Predica IPS Mitropolit Vlasie şi PS Flavian Ilfoveanul

Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca 2009, Bucureşti

 

Şi luând iarăşi pe cei doisprezece, au început a le spune lor cele ce erau să i se întâmple lui: iată ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor, şi-l vor judeca pe el spre moarte, şi-l vor da pe el neamurilor, şi-l vor batjocori pe el, şi-l vor bate pe el, şi-l vor scuipa, şi-l vor omorî pe el, şi a treia zi va învia. Şi au venit la el Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei, zicând: Învăţătorule, voim ca ceea ce vom cere, să ne faci nouă. Iar el au zis lor: ce voiţi să vă fac vouă ? Iar ei au zis lui: dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta ta şi altul de-a stânga ta, întru slava ta. Iar Iisus le-au zis lor: nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul care eu beau ? Şi cu botezul cu care eu mă botez să vă botezaţi ? Iar ei au zis lui: putem. Iar Iisus au zis lor: paharul pe care eu voiu bea, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care eu mă botez, vă veţi boteza; iar a şedea de-a dreapta mea şi de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-au gătit. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Iar Iisus chemându-i pe dânşii la sine, le-au zis lor: ştiţi că celor ce li se pare că sunt începători ai neamurilor, le stăpânesc pe ele, şi cei mai mari ai lor le domnesc pe dânsele. Iar între voi nu va fi aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă, şi care va vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă: pentru că şi Fiul Omului nu au venit ca să-i slujească lui, ci ca să slujească el şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10, 33-45).

 

Iubiţi credincioşi, în primul rând vă spun: Bine v-am găsit !

Bine aţi venit !

Iată, ne aflăm în a 5-a duminică din Postul Mare, din Postul Sfintelor Paşti. Ne apropiem cu paşi repezi de Sfintele Paşti, aşa după cum spune Sfântul Evanghelist Marcu în Evanghelia de astăzi, că Domnul fiind cu dânşii a început să le spună că Se apropie de patimă, Se va da Fiul Omului în mâinile păgânilor, Îl vor batjocori, Îl vor scuipa, Îl vor chinui şi la urmă Îl vor omorî. Dar a treia zi va învia. Deci, întâi a spus necazurile, după asta le-a adus bucuria învierii. La fel se întâmplă de zi cu zi şi între noi, creştinii. Avem prima dată necazuri, cum spunea Marele Apostol Pavel: A trăi îmi este Hristos, iar a muri dobândă (Filipeni 1, 21).

În această duminică se prăznuieşte şi Sfânta Maria Egipteanca, care ea întotdeauna se serbează la 1 aprilie. Dar Sfinţii Părinţi, pentru că este Postul Mare, şi este acel post al penitenţei, al pocăinţei, a rânduit-o să fie cu slujbă în ziua duminicii a cincea a sfântului marelui post dinaintea Sfintelor Paşti, ca un simbol al pocăinţei. O femeie tânără, femeie păcătoasă care a început păcatele vieţii pământeşti de la vârsta de 12 ani şi a trăit 17 ani în păcate de tot felul, păcate trupeşti, păcatele de curvie. Ce a fost ea atunci, ce a fost femeia care aţi auzit Evanghelia că a spălat picioarele Domnului cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului său şi I-a uns picioarele cu mir. Atunci tot simbolul pocăinţei, cum a primit Dumnezeu pe cea păcătoasă. Şi Domnul aceste exemple le-a dat pentru noi, oamenii, din momentul de faţă sau din timpurile noastre.

Este greu să găsim duhovnic bun, este greu să găsim povăţuitor bun, cum spune Mântuitorul, dacă va povăţui orb pe orb, unde vor ajunge ? Decât undeva în prăpastie (potrivit Matei 15, 14). Orbirea nu înseamnă numai cea trupească, orbirea sufletească, pierderea cărării celei drepte, cum spune Mântuitorul, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), prin Mine de va intra cineva se va mântui, Eu sunt uşa (Ioan 10, 9). N-a spus: Eu sunt uşile, intraţi pe care vreţi; ci: Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui. Uşa este pocăinţa pe care Mântuitorul o deschide cu Duhul Sfânt. Mântuitorul are cheia, care cheie este Duhul cel Sfânt, că Acela ne duce la Tatăl.

