Predica PS Flavian Ilfoveanul din 8 iunie 2009, Bucureşti

 

Şi umblând Iisus pe lângă Marea Galileei, au văzut pe doi fraţi: pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei fratele lui, aruncându-şi mreaja în mare, că erau pescari. Şi au zis lor: veniţi după mine, şi vă voiu face pe voi vânători de oameni. Iar ei îndată lăsându-şi mrejele au mers după dânsul. Şi de acolo mai înainte mergând, au văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov al lui Zevedei şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedei tatăl lor, cârpindu-şi mrejele lor; şi i-au chemat pe dânşii. Iar ei îndată lăsând corabia şi pe Zevedei tatăl lor, au mers după dânsul. Şi au străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în adunările lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa întru norod (Matei 4, 18-23).

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Când în Sfânta Evanghelie spune Domnul că mulţi chemaţi, şi puţini aleşi sunt din cei chemaţi (Matei 20, 16), ar trebui ca fiecare din noi să ne ascuţim mintea şi să vedem după ce criterii alege Dumnezeu pe cei pe care îi trimite la propovăduire sau sunt lucrători în aria Lui. Dumnezeu nu este ca omul, nu alege şi nici nu leapădă precum omul. Dumnezeu, care a croit tot cerul şi pământul şi nobleţea Sa – chip şi asemănare a Sa – pe om, este singurul care ştie interiorul omului. După cum spunea şi Proorocul David: Cel nelucrat al meu l-ai cunoscut, Doamne (Psalmi 138, 15). De vreme ce El ne-a închegat din lut neînsufleţit şi ne-a dat această formă şi nobleţe, fără numai că El ştie şi ce gândim, şi ce vom gândi, deşi aceasta este în propria noastră libertate. Alegerea lui Dumnezeu se face după alte diptice binecunoscute de El, după gingăşia Sa.

Iubiţi credincioşi, nu este om pe pământ, nu a fost vreodată şi nici nu va fi, căruia să nu-i fi bătut în uşă Dumnezeu să-l cheme. Orice gospodar în grădina lui, nu ţine niciodată ceva ce nu-i aduce roadă; cu atât mai mult Dumnezeu este grijuliu cu cei ce ară în grădina Lui. Indiferent cine s-a născut pe pământ şi în orice casă s-ar fi născut, orice poziţie socială ar fi avut, Dumnezeu i-a bătut în poarta vieţii lui, să vină spre Cel care l-a zidit şi i-a dăruit viaţă şi o întreţine. Dar dacă omul este indolent, este surd ca un idol, cum spunea proorocul, ochi are şi nu vede, urechi are şi nu aude (potrivit Psalmi 113, 13), Dumnezeu se retrage încetul cu încetul de la tine, lepădându-te.

Când a venit Mântuitorul pe pământ, în acea ignoranţă, a fost primit de om. Chiar prunc fiind, a fost urmărit de moarte, de către om. Ştia ostilitatea căii Lui, nu de la animale, nu de la înger, nici chiar de la diavol, ci de la om. Ştia dinainte ce-L aşteaptă, ştia că va veni moartea, şi nu orice moarte, ci moarte de ocară, tot din mâinile oamenilor primită, şi nu a oricăror oameni. Acele mâini care se simţeau în sinagogă, acele guri care rosteau proorociile şi rugăciunile către cer, acelea le-au condamnat pe Domnul, şi totuşi nu S-a întors din paşii Lui omeneşti, mergând cu demnitate până pe Crucea Golgotei. Dar fiindcă Domnul trebuia să Se ridice la cer, trebuia să-Şi arate nişte urmaşi şi nu oricare număr, ci 12. Că aşa cum a văzut Evanghelistul Ioan cetatea lui Dumnezeu în 4 laturi cu câte o poartă în cele 4 laturi (potrivit Apocalipsa 21, 10 şi urm.), iată că cei care trebuia să rămână să ducă cuvântul Evangheliei aveau să fie în numele Sfintei Treimi câte 3, la cele 4 porţi ale cetăţii lui Dumnezeu, aceia numindu-se mai târziu apostolii Săi.

