Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Înfricoşatei Judecăţi 2009, Bucureşti


Iar când va veni Fiul Omului întru slava sa, şi toţi sfinţii îngeri cu dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate limbile, şi îi va despărţi pe dânşii unul de altul, precum despărţeşte păstorul oile din iezi. Şi va pune oile de-a dreapta sa, iar iezii de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta lui: veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine. Atunci vor răspunde lui drepţii, zicând: Doamne când te-am văzut flămând şi te-am hrănit ? Sau însetat şi ţi-am dat de ai băut ? Sau când te-am văzut străin şi te-am primit ? Sau gol şi te-am îmbrăcat ? Sau când te-am văzut bolnav, sau în temniţă şi am venit la tine ? Şi răspunzând împăratul, va zice lor: amin zic vouă; întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga lui: duceţi-vă de la mine, blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, că am flămânzit şi nu mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat pe mine. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu am slujit ţie ? Atunci va răspunde lor, zicând: amin grăiesc vouă; întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici mie nu aţi făcut. Şi vor merge aceştia în muncă veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică (Matei 25, 31-46).

 

Aşa va despărţi Dumnezeu pe oameni în ceasul judecăţii, precum păstorul oile de iezi. Iubiţi credincioşi, în multe graiuri grăind Dumnezeu, pe înţelesul celui mai simplu om, a vrut să Se arate în nemărginita Sa bunătate precum şi în bătăile Lui, nu cu alt scop, ci doar să vadă omul reversul căderilor în păcate. Dar dacă omul a fost surd, urechi având, orb, ochi având, atunci Dumnezeu a lăsat pe om în cursul lui, nederanjându-l. Doar arătându-i din când în când că nu este bun drumul pe care merge. De ceea ce se cutremurau Sfinţii Părinţi în timpurile lor, începând cu Sfinţii Apostoli, iată-ne noi astăzi cuprinşi de acea panică a lor pe viu. Trăim într-o lume aproape descreştinată, o lume care este de-aşa natură manipulată încât că omul aproape că nu se mai cunoaşte pe sine; şi cum o minciună repetată devine adevăr s-ar putea ca omul să creadă într-o zi că este animal. În acest fel, omul, în conştiinţa lui, în subconştientul lui, îşi capătă o libertate desăvârşită, părută lui că este spre nesfârşit, dar de fapt este o victimă, este un robot în ghearele nemiloase şi necruţătoare ale diavolului.

Biserica Ortodoxă, cu o săptămână înainte de începerea Postului Mare, a aşezat această frumoasă evanghelie, cu referire la Judecata de Apoi. Dragi credincioşi, chiar dacă am fi necredincioşi, chiar dacă am paraşuta de undeva în acest domeniu şi nu am şti cine este Dumnezeu, instituim parcă o judecată din subconştientul nostru. Este suficient să vedem că începând de la 2 oameni şi apoi dezvoltând numărul la triburi, la generaţii, la popoare, găsim parcă o umilă sau mai complexă judecată. Omul este supus greşelilor şi pentru aceasta se instituie nişte legi de bună conduită civică; le cere subconştientul tău. Oare de aici, de la unitate am putea să spunem, de instituire a judecăţii, nu putem să ne dăm seama că va fi şi o judecată per total a pământului şi a istoriei întregi ? Trecem peste această cugetare; poate-i prea adâncă pentru cei care nu cred în nimic. Avem certitudinea că ne naştem; ne naştem, venim de unde nu am fost niciodată şi mergem într-un singur sens, îmbătrânim şi apoi, nevrând, cu lacrimi în ochi îngenunchem în faţa morţii, ca apoi despărţindu-se trupul de suflet să meargă şi să pună metanie Sfintei Treimi, cunoscându-L pe Creatorul său, al omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea aşa: un om când vrea să renoveze o casă, întâi scoate tot din ea şi apoi începe să vindece ce este bolnav în ea. Eventual, dacă-i prea putredă, o dărâmă şi ridică pe locul ei alta. Aşa asemuieşte moartea omul: Dumnezeu strică acest templu în care sălăşluieşte sufletul şi stricându-l, îl lasă în pământ ca într-o vistierie, aşteptând goarna, trâmbiţa îngerilor care va declanşa judecata lui Dumnezeu. Atunci, toţi oamenii se vor ridica din nou din pământ la nobila vârstă de 33 de ani. Tot sufletul care stă în custodia lui Dumnezeu, iar trupul în custodia pământului, se va înjuga una cu alta din cele două părţi şi va veni la judecată.