Întreabă sfinţii apostoli care este adevărul. A întrebat şi Pilat pe Mântuitorul (potrivit Ioan 18, 38), dar nu i-a răspuns, pentru că n-avea cui. Nu trebuie să arunce mărgăritarele în gura porcilor (potrivit Matei 7, 6). Dar sfinţilor apostoli le-a spus: adevărul este de a cunoaşte pe Dumnezeu. Mare lucru este de a cunoaşte pe Dumnezeu. Ce credeţi dvs.: dacă sfinţii pe care noi îi respectăm, şi în toată ziua este câte un sfânt, ar fi făcut cum fac oamenii din zilele noastre, s-ar fi făcut oare sfinţi ? Credeţi că astăzi nu se închină oamenii la idoli ? Vedeţi că se omoară pe stadioane, eu n-am auzit în biserică să se omoare cineva. S-a întâmplat asta pe timpul Papei Damas în Roma. Erau două partide, Ursin şi Damas, între care s-au omorât 138 de oameni pe care să-l aleagă papă şi a ieşit Damas. Asta a fost pe timpul Sfântului Vasilie cel Mare, la 376.

Dar, de atunci, în biserică n-am auzit ca cineva să se omoare dacă vine la biserică. Dar pe stadioane s-au întâmplat multe necazuri şi se întâmplă şi astăzi. Se duc oamenii ca orbii, nu câştigă nimic, dar se duc acolo.

Aşa era pe timpuri: vrem circ şi pâine ! Şi împăraţii romani făceau acele jocuri la forumul mare din Roma, unde prima dată se aruncau fiarelor sălbatice deţinuţii care erau condamnaţi la moarte, dar între care erau mulţi sfinţi, cum a fost Sfântul Ignatie, patriarhul Antiohiei, care a fost aruncat leilor. Dar el s-a rugat lui Dumnezeu ca să se sfărâme de dinţii leilor şi să se facă grâu curat pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pe masa Mântuitorului.

Sfânta Maria Egipteanca a avut şi ea dorinţa, pentru că era creştină, dar fiind copil rătăcit în lume, cum sunt şi astăzi atâtea fete care rătăcesc pe drumuri, s-a rătăcit în această viaţă, dar a auzit că cineva merge la Ierusalim. Pentru că era din Egipt, Marea Mediterană este aproape, pentru că este port la Alexandria, port mare şi vestit, de la Alexandru Macedon. Şi s-a urcat în corabie şi s-a dus la Ierusalim. A făcut păcate pe tot drumul unde s-a dus, însă a dorit să se închine la Sfânta Cruce, pentru că era Înălţarea Sfintei Cruci şi patriarhul se urca sus în amvon, se urca sus – şi de asta spune Înălţarea Sfintei Cruci, căci se urca cu Sfânta Cruce sus, ca să o vadă tot poporul din biserică. Ea s-a amestecat în popor de 3 ori şi n-a putut să intre. O forţă nevăzută a oprit-o să intre.

Tot Dumnezeu a fost Acel milostiv, îndurat şi bun, şi i-a dat prin minte că pentru păcatele ei nu poate să intre în biserică să se închine lemnului Sfintei Cruci. Şi era o icoană în pridvor, care acuma este tot în biserica din Ierusalim, însă este biserica arabă, cum se intră în ograda Sfântului Mormânt este în partea dreaptă. Cei care au fost la Ierusalim poate au văzut şi icoana. Şi acolo este icoana care atunci era în pridvorul bisericii celei mari, unde s-a rugat Sfânta Maria Egipteanca s-o îngăduie, s-o păzească, că a jurat că se opreşte de la orice fel de păcat. Şi atunci PC. Predici 21a auzit glas din icoană: Ai voie să intri să te închini, dar dacă vrei să te pocăieşti, trecând Iordanul, bună odihnă vei afla.

Deci a mers dincolo de Iordan, în pământul Iordaniei de astăzi. Şi acolo a pustnicit timp de 40 de ani, până când Sfântul Zosima a fost trimis de la Dumnezeu ca s-o împărtăşească cu sfintele taine, pentru că ea s-a împărtăşit atunci în biserică. Pentru că, să ştiţi, este un obicei al închinătorilor la Ierusalim: toţi care se ostenesc şi se duc la Ierusalim, toţi care cheltuie un ban şi fac osteneala asta mare, au binecuvântare acolo, chiar dacă au păcate de moarte în ţară, sunt opriţi de duhovnici, acolo au voie să se împărtăşească, iar după ce revin înapoi la casa lor, trebuie să-şi păstreze canonul dat de duhovnic, până când duhovnicul îi dezleagă să se împărtăşească cu sfintele taine.