Dumnezeu nu a cercetat lumea şi să ia spuma lui, ci i-a luat pe oamenii cei de jos. Iată-L mergând pe ţărmul Mării Galileei; ştia de aceştia doi că aruncă năvodul în apă. Pescari, oameni simpli, oameni care nu aveau cultură, doar erau docţi în a pescui. Dar ducându-Se Domnul, Făcătorul cerului şi al pământului, la cei doi fraţi, la Simon zis Petru şi la fratele lui Andrei, care au fost mai înainte ucenicii lui Ioan Botezătorul, şi-au întâlnit privirile şi Domnul le-au spus: Veniţi după mine. Nu au tergiversat, nu au stat pe gânduri, ci imediat iată că au lepădat năvodul şi au mers după Domnul. Aici este marea mărinimie a acestor doi bărbaţi, care într-adevăr s-au arătat în virtuozitatea lor până la sfârşitul vieţii: faptul că au decis în viaţa lor când au fost chemaţi. Mergeau după un străin, nu-L cunoşteau, nu L-au văzut, dar i-au cunoscut cumva poate, în adâncul fiinţei lor, că Acesta este Ziditorul nostru. Bogăţie nu aveau: o mreajă, cât ar fi costat ? Că nu le-a cerut palate să lase. Dar aici este puterea de decizie: iată eu, Doamne, ca atunci când era strigat Proorocul Samuil: Samuile ? El răspundea: iată eu, Doamne (potrivit I Împăraţi 3, 4 şi urm.). Aşa şi aceşti doi bărbaţi: iată noi, Doamne, venim după tine.

Iubiţi credincioşi, mergând mai departe în aceeaşi zi, găseşte pe alţii, trei de acum: tatăl cu doi fii. El, bătrânul – Zevedeu, copiii – Ioan şi Iacov. Aceştia şi ei pescari. Aceeaşi chemare le face celor doi Domnul Hristos: veniţi după mine. Glasul nu era numai pentru cei doi, ci şi pentru bătrân. Dar dintre cei trei, numai fiii au lepădat mrejele şi pe bătrân l-au lăsat şi au plecat după Domnul. Ceata avea să fie patru şi cu Domnul cinci. Primii erau doi fraţi de trup şi sânge; cei de-al doilea, la fel, fraţi de acelaşi tată şi mamă. Aceeaşi mărinimie, şi credinţă, şi dăruire, o vedem şi în aceşti doi, la fii. Nici ei n-aveau bogăţie, doar nişte mreje, şi acelea cârpite. Dar decizia aceasta a fost atât de puternică pentru fiinţele lor, încât că hotărârea le-a fost definitivă şi irevocabilă. Le-a zis Domnul: veniţi şi vă voi face vânători de oameni. Ei erau vânători de peşti. Lumea, în Vechiul Testament, era asemuită cu marea. Aşa cum în pântecele mării trăiesc şi îşi duc viaţa, din început şi până la sfârşitul vieţii lor, toate gângăniile mărilor, aşa şi în lume trăiesc atâtea şi atâtea gângănii, printre care sunt şi oamenii.

Dragi credincioşi, aceştia – pescari până atunci de peşte – de acum aveau să devină pescari de oameni. În această mică pildă, care îi arată pe cei 4 că îi alege Mântuitorul din lume, ne dăm seama de chemarea lor. Şi de aici putem să înţelegem că şi pe noi ne cheamă Dumnezeu oricând. Nu este clipă în care să nu fim chemaţi către Domnul. Dar dacă omul nu răspunde, rămâne cu uşa încuiată, zăvorâtă, evident că Domnul nu ar sparge uşa vieţii tale. Te lasă ca tu să deliberezi. El, fiind Tatăl tuturor lucrurilor şi a celor ce vieţuiesc, şi Tatăl nostru care ne-a zidit după chipul Său, nu ne şantajează, cum facem noi oamenii. Nu ne vinde sentimentele ce lucrează în noi. El te aşteaptă ca tu să decizi, nu datorită fricii, sau cine ştie ce motiv te împinge spre cer, cum vedem pe oameni în general, când plini de sănătate se şubrezesc şi atunci îşi aduc aminte că pe lângă prietenii cu care s-au desfătat sau confesat o viaţă mai există şi Dumnezeu.