Adam nu a ştiut din ce-i făcut, precum nici Eva, dar iată că s-a văzut că de fapt este din lut, însufleţit din porunca şi darul lui Dumnezeu, după ce a cunoscut moartea fiului său. Şi, cum i-a spus şi Dumnezeu lui Adam când l-a scos din Edem: din pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). De atunci, această poruncă o urmează orice vietate pe pământ, indiferent cine ar fi ea, şi mai ales omul. Şi dacă nimeni nu ar fi dat aceste legi, cu atât mai mult putem să înţelegem că şi noi, nevrând, suspinând, trebuie să îngenunchem în faţa lor. Sfântul Apostol Pavel spunea că aşa este dat omului, o dată să se nască şi o dată să moară, şi apoi judecata (potrivit Evrei 9, 27).

Dragi credincioşi, în Evanghelia de astăzi, atâta de clar ne spune Mântuitorul când va veni la judecată, va veni cu rănile pline de sânge, după cum L-au răstignit iudeii, L-au bătut şi L-au umilit. Nu vine spre răzbunare. Două veniri pe pământ trebuie să fie ale Mântuitorului: una a fost şi una urmează. Prima – a venit spre mântuire, a venit în chip blând, smerit, S-a coborât acolo unde l-a găsit pe om, bubos, lepros, aruncat în cărare de tâlharii care l-au jefuit, lăsându-i doar o fărâmă de viaţă. A doua oară vine în toată slava Sa, înconjurat de trena de îngeri şi se vor aduna toate limbile pământului, adică toţi oamenii care au trăit pe pământ de la Adam şi până când s-a încheiat cursul vieţii la Apocalips. Toţi vor lua trupul din vistieria sa, pământul, şi vor merge în faţa Judecăţii sub deviza: ‘arată-ţi faptele şi vino şi-ţi ia plata’. Nu există cuvânt mai groaznic fiindcă atuncea ţi se răscoleşte absolut toată conştiinţa ta, după cum trebuia să fii şi ce ai făcut din scurta-ţi viaţă, cum ţi-ai cheltuit-o şi în ce locuri rău famate ţi-ai cheltuit şi ţi-ai pierdut darul.

Proorocul David avertizându-ne, el fiind împărat, un mare credincios, ne pune în temă: Să nu te înfricoşezi când omul se îmbogăţeşte şi se măreşte slava lui, că nu va lua cu el toate şi nici slava lui nu se va pogorî în pământ (Psalmi 48, 17-18). Mormânturile lor în casele lor (Psalmi 48, 10), moment în care îl momeşte pe om, cursele acestea care stau mereu în calea omului sunt atâta de viclene, aşa de şăgalnice şi aşa de frumos vorbesc toate printre ele şi gustând din elixirul lor, părutul elixir, de fapt ne duce în moarte.

Avem o singură dimensiune, iubiţi credincioşi, de care trebuie să profităm – timpul. Timpul curge într-o singură direcţie şi având în vedere că totul este supus sub timp, orice faptă, trebuie să punem preţ pe ceea ce ne-a dat Dumnezeu ca să facem. Toate cursele diavolului şi ale lucrătorilor diavolului nu sunt o altă lucrare decât să-ţi răpească timpul. Soarele răsare şi apune, şi întotdeauna când apune, cum spunea înţeleptul Solomon, el acolo răsărind, nu-l mai poţi întoarce niciodată. Ai mai îmbătrânit cu o zi. Şi dacă te-ar întreba îngerul: ‘ce-ai făcut din ziua care a apus peste tine ?’, faptul pentru cele ziditoare ţi se cam ruşinează obrajii.