Sfântul Cuvios Zosima dând sfintele taine Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Frescă din Biserica Patriarhiei Sârbe, din Pec


La fel, Sfânta Maria Egipteanca timp de 40 de ani nu s-a mai împărtăşit, după ce s-a împărtăşit de s-a închinat la Sfânta Cruce. Când a întâlnit-o Sfântul Zosima în săptămâna dinaintea Paştelui, Săptămâna Mare, a văzut-o în văzduh de un metru, şi atunci ea s-a mărturisit lui de toate păcatele făcute. Şi s-a minunat sfântul şi a scris viaţa ei Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, pentru că a auzit povestindu-se din duhovnic în duhovnic. Şi a scris viaţa sfintei, spre folosul tuturor până în ziua de astăzi.

De aceea şi Mântuitorul – s-a pus Evanghelia de astăzi – tot la fel, dă exemplu pe femeia păcătoasă care s-a pocăit, dar n-a mai făcut păcate. Este altă femeie, care a fost dusă la Mântuitorul [de oameni ca] să vadă dacă Domnul este nemilostiv, şi o condamnă la moarte după Legea Veche. Dacă cineva era prins în adulter sau preacurvie, era condamnat la moarte să se ucidă cu pietre. Şi nişte oameni care o ştiau cine este femeia respectivă, au dus-o la Mântuitorul: Doamne, iată pe această femeie, am prins-o de faţă preacurvind. Legea spune s-o condamnăm la moarte. Dar Tu, Tu ce zici ? Domnul S-a aplecat şi a scris ceva pe pământ. S-a ridicat şi a spus: cel care dintre voi este fără de păcat, să ia piatra să arunce într-însa.

Şi s-a aplecat şi a mai scris ceva Domnul. Şi în momentul acela au fugit toţi pârâşii. Când S-a ridicat, femeia era singură. Şi a întrebat-o: femeie, unde-ţi sunt pârâşii ? Doamne, m-au iertat. Şi Eu te iert, dar să nu mai faci.

Deci, iată canonul dat de Mântuitorul unei femei păcătoase, sau unui om păcătos. Îl avem pe tâlharul din dreapta Mântuitorului, cel din stânga L-a ocărât: dacă eşti Tu Hristos, cum spun aceştia, şi Te batjocoresc toţi care au venit aici şi plâng alţii, plâng femeile care erau, mironosiţele, dacă eşti Tu Hristos, coboară-Te de pe cruce, salvează-Te şi pe Tine şi pe noi. Celălalt din dreapta Mântuitorului îi spune lui: nu te temi tu de Dumnezeu, noi pentru păcatele noastre pătimim, dar acest Om nici un rău n-a făcut, pătimeşte pentru păcatele noastre. Şi s-a adresat Mântuitorului, zicând: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta. Domnul a căutat spre dânsul şi a spus: Amin zic ţie, adevăr zic ţie, astăzi cu Mine vei fi în rai (Luca 23, 43).

Mântuitorul a adormit pe cruce, S-a dus în iad, a izbăvit pe strămoşi, a luat pe Adam cu mâna dreaptă, pe Eva cu mâna stângă şi a spus: Ieşiţi credincioşilor la înviere. Pentru că şi în iad au proorocit proorocii, a predicat Mântuitorul 3 ore în iad, sau poate să fie cineva care să nu creadă şi acolo, şi să fie deznădăjduiţi. Însă Domnul când S-a dus, S-a dus cu putere şi cu lumină mare, numai dacă cineva ar fi fost chiar îndrăcit să nu creadă.

Şi atunci când s-a dus tâlharul, era în rai, a intrat înaintea tuturor, s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: Astăzi cu Mine vei fi în rai (Luca 23, 43). Dar ce era în rai ? În rai era un heruvim care avea o sabie învârtitoare, o sabie de foc care se învârtea, de nu putea nimeni să intre. Şi, atunci când a văzut pe tâlharul, zice: chipul tău este de tâlhar, dar semnul este cel mântuitor. Pentru aceasta s-a ferit din poartă şi i-a dat voie să intre. Şi a intrat în rai, după porunca Domnului.