Dragi credincioşi, El nu ne leapădă niciodată, în nici o clipă, că în momentul în care ne-a lepădat de la faţa Lui, primul lucru care s-ar face în firea noastră este viaţa, care zboară. Şi dacă nu ne leapădă, oare nu înţelegem de aici că El ne poartă nobilul sentiment de preţuire, de dragoste ? Am putea să înţelegem noi, din firescul nostru, fără a dogmatisi sau a avea o cultură să ne crape capul, că acestea pornesc din inimă, dintr-o gândire profundă care o vedem prezentă şi la animale. Dar la oameni ?

Din acest motiv, aceşti 4 bărbaţi, precum şi ceilalţi care au întregit numărul de 12, îi vedem atât de puternici că au hotărât în viaţa lor, au decis chemarea Domnului. Poate în subconştientul lor înţelegeau ce va urma, dar nu le era frică. Vedeau ostilitatea cu care este primit Mântuitorul în sinagogile iudeilor, cum este batjocorit pe la colţurile caselor sau pe străzi. Şi totuşi nu s-au înfricoşat şi au mers înainte. Cu puţin timp înainte de a pleca Domnul la cer, le-a spus apostolilor: staţi în Ierusalim şi vă veţi îmbrăca cu Duhul Sfânt şi veţi fi mărturie mie în Samaria, în Galileea, în Ierusalim şi până la marginile pământului (Faptele Sfinţilor Apostoli 1, 8). Iată că aceşti bărbaţi, răspunzând la chemarea Domnului, au şi fost înnobilaţi cu mare nobleţe, cum nu a mai avut nimeni pe pământ. Au fost prezenţi zi şi noapte la tot ce-a făcut Domnul, minunile care le-a făcut pentru om din nobilul sentiment de preţuire, de dragoste. Au fost prezenţi până la moarte, prezenţi până la înălţarea Domnului cu tot cu trup la cer. Într-adevăr, după Pogorârea Sfântului Duh, aveau să devină alţi oameni; erau prinţii prinţilor, metaforic vorbesc. Erau atâta de preţuiţi de lume prin minunile pe care le făceau în numele lui Iisus Hristos, dar nu au dus lipsă nici de ochi care să se uite urât la ei şi de mâini criminale, care i-au omorât în final.

Dragi credincioşi, cum spunea Proorocul David, catalogându-L pe Dumnezeu: Cel ce ridici din gunoi pe cel mişel, şi de la pământ pe cel sărac (Psalmi 111, 6), i-a luat Domnul Hristos pe apostolii Săi de la marginea mării, i-a luat oameni simpli, nu bogaţi şi nici plini de cultură, ca nu cumva omul să se laude în faţa lui Dumnezeu: ai profitat de cultura noastră, sau de bogăţia noastră. Şi iată că a anticipat Mântuitorul aceste lucruri, că mândra lume de astăzi – căreia i se pare că e plină de înţelepciune – Îl trimite pe Domnul Hristos încă din copilărie în Tibet, până când apare iarăşi în Sfânta Evanghelie. Chipurile, S-a dus în Tibet să Se cultive Domnul acolo: iată ce gândeşte omul în nimicnicia lui. Oare El, fiind Dumnezeu, avea nevoie de cultura omului ? El cerea altceva de la om: cerea ceea ce nu putea să dea lumea toată, mărinimia aceea a inimii, sentimentul de preţuire pentru cer. Restul: vino, că te înnobilez eu, ceea ce a şi făcut Domnul cu apostolii. Nu e problema ta, am Eu grijă de voi şi Eu vă voi apăra.

Ca drept dovadă, îi vedem pe sfinţii apostoli închişi, zăvorâţi, şi cu ostaşi la poarta temniţei, dar acolo unde Dumnezeu intră, omul nu mai are ce face. S-au dezlegat lanţurile de pe mâinile apostolului, a venit îngerul şi l-a scos din temniţă. Cum era în temniţă ? Legat de o mână cu cătuşe de un soldat, şi cu cealaltă mână de alt soldat. Şi a venit noaptea sfântul înger, a deschis temniţa fără zgomot, l-a lovit cu un baston în coaste să-l trezească pe Petru. În momentul acela s-au desfăcut cătuşele; l-a chemat: ridică-te. Ia-ţi încălţămintea ta, ia-ţi haina ta şi vino după mine. Uşile s-au deschis în faţa îngerului; el vedea doar un tânăr. L-a scos până la poarta cetăţii, care şi aceea era zăvorâtă. Şi i-a arătat calea: du-te, că eşti liber. Ostaşii dormeau. Iată cum lucrează Dumnezeu cu omul.