Dragi credincioşi, judecata nu va fi cu bâta cum o fac oamenii, ci tu singur te judeci. Ne-a lăsat atâtea pilde Dumnezeu în cursul istoriei, că există o judecată. Avem potopul lui Noe, care nu mai poate fi infirmat; ştiinţa de astăzi, care a ajuns la apogeul mândriei ei, în acest cuvânt eu nu declasez ştiinţa nicidecum, ci mă dezic de la mândria cu care Îl sfidează pe Dumnezeu. Această ştiinţă, care începe din ce în ce mai puternic să ignore ştiinţa lui Dumnezeu şi mai ales Sfânta Scriptură şi minunile, nu mai poate ignora potopul lui Noe. Sunt prea multe date rămase până în zilele noastre ca mărturie a acelei mânii a lui Dumnezeu. Doar 8 suflete din tot pământul s-au salvat. Ne punem întrebarea şi aş vrea să-i ajut un pic pe iscoditorii lui Dumnezeu: e vinovat Dumnezeu de aşa potop ? Nicicum. Având în vedere că Dumnezeu ne-a înnobilat cu frumosul chip şi asemănare a Sa, ne-a zidit ca o vie pentru strugure, şi dacă ea, cum spunea proorocul, în loc de strugure a făcut aguridă (potrivit Isaia cap. 5), nebun e stăpânul viei s-o mai ţină, să facă umbră pământului ? Nicidecum. Se scoate şi se aruncă în foc.

Să mergem la judecăţile oamenilor. Găsim tribunalul instituit omenesc şi oamenii care fac nişte lucruri antagonice semenilor lor, când la ocârmuirea societăţii după fapta care o fac sunt duşi spre pedeapsă. Mulţi se căiesc poate în zadar de fapta pe care au făcut-o; altora le vine mintea la cap precum fiului risipitor şi, ridicându-şi din cădere trupul şi sufletul, îşi revin. Deci iată judecata omenească cum este mereu prezentă în paşii vieţii noastre. Dumnezeu Se arată dintotdeauna prezent că este supărat atunci când tu cazi. Dar nu te bate deodată, ci te aşteaptă, cum spuneau şi Sfinţii Părinţi pentru aceeaşi faptă, Dumnezeu nu pedepseşte pe doi oameni care au făcut acelaşi lucru, într-un fel pe unul, într-un fel pe altul, după cum este judecata Lui dumnezeiască.

Dragi credincioşi, îl vedem pe Faraon înecat în Marea Roşie şi vă pun în temă că se lucrează asiduu la ignorarea şi mutilarea minunilor lui Dumnezeu pentru izbăvirea poporului Israil din robia egipteană – trecerea Mării Roşii. Ne punem întrebarea: a fost aşa de crud Dumnezeu cu Faraon şi toată oastea lui şi pe poporul lui Israil l-a salvat cu mână tare şi cu braţ înalt (Psalmi 135, 12) ? Nicidecum. Pe Faraon l-a avertizat Dumnezeu, i-a arătat atâtea minuni prin Moisi şi Aaron, fratele lui, acasă la el. A început să creadă, dar pentru scurt timp şi iarăşi s-a întors la idolatria lui. Atâtea minuni a desfăşurat Dumnezeu şi tot acelaşi nesimţitor a rămas ca un idol. A dat Dumnezeu verdictul, dacă atâtea minuni cu care să te chem din idolatria ta ţi-am făcut în ochii tăi, nu scrise, le-ai văzut tu, Faraon, şi nu ai vrut, nu că nu ai putut, eşti vrednic de moarte. Şi i-a venit moartea prin Marea Roşie.

Erau iudeii în pământul rătăcirii, prin pustiul Sinai, când 40 de ani n-au găsit calea spre Palestina. Şase sute de mii de oameni au murit timp de 40 de ani. Iarăşi a fost vinovat Dumnezeu ? Nicidecum. Proaspete erau minunile lui Dumnezeu, prin al cărui nume şi putere au ieşit din robia care le-a cocoşat spatele, şi spatele lor erau bătute de bicele faraonilor. Aveau urmele bicelor şi tot n-au vrut; şi-au făcut viţel; l-au forţat pe Aaron, când Moisi era în Muntele Sinai să ceară tablele legii. Şi l-au forţat pe Aaron să le facă viţel topit, să le facă idol. Oare cum pot să te mai suport, dacă tu acuma ai văzut minunile, cum te-am salvat din robia lui Faraon ? Pe tine te-am salvat şi când ţi-ai întors ochii l-ai văzut pe Faraon înecat şi tu Mă lepezi şi faci idol, te întorci din nou în Egipt ? Şi până când nu a pierit ultimul, nici poporul lui Israil nu a găsit calea spre pământul făgăduinţei.