Deci, iată, iubiţi credincioşi, ce ne cere nouă Dumnezeu ? Oprire de la păcat şi cât putem să ne pocăim. Pentru că pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului. Pentru că viaţa este aşa de scurtă şi nedemnă de trăit pe pământ. Cum am spus la început: dacă sfinţii mucenici, marii cuvioşi ca Sfântul Antonie, Sfântul Eftimie, Sava şi ceilalţi n-ar fi părăsit lumea şi zecile de mii de călugări, sute de mii care s-au dus în urma lor, n-ar fi luat viaţa pustnicească, viaţa grea din Egipt şi din acele ţări unde nu este nimic, nu vezi decât în faţa ta piatră şi nisip, altceva nimic nu se vede. Acolo era într-adevăr viaţă pustnicească, viaţă aspră sau foarte aspră.

Dar ştiţi prea bine, noi dacă n-am fi crezut în aceşti oameni, în aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu – Dumnezeu i-a proslăvit cu mirosirea moaştelor lor, Dumnezeu i-a proslăvit pentru ostenelile lor şi pe pământ şi în ceruri, de asta osemintele lor sunt mirositoare. Şi nu este mireasmă pământească care să se asemene cu mireasma sfintelor moaşte sau cu mirul care a curs din moaştele Sfântului Dimitrie cel Mare sau Sfântului Nil izvorâtorul de mir al Atonului. Şi pentru că suntem la acest capitol, al acestor sfinţi, sfântul a fost pe la 1800 şi ceva, Sfântul Nil izvorâtorul de mir. A spus aşa: la sfârşitul veacului, vor fi episcopii ca şi demnitarii de stat, nu vor avea grijă de turma lui Hristos, va rămânea o mică parte care va păzi poruncile lui Dumnezeu.

Ştiu că Prea Sfinţitul Flavian v-a citit acea hotărâre a sfântului nostru sinod despre cipuri şi despre celelalte toate. Sunt lucrurile începutului, dar nu începutul răului; începutul răului este mai demult. Este un pas mare, drept în prăpastie, şi mai este unul sau doi până în fundul prăpastiei. Noi suntem datori să vă spunem, că este obligaţia noastră. Ne vom osândi şi noi şi dvs., dacă nu vă aducem la cunoştinţă că acestea sunt lucrurile şi începutul răului, a marelui rău.

Înainte de a se naşte Mântuitorul, era un fel de freamăt între oameni, că trebuie să Se nască Mesia, vine Mesia, trebuie să Se nască. Şi erau unele fete de mari boieri, nepoate de ale lui Caiafa, de ale lui Ana, de ale celorlalţi, care erau fete pregătite; ziceau: eu trebuie să nasc pe Mesia. Maica Domnului întotdeauna s-a smerit când era la slujba de la templu, spunând că ea doreşte să fie măcar slujitoarea Maicii Lui, a Maicii lui Mesia. Însă ea ştia de la vârsta de 12 ani, poate ştia şi mai dinainte. Fiind odată în sfânta sfintelor, i s-a arătat Dumnezeu, Părintele ei, şi i-a spus: tu vei naşte pe Fiul Meu. Dar Maica Domnului, prin marea ei smerenie, pentru că aşa zice în Evanghelia de la Luca, că au căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48). S-a smerit, n-a spus la nimeni, nici taina întrupării, nici cum a născut, absolut nimic, a fost şi este o taină dumnezeiască ascunsă de Maica Domnului.

Ştiind, a născut feciorelnică, rămânând fecioară, precum spune Sfântul Ioan Damaschin: fecioară înainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară după naştere. Asta o ştim, lucrarea tainică a lui Dumnezeu aceea n-avem cum să o ştim, aceea o ştie Dumnezeu şi o va descoperi la momentul când vom prânzi cu Dânsul, cum spune Domnul: cel care va veni, va prânzi cu Mine la masa Mea întru Împărăţia Mea; cel care va birui patimile, care va birui răul, care va cunoaşte semnele vremii, cum i-a mustrat Mântuitorul pe cărturari şi farisei. Zice (potrivit Matei 16, 1-4): Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o semuiţi, şi când este cerul roşu, spuneţi că vine secetă, când vedeţi că este aşa, spuneţi că vine ploaie, şi aşa este. Dar zice, semnele vremii, a Venirii Mele nu le cunoaşteţi ? Şi prin asta i-a mustrat Mântuitorul nu pentru că nu-L cunoşteau, de asta i-a şi numit făţarnici, ştiau că El este, dar pentru că nu i-a încurajat în făţărnicia lor, le-a mustrat păcatele, le-a mustrat fărădelegile. Ana şi Caiafa, arhiereii vremii, care L-au chinuit şi care L-au judecat şi L-au osândit la moarte, cumpăraseră arhieria cu bani şi pentru asta nu au avut darul lui Dumnezeu să cunoască că El este Mesia.

Gândiţi-vă dvs. când s-au dus soldaţii la Ana şi la Caiafa şi la bătrânii lui Israil, acei bătrâni diabolici, când s-au dus la dânşii şi le-au spus că a înviat Hristos, au dat bani mulţi ostaşilor să tacă din gură, să spună că noi dormind au venit ucenicii noaptea şi L-au furat (potrivit Matei 28, 11-13). Vedeţi, nici atunci nu au vrut să creadă. Dar, la Pilat s-au dus şi i-au spus: doamne, am auzit pe înşelătorul acesta că după 3 zile va învia din morţi. Porunceşte să se pecetluiască mormântul. Şi atunci a spus Pilat: aveţi custodie, aveţi gardă, duceţi-vă şi pecetluiţi cum ştiţi (potrivit Matei 27, 62-65). Deci le-a dat dezlegare, ca ei să pecetluiască mormântul. Dar ce peceţi puteau să ţină pe Mântuitorul în acea groapă ? Nu exista pecete pe pământ, sau verigă sau fier, pentru că totul este creat de Dumnezeu din nimic şi totul este sub controlul dumnezeiesc, cu atât mai mult noi oamenii.

Pentru aceasta, trebuie să fim atenţi în aceste vremuri grele. Dacă Sfântul Ioan Evanghelistul a proorocit de 2.000 de ani şi a spus exact ce se întâmplă acuma, de ce sunt unii încă necredincioşi, de ce încă se îndoiesc în inima lor ? Dar ne-a avertizat şi a spus: va veni cu mare înşelăciune. Deci vine cu înşelăciune, vine din partea dreaptă, nu din partea stângă.

O mică istorie vreau să mai spun. Pe un om îl chema Herma. Era căsătorit la Roma, avea copii, dar s-a împrietenit cumva cu o doamnă frumoasă şi înţeleaptă. Odată, a găsit-o făcând baie în Tibru. Spune că i-a dat mâna şi a scos-o din apă. Pe undeva, în sufletul lui s-a strecurat un sâmbure de dragoste către dânsa. Dar prin aceasta s-a îndepărtat puţin de Dumnezeu. A visat într-o noapte, călătorind peste munţi, peste pietre ascuţite, pe nişte văi înfricoşate, a ajuns totuşi într-un loc luminos. A văzut cerurile deschise şi pe acea femeie care i-a zis: pentru ce ai primit gând rău în inima ta ? Am venit sus aici la Dumnezeu să te pârăsc pentru acest lucru. El spune: dar nu ţi-am vrut nici un rău, nu te-am atacat cu nimic, cum să mă pârăşti lui Dumnezeu pentru acest lucru ? Pentru ca să nu mai faci, nu pentru altceva.

Şi în acel moment a văzut, s-a adus în chip nevăzut un scaun acoperit cu un acoperiş alb ca zăpada, şi a venit o doamnă îmbrăcată tot în alb şi a spus: Herma, pentru ce eşti supărat ? Şi i-a spus – poate era Maica Domnului, dar nu spune istoria cine era – zice: uite ce mi s-a întâmplat. Ea i-a zis: ceea ce s-a întâmplat nu este atât de grav, pentru tine personal, grav este că nu ţi-ai crescut copiii cu frică de Dumnezeu, pentru asta Dumnezeu te-a pedepsit sau te pedepseşte. Deci, îndreaptă-ţi copiii.

Deci iată, iubiţi credincioşi, ce obligaţie avem noi creştinii, noi faţă de dvs., dvs. faţă de copiii dvs.. Deci noi trebuie să avem grijă, atâta timp cât avem suflete încredinţate şi le-am dat viaţă de la darul lui Dumnezeu, le-am dat viaţă pe pământul ăsta, trebuie să le dăm şi educaţia cea dumnezeiască. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-un cuvânt pentru creşterea copiilor: La copii – zice – să nu le lăsaţi numai avere, să le lăsaţi pe Dumnezeu. Că dacă au pe Dumnezeu în inima lor, nu vor duce lipsă de nimic niciodată în viaţa lor.

Iubiţii mei, pentru că este cazul şi sunteţi în număr mare, v-aţi închinat la sfintele moaşte ale Sfântului Haralambie, dar acolo este o mare sfinţenie, este lemnul din Sfânta Cruce a Domnului, atât în crucea care este la mijloc – sunt două linii puţin mai negre care este lemn din crucea Domnului de la Ierusalim – şi cele mai mari sunt moaştele Sfântului Glicherie. N-am făcut până acuma nici un apel, eu, personal, niciodată, decât prin prea sfinţitul, aşa, când a fost nevoie, a făcut apel pentru un ban, însă noi în această primăvară vrem să începem pictura la catedrală. Cine dintre dvs. are dragoste, cine poate, noi ştim necazurile care sunt acuma în viaţă, şi criza care este creată – nu este nici o criză, au făcut-o oamenii din motive ştiute numai de ei, dar ştiute şi de noi –, şi dacă puteţi, cât puteţi, nimeni nu este obligat.

Ştiţi că Mântuitorul atunci când a mers în biserica din Ierusalim, veneau bogaţii şi în vistieria bisericii aruncau mulţi bani, galbeni de aur, a venit văduva săraca şi a adus doi bani, căci asta era toată averea pe care o avea, şi a spus Mântuitorul către apostoli: vedeţi pe această văduvă ? A aruncat în vistieria bisericii mai mult decât toţi bogaţii. Dar întreabă ucenicii: dar de ce, că a dat doi bani ? Pentru că ea a dat toată averea pe care a avut-o, iar ceilalţi au dat din prisosinţa lor. Eu vă mulţumesc din suflet pentru dragostea pe care aţi avut-o, că sunteţi în număr mare la biserică şi aţi luat har de la sfânta şi dumnezeiasca liturghie.

Darul Sfintei Cruci, rugăciunile Sfântului Haralambie, mare făcător de minuni, sfântul sfinţit mucenic, Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul, care a pătimit pentru ca să se poată păstra credinţa cea dreaptă, duhul lor care se apropie de Duhul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile lor să ne ocrotească darul lui Dumnezeu pe noi pe toţi, Căruia se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.


Mulţumesc Prea Sfinţitului Flavian pentru dragostea pe care a avut-o, în primul rând că v-a anunţat, a doua că întotdeauna m-a primit cu dragoste şi soborul din mânăstire, şi dvs. bineînţeles, creştinii toţi. Mulţumesc din suflet, şi acum a vrut să rostească câteva cuvinte.


Într-adevăr, dacă Dumnezeu nu binecuvântează mintea, tot cu ce ne-a înzestrat, suntem un nimeni şi un nimic. Pentru aceasta, întotdeauna, când cu nevrednicie am vorbit, L-am chemat pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului să binecuvânteze, fiindcă noi nu facem altceva decât să fim purtătorii de cuvânt ai Domnului Hristos, să semănăm acea sămânţă care să fie cât mai plină de viaţă şi, iubiţi credincioşi, pentru timpurile acestea, o sămânţă care să reziste la toate intemperiile, să nu se dea bătută, să putrezească în zadar, acolo sub pământ, unde este îngropată.

În primul rând, mulţumesc înalt prea sfinţitului mitropolit că, adunându-şi bătrâneţele, cărunteţele, a venit să ne viziteze şi totodată să ne hrănească cu aceste frumoase cuvinte, care cred că sunt binevenite la timpurile acestea atât de prăpăstioase şi grabnice totodată. Viaţa este atât de scurtă din cauză că şi viaţa noastră acuma este într-o grabă cumplită, cum mulţi oameni se plâng; datorită stresului capătă boli la care şi medicii, cât de deştepţi or fi, capitulează. Probabil că acesta este mediul în care este lăsat omul apocaliptic şi trebuie totuşi să înoate în această mare furtunoasă ca să-şi câştige, să-şi recâştige ceea ce a pierdut – Împărăţia lui Dumnezeu.

După propria-mi părere, timpurile, după cum le-am văzut în istorie că s-au succedat, acuma cred că se întorc timpurile antichităţii. Dacă, în trecut, oamenii se închinau unor idoli şi vedem cât de deşartă era credinţa lor, cât de nebunească şi în ce promiscuitate trăiau – şi parcă-ţi este şi greu să mai rosteşti cu limba –, iată că acuma nu mai sunt acei zei cu dogmele lor. În schimb, au rămas trupurile aceleaşi, nu s-au mai metamorfozat în chip darwinist şi oamenii au rămas aceiaşi, doar cu Babilonul dintr-înşii amplificat într-o mare vâlvătaie. Au rămas, iubiţi credincioşi, dogmele acelor zei; stăpânul acelor dogmatisme de atuncea sunt tot aceştia de astăzi. Fiindcă ţinta este icoana lui Dumnezeu, care este omul, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, logic este că atentatul se dă la biserica dinlăuntrul omului.

Ne punem întrebarea de acel diabolic, şi nu cred că greşesc spunând, acel micuţ aparat care se va pune şi este şi votat deja, nu este în legătură cu ceva chiar satanic. Oricâtă motivaţie ar face omul şi ştiu că sunt multe urechi care vin să iscodească, dar să nu uite că şi aceia sunt mai robi decât cei ce vor urma de acum încolo. Acel mic aparat îl înrobeşte pe om. Ceea ce s-a proorocit şi acuma caută să se discrediteze pe toate canalele de televiziune şi mass-media – veridicitatea lor dumnezeiască, proorocească – cu acela îl vor strânge pe om de gât şi îl vor aduce într-o stare de robie, robia minţii.

Iubiţi credincioşi, am văzut pe sfinţii antichităţii cum şi-au apărat propria demnitate în faţa Dumnezeului celui viu. Nu precupeţeau nimic şi mergeau ca o corabie plină de viaţă pe vârfurile valurilor, ca un cerb plin de speranţe că va scăpa de urmăritorii săi. Cum spunea şi Mântuitorul: nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28). Şi aşa a croit Dumnezeu pe om, încât că acces la suflet nu are voie nimeni, decât prin tine însuţi. Aşa cum diavolul s-a metamorfozat în şarpe şi prin Eva a ajuns la Adam, că acela era bastionul care trebuia cucerit, tot aşa prin trup se va strecura mamona să ajungă la sufletul omului. Nimic nu avem de păzit în tot edificiul acesta, cel numit chip şi asemănare a lui Dumnezeu – omul, decât sufletul. Am văzut trupul – cât cârtim la el, cât băgăm în acest trup pastile şi medicamente şi cândva tot te duci dincolo, dar ce faci cu sufletul ? Puneţi preţ, iubiţi credincioşi, pe ceea ce caută Dumnezeu, pe nobleţea din această dualitate ce se numeşte om, trup şi suflet. Puneţi pe ce este nemuritor, că de-am trăi cât pietrele, tot murim cândva.

Cuvântul înalt prea sfinţitului, care v-a plimbat ca într-un balsam, ca într-o grădină, ca într-un paradis, mergând pe la Sfânta Maria Egipteanca, pe la ceilalţi sfinţi pe care i-am văzut cu câtă demnitate L-au mărturisit pe Dumnezeu în faţa celor trei războaie – al diavolilor, al lumii şi al trupului –, ar trebui să răsară în lăuntricul nostru, decât că ne trebuie pământul să fie îngrijit şi, dacă sămânţa aceasta dă să încolţească, să fim grijulii, să o plivim de buruienile care se anunţă din ce în ce mai multe să înece sămânţa lui Hristos.

Am fost pus în temă, nu ştiu cât de veridică este această informaţie, că în toamnă se va ţine al optulea sinod. De la 787, când a fost al şaptelea sinod, nu s-a mai ţinut sinod ecumenic. Al optulea sinod, cum spuneau Sfinţii Părinţi, va fi spre distrugerea definitivă a Bisericii lui Dumnezeu. Mai bine nu s-ar fi născut cei care vor fi sinodalii acestui sinod antihristic, şi trebuie să fie, ca să fie lepădarea de credinţă înainte, şi apoi celelalte osanale împuţite ale celui ce-i place putoarea iadului.

Încă o dată mulţumesc înalt prea sfinţitului, sfântului sinod, vă mulţumesc frăţiilor voastre că prin zăduful zilei am luat parte cu toţii la acest frumos ospăţ, festin duhovnicesc, pe care aş vrea să-l împărtăşim cu toţii. Multă putere de luptă, dragi credincioşi, minte cât mai luminată, sănătate şi lui Dumnezeu slavă, acum şi în vecii vecilor. Amin.