credincioşi, Sfinţii Părinţi de la Sinodul din Halchidon, Sfânta Mucenică Eufimia despre care am spus câteva cuvinte, toţi sfinţii cei de astăzi să ţină cont în ceasul judecăţii şi de noi, care mare nevoie avem de ajutorul lor. Lor şi lui Dumnezeu să le dăm slavă în veci. Amin.