Dragi credincioşi, nu în zadar a spus Mântuitorul: mulţi chemaţi, puţini aleşi (Matei 20, 16). Toată lumea este chemată, indiferent, cum am spus, unde este pe mapamond, sau ce poziţie socială sau cultură are, este chemat, dar acei puţini sunt triaţi după sentimentul pe care-l poartă faţă de cer. Mulţi vin şi schimonosesc o cruce sau spun că rămân extaziaţi de o slujbă, dar nu aceasta Îi trebuie lui Dumnezeu. Îi trebuie perseverenţa de care trebuie să dai PC. Predici 24 01dovadă în restul vieţii, de a fi mărturisitor a ceea ce ai iubit de prima dată, adică a cuvântului lui Dumnezeu. Această nobleţe a căutat-o Dumnezeu la primii oameni pe care i-a ales, la sfinţii apostoli. Din cei 12, iată că vedem pe unul care nu era integru în hotărâre: Iuda. Şi el a venit la Mântuitorul, şi se număra printre cei 12. Şi Domnul i-a dat una dintre cele mai mari stăpâniri în acest grup, dar vedeţi, dacă el nu era complet în sentimentul faţă de cer, iată că a cedat undeva. La primul cutremur, a cedat. Când au venit iudeii şi au făcut târg cu Iuda, atunci satana a intrat în inima lui şi L-a vândut pe Domnul. Zadarnic s-a mai căit pe urmă. Aşa sunt şi oamenii, dragi credincioşi, din diferite motive, care sunt materiale de multe ori, din interese, schimonosesc o cruce sau o rugăciune, dar nu-şi dă seama că vine să-i cearnă diavolul, să ispitească faptele lui.


Sfântul Cornilie sutaşul

Să mergem la o altă casă. Era Cornilie sutaşul, care a fost prezent la moartea Mântuitorului. A văzut cum cerul s-a întunecat, pietrele s-au despicat. El nu ştia cine este Dumnezeu, că era idolatru. Dar avea inimă bună, curată. Îndrituia şi el o misiune din care îşi trăgea zilele, lua o pâine, că era sutaş în armata romană. Dar iată că faptele lui şi milosteniile şi bineţea gândirii lui cu semenii au ajuns la cer. Că, într-o zi, rugându-se şi postind, nu pentru Dumnezeu, după faptele lui, că aşa socotea el, că nu cunoştea pe Dumnezeu, a venit îngerul în casă. Şi îi spune: Cornilie ! Iată eu, Doamne ! Milosteniile şi rugăciunile tale s-au suit întru pomenire la Dumnezeu. Trimite în Iopi şi cheamă pe Simon ce se cheamă Petru şi-ţi va spune ţie cuvânt de învăţătură întru care te vei mântui tu şi casa ta (Faptele Sfinţilor Apostoli 10, 4-6). Şi a plecat îngerul. Numai din acest cuvânt, el a înţeles că Dumnezeu vrea să i Se descopere.

Apostolul Petru era în Iopi, o cetate lângă cetatea unde era Cornilie. Deja o înviase pe Tavita, pe Căprioara în Iopi. Şi s-a suit în foişor să se roage şi i-a venit o foame cumplită (potrivit Faptele Sfinţilor Apostoli 10, 9 şi următoarele). Şi în timp ce gazda gătea ceva pentru foamea lui, a avut o vedenie. O masă ca de pânză se cobora din cer, a venit în faţa lui şi pe acea masă era ca într-un vas foarte multe gângănii ale pământului. Şi îi spune la ureche îngerul: Petre, scoală-te, junghie şi mănâncă. Iar el spune: Doamne, tu ştii că niciodată ce este spurcat, n-am mâncat. Cum voi face aşa ? De trei ori îi spune să facă acest lucru, a treia oară îi spune: ce Dumnezeu a sfinţit, tu nu spurca. A înţeles în momentul acela că, de fapt, acele gângănii ale pământului care erau socotite prin legea lui Moisi spurcate, nu sunt decât oamenii pământului, în ceea ce trăiesc ei. Sunt ca lupii, sunt precum cămila, cum e leul, cum e şarpele, PC. Predici 24 02adică sunt turnaţi după minţile lor în toate mofturile şi credinţele păguboase. Că aşa este omul, să nu vă uitaţi că este biped, cât de frumos sau urât o fi, nu aceasta îl cataloghează în interiorul lui, ci faptele.

Iubiţi credincioşi, atunci a înţeles că Dumnezeu cheamă tot pământul, a întins mâna la toţi oamenii: veniţi după mine toţi cei osteniţi şi însetoşaţi (Matei 11, 28). Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8). Se duce la Cornilie şi-l aşteaptă cu prietenii lui. Îi pune metanie şi îi povesteşte de ce l-a chemat, că înger al Domnului a venit şi mi-a zis să te chem să-mi spui tu totul despre Dumnezeul tău, la care te închini, să mă închin şi eu. Acest lucru l-a făcut Petru. A vorbit şi, în timp ce vorbea, a căzut Duhul Sfânt peste toată casa. Iată frumoasa chemare a lui Cornilie. Mai târziu, Cornilie avea să fie hirotonit de către apostol episcop, unde a şi murit, cred că pe undeva prin Anglia, mărturisindu-L pe Dumnezeu.


Sfântul Dionisie Areopagitul

Să mergem la Dionisie Areopagitul. El era închinător de idoli, avea o minte isteaţă, era un om blând. Şi când Domnul a murit pe cruce, era în negustoria lui prin Alexandria, călătorea cu corabia. A văzut cerul întunecându-se, a simţit că ceva se întâmplă şi a şi spus celor cu care călătorea: ori este sfârşitul lumii, ori i S-a întâmplat ceva lui Dumnezeu. N-a durat mult, a venit în Atena şi a luat parte la primul discurs al Sfântului Apostol Pavel la Areopag. Atunci s-au unit cele două minţi. Idolatru fiind, i s-a înfăţişat acea minune în Alexandria. Şi-a dat seama apoi că, într-adevăr, i S-a întâmplat ceva lui Dumnezeu, că a auzit că a fost răstignit un Domn pe cruce în Golgota, în Ierusalim. Când l-a auzit pe Apostolul Pavel vorbind că ’voi aveţi aicea un templu ridicat în numele unui Dumnezeu necunoscut. Eu în numele acelui Dumnezeu căruia voi i-aţi ridicat în cinste templu, de Acela vorbesc şi Acela este care a murit pe crucea Golgotei pentru mântuire (potrivit Faptele Sfinţilor Apostoli 17, 23). În momentul acela, i s-a deschis inima lui Dionisie Areopagitul, şi a mers după Apostolul Pavel. A fost hirotonit episcop şi a murit cu mare demnitate în Paris, dezrădăcind idolatria şi punând în locul ei sămânţa creştinismului.

Iată, dragi credincioşi, chemările lui Dumnezeu. Sfântul Evstatie, care era un mare bărbat în armata romană, a fost chemat în alt chip. S-a dus la vânătoare şi a văzut un cerb frumos, care i-a stârnit lui curiozitatea şi a alergat după el. Acel cerb parcă-l momea: când se oprea şi se uita la viitorul sfânt, la Evstatie, când fugea, dar el avea săgeata în arc, gata să tragă. Parcă-i venea să-l însuliţeze, parcă să-l mai lase să-l privească cât e de frumos. Şi atunci i-a venit glas: Plachida, Evstatie, vino după mine. Era îngerul lui Dumnezeu. PC. Predici 24 03A venit după două luni pe urmă, i-a spus din capul locului ce va pătimi, toate le-a dus cu demnitate până la sfârşitul vieţii lui.


Sfântul Evstatie Plachida

Apostolul Pavel, când a fost chemat, fiind mare tiran al creştinilor, iată că aude glasul Domnului şi nu dă înapoi. În aceeaşi zi, se arată Domnul lui Anania în Damasc. Şi i-a spus: va veni la tine Saul din Ierusalim, să-l botezi. Doamne, cum să-l botez pe tiranul acela, că pe tot care pomeneşte numele Tău, legat îl duce în temniţă, şi bătut ? Ce spune Domnul lui Anania ? Tu să-i dai cuvânt de învăţătură şi să-l botezi, că Eu i-am spus câte va pătimi pentru numele Meu. Că el va merge şi va duce numele Meu în faţa noroadelor, a lui Israil, şi a împăraţilor. Dar nu înainte de a-i spune: vei pătimi multe, bătăi, umilinţă, închisori, chiar şi moarte mucenicească. Vrei să vii ? Iată eu, Doamne, vreau (potrivit Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 10 şi următoarele). Şi a primit, într-adevăr, a răspuns acestei chemări.

Nori de mărturii avem în istoria sfântă: toţi chemaţi, puţini aleşi. Şi acei puţini aleşi, într-adevăr, au rămas de veşnică pomenire în dipticele Sfintei Biserici. Sunt mulţi chemaţi şi în bisericile de astăzi, dar, iubiţi credincioşi, aş putea să-i asemăn cu Iuda. Sunt corifei ai Bisericii, precum şi Iuda era unul din cei 12. Strălucirea lui Hristos se prăvălea şi peste Iuda, nu numai peste 11 apostoli. Dar l-a vândut pe Hristos. Aşa va fi şi la sfârşitul veacului, vor fi multe iude în Biserică, care se vor lăuda cu cinstea de corifeu, dar de fapt vor vinde tot ce este scump, cum spunea şi Mântuitorul: nu aruncaţi mărgăritarele în gura porcilor, că întorcându-se vă vor sfâşia pe voi (Matei 7, 6). Aceste mărgăritare de care spune Domnul sunt Tainele Sfintei Biserici. Iată cum se vând, prin ecumenism se vând mărgăritarele în gura celor care au fost blestemaţi de Sfintele Sinoade Ecumenice.

Dragi credincioşi, rămânem uimiţi de dragostea pe care au avut-o sfinţii apostoli şi toţi ceilalţi care au fost chemaţi şi au răspuns cu demnitate. Măcar o părticică din acea chemare să sălăşluiască şi în sufletele noastre. Că atunci e momentul groaznic pentru om, când pune piciorul în prag pentru sineşi şi se leapădă de toate mrejele păcatelor. Aţi văzut câte feste joacă mintea şi mai ales acest tăuraş care trebuie să-l ducem până la bătrâneţe, după cum sloboade Dumnezeu trupul. Acestea sunt războaiele, dar dacă nu te înfricoşezi, îl iei pe Domnul, Însoţitorul tău pe această cărare a Golgotei, şi este imposibil să nu mergi. Te poticneşti, dar nu cazi, te răneşti, dar nu mori. Umilit, dar tot nobil rămâi, cu fruntea sus.

Cred că această chemare a celor două perechi de fraţi ar fi un imbold pentru noi să răspundem la chemările Domnului, că El veşnic stă şi ne aşteaptă cu braţele deschise. Iar cel care nu întârzie, ci stăpân. Dragi credincioşi, mi-aduc aminte din viaţa Sfântului Glicherie, când era umilit, bătut de comunişti, de regalişti, că să nu credeţi că au fost într-un fel înainte de război regaliştii şi în alt fel comuniştii sau ăştia de astăzi. Ca berbecii, doar ei aveau alte coarne sau precum lupul, îşi schimbă părul. Acelaşi domn i-a domnit pe toţi. Şi când era cu bisericile dărâmate şi umilit, a avut o vedenie: a văzut un câmp întins şi numai icoane sparte, călcate în picioare, sfinte cruci şi icoane şi sfinte moaşte. Mult s-a supărat pentru acest lucru şi căuta să le ridice, dar tot câmpul era plin de aşa ceva. Şi a văzut la orizont venind un oarecarele bătrân şi le ridica şi le punea cât de cât într-o cinste. Adică, măcar le dădea din cărare. Vremea a apus, şi peste el, ca şi peste celelalte lucruri, până în ziua când l-a cunoscut pentru prima dată pe P.S. Galaction. Şi-a adus aminte de chipul din vis şi a spus: acesta este omul pe care eu l-am văzut cu mulţi ani înainte în vis, că ridica icoanele şi sfintele cruci. Acea blasfemie a celor sfinte nu era decât căderea din dar a Bisericii prin schimbarea calendarului. Că, într-adevăr, aşa a şi fost. Şi iată că venind P.S. Galaction, a repus cinstea în Biserică. Dragi credincioşi, o altă nobilă chemare, totul este să răspunzi la bătaia în uşa vieţii tale a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia i Se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.