Erau Datan şi Aviron care din îndărătnicie au vrut să aducă altă jertfă după mintea lor, mutilată faţă de jertfa care o aducea Moisi după porunca lui Dumnezeu. L-a răbdat Dumnezeu, dar n-a vrut ca să se înţelepţească şi nu a întârziat să vină mânia, că spintecându-se pământul în faţa lui, a lui Datan, a lui Aviron şi a lui Kore, i-a înghiţit de vii pe toţi cei de o cugetare cu ei. Era totuşi vinovat Dumnezeu ? Nicidecum. Că această otravă pe care ei o semănau în poporul lui Israil era atâta de puternică, încât că se întindea ca iedera în tot poporul şi îl ducea din nou, îl izbea în idolatrie.

Dragi credincioşi, venim în zilele noastre. Vedem începuturile creştinismului, cu mari semne şi minuni începând cu Sfinţii Apostoli. Erau prezenţi idolatrii şi ighemonii care rupeau cărnurile din aceşti mărturisitori ai lui Dumnezeu, vedeau minunile şi tot nu voiau să creadă. Atunci ce să-i mai faci acelui om ? Oare mai era vrednic să mai trăiască ? Nicidecum.

Iată vedem oamenii zilelor noastre, cum calcă tot ce este sfânt, nimic ţinând cont din poruncile lui Dumnezeu. Acuma Îl vedem pe Ziditorul nostru, al cerului şi al pământului, de ce a dat nişte legi nu dure, ci blânde, ca oamenii să convieţuiască între ei. Cine-L judecă pe Ziditorul nostru că vrea mândrie, vrea laudă, greşeşte enorm de mult. În pilda de astăzi, Se arată în identitatea Sa de bunătate. Flămând am fost, însetat, gol, bolnav, părăsit de toţi şi în temniţă, M-aţi văzut şi nici unul nu M-aţi căutat. Şi atunci spune Hristos: cine sunt aceştia, că Doamne nu Te-au văzut ? Dacă i-ai făcut unuia dintre semenii tăi care zăcea în această cumpliţie, Mie Mi-ai făcut. Are nevoie Dumnezeu de ceva de la om ? Iată simpla lege de comunicare între oameni. Nu arată Hristos în Evanghelia de astăzi identitatea celuia pe care îl vezi flămând, însetat, obidit de căile vieţii lui ? E semenul tău. Dă-i în numele lui Hristos şi aceluia ce îi faci tu merge direct în ceruri şi te notează acolo în faptele tale bune.

Îi împarte pe oameni în aceste categorii şi nimeni nu putem scăpa vreodată că nu ne-am întâlnit cu aşa fel de oameni. Într-o înţelegere mai înaltă, şi cel care era flămând şi însetat se rezumă la cel însetat, flămânzit şi întemniţat de cursele păcatelor. Iubiţi credincioşi, de ce asemui legile lui Dumnezeu de atunci, date odată pentru totdeauna, cu zilele noastre de astăzi ? Omul şi-a pierdut identitatea şi, fiindcă lucrurile sunt acuma calde, aş vrea să vă pun în temă cu nişte monstruozităţi care se anunţă la orizont. Două păcate capitale Îl supără pe Dumnezeu: păcatele Pentapolei, cele 5 cetăţi care datorită vieţii lor boeme s-au lăsat izbite de satana în cele mai oribile păcate, pe care mi-este greu ca să le spun, să nu vă spurc urechile, şi majoritatea ştiţi.

Dragi credincioşi, Dumnezeu S-a arătat în supărarea Lui pentru acest păcat prin ce-a făcut cu Pentapole. A arătat precedentul, cu alte cuvinte. Iată, acest păcat este de neiertat, dacă tu nu te întorci şi îl opreşti. Departe de a fi un zbir, un crunt, un om lipsit de sentimente, dar din Evul Mediu, din era modernă chiar, aş putea să spun, existau nişte legi că acei oameni care zăceau în aşa păcate erau decapitaţi. Erau cruzi domnitorii ? Nicicum. Cine cade în aceste păcate, grele şanse mai are să se mai izbăvească şi vedem în ziua de astăzi cum se întinde ca o ciumă acest păcat.

Şi fratele acestui păcat, care este iremediabil, este acea aşa-numită eutanasie care se anunţă la orizont. Sinuciderea este un păcat capital, de unde omul nu se mai poate întoarce şi totodată vă pun şi în temă. Niciodată să nu treceţi la morţi pe cei care s-au sinucis. Biserica nu-i poate ajuta cu absolut nimic. Nu sunt cuvintele mele, nu este o hotărâre a mea, ci este a Sfinţilor Părinţi, ei fiind în conglăsuire cu Dumnezeu. De ar fi murit în cele mai grele păcate, dacă a murit totuşi în dreapta credinţă, şanse sunt să se izbăvească, cum spunea şi în Evanghelie Domnul: rugaţi-vă să nu fie fuga voastră sâmbăta şi iarna (Matei 24, 20). Sâmbăta simbolizând erezia, sabatul, şi iarna, adică greutatea şi gerul păcatului care făcut în trup a întemniţat sufletul.

Sinuciderea, iubiţi credincioşi, este păcatul capital. Dacă ţi-ai bătut joc de trup, ţi l-a dat Dumnezeu în stăpânire, peste suflet nu ai voie să umbli. Nici diavolul, cât este el de urât în faptele lui, nu are voie să intre peste suflet fără porunca lui Dumnezeu. Cu ce drept intri tu ? Este nobleţea tuturor nobleţelor zidirilor lui Dumnezeu, şi tu cu ce drept ? Că diavolul te-a împins spre această deznădejde ? De ce nu eşti un om categoric, de ce nu eşti un om tare, puternic, să te uiţi în spatele tău să vezi paşii tăi cum te-au adus în această deznădejde şi cum întâi te-a descreştinat satana şi nu mai ai putere să te lupţi cu aceste gânduri.

Din acest motiv, sinucisul nu mai are nici o posibilitate să se întoarcă. Că vedeţi fel de fel de preoţi că îngroapă sinucişi, n-o să vină niciodată îngerul să-i dea peste mână sau să-i ia patrafirul, să-l scoată din dar. Îl lasă în părăginitura lui, că mai drept decât ăla care s-a sinucis nu este. Sunt cazuri de sinucidere care sunt acceptate cumva: cei care sunt îndrăciţi sau în boală de schizofrenie, o boală a minţii, el nu mai are judecată, aceia da. Din contră, au fost cazuri când şi sfinţi s-au făcut. Dar care cu propria lui conştiinţă face acest lucru nu mai poate să se întoarcă.

Venind la zilele noastre, să comentăm puţin aceste două lucruri şi din fapte putem găsi făptaşul, şi nu orice făptaş. Un făptaş bine pus la punct care leagă verigile istoriei, nu doar ale societăţii contemporane lui. Cine face aceste legi Îl ştie pe Dumnezeu unde este sensibil şi de ce Se supără. Ştiu cei ce-au lăsat aceste legi de Pentapole, că a lăsat Dumnezeu mărturie fumul nestins, cum spune Sfântul Vasilie cel Mare. Nu poate fi ignorată acea moarte, dar iată cum pământul începe să fie prins de această ciumă, de această otravă cutremurătoare, de unde omenirea nu se mai poate întoarce, aş putea să spun. Vor veni domnitorii celor 5 cetăţi şi vor mustra la judecată pe domnitorii de astăzi, că scris este în istoriile vechi: aceia, deşi stăteau în acea colcăială a păcatului, nu dădeau voie legal ca să săvârşească acest păcat. Ci ca să oprească, lăsau persoanele de parte opusă goale, măcar să fie atraşi, dacă tot te duci în păcat, să fie ceva firesc şi tot nu s-a putut salva.

Ce fac domnii de astăzi ? Validează aceste păcate numai şi numai cu mârşavul scop de a-L supăra pe Dumnezeu pe omenire. Urmează plata următoare: eutanasia în termeni ştiinţifici, care nu este altceva decât sinucidere. Eutanasia, cum spun şi medicii, nu se face de un om care este intrat în antecamera morţii la minte, ci i se cere cu bună ştiinţă, când încă mai judecă, vine îmbrăcat frumos medicul abilitat spre această semnătură şi spune: ‘o moarte demnă, dragul meu, semnează aici’. Şi atunci doctorul, după semnătura ta şi aprobul tău, te sinucide. Impropriu spus te sinucide, dar de fapt, tu te sinucizi, că accepţi ca doctorul să-ţi injecteze medicamentul letal sau cine ştie prin ce metodă. Vreau să vă pun în temă cu această hidră, cu această otravă, această lucrare pe care, dragi credincioşi, nu a cunoscut-o omenirea vreodată, şi soarele se cutremură în cer. Şi iată, era modernă, supermodernă, ce fastuoasă este, şi nu durează mult că vedem cum se desfăşoară rapid lucrurile, vor veni şi în ţara noastră.

Pe harta globului au mai rămas doar câteva ţări unde nu s-au aprobat păcatele Sodomei şi ale Gomorei. În rest, toate ţările le-au aprobat. Iată o primă plagă de certare a omului cu Dumnezeu. La noi, încă mai e un pic de decenţă, dar gândiţi-vă că nu peste mult timp vă veţi confrunta cu aceste lucruri când propriul tău, scumpul şi scumpa ta copilă va veni să-ţi spună şi să-ţi prezinte pe viitoarea sa consoartă. Şi aşa de senin, ca tu să le dai girul. Unde ţi-e, fată, păcatul viitor al tău ? Gândiţi-vă, cum a venit fastuoasa Americă, ce să spun, deşteapta Americă, şi a trimis în România ambasador homosexual, pe Michael Guest. Şi a venit cu consoarta lui, profesor universitar. Câtă hidoşenie, câtă mizerie ! Să ne socoată că suntem nişte retrograzi, să ne socoată cum vor, că nu suntem în pas cu societatea modernă, dar să-şi ia toate modernismele lor şi să stea acolo cu nebuniile lor.

Iubiţi credincioşi, cred că nu durează mult şi în actul de identitate va fi o cămăruţă unde trebuie să semnezi, tu tânăr fiind, în puterea vieţii, şi eutanasierea. Şi la Dumnezeu, acest lucru se conotează ca sinucidere. Fiindcă ai făcut-o cu propria ta cunoştinţă. Ce se desfăşoară în continuare de aici ? Omul, cât poate ? (nu am priceput), şi cu acele nebunii de cipuri te poate manipula, că peste o zi sau o săptămână deja dai în Parkinson, Alzheimer sau îţi pierzi mintea şi nu mai are nevoie doctorul să te mai întrebe, se uită în buletinul tău şi vede că tu ai semnat. Şi el legal deja te trece în nefiinţă. V-aţi gândit, iubiţi credincioşi, că societatea nu va mai avea scumpii bătrâni, ninşi în păr, în tâmple, mergând mai blegoşi, mergând într-un băţ, sprijinindu-şi bătrâneţele ? Vor fi eutanasiaţi. Încurcă lumea. Un avertisment pe care aş vrea să nu-l vedem; aş prefera să rămân mincinos, dar se vede cum vine aceasta pe pământ. Atât de necruţător şi rapid.

Era în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur un patriciu, cum ar fi prefectul oraşului, prefectul Constantinopolului, care s-a războit cu sfântul ca împăratul să abroge o lege, care spunea aşa: tot care era urmărit de poteră şi scăpa la biserică, indiferent ce faptă avea, nu putea să-l scoată de acolo. Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind un om blând, i-a spus: nu este bun ce faci ca să se anuleze această lege, că sunt oameni care, venind la biserică, Dumnezeu le îndreaptă paşii că atunci când eşti culpabil, ceri milă; dacă-ţi ispăşeşti greşeala, te poţi îndrepta. Nu iei capul omului imediat, că Dumnezeu nu face aşa. Şi aşa s-a războit cu sfântul că, într-adevăr, a anulat acea lege. Primul care a căzut în dizgraţia împăratului a fost patriciul şi a fugit la biserică. I s-au închis uşile. Ţi-ai săpat groapa singur. Credeai că eşti nemuritor sau că ai graţia împăratului ? Iată cum ai ajuns o nulitate urmărit de moarte, şi a pierit.

Aceştia care dau aceste legi astăzi uită că vor pieri. A fost odată în istorie un popor care avea un împărat sau rege, ce-o fi fost, tânăr şi plin de putere şi de stăpânire, care s-a gândit: ce să mai încurce bătrânii printre cei tineri ? Şi creşteau turme de câini şi-i dădeau la câini de vii şi-i mânca. Iată cruzimile oamenilor până unde ajung. Acuma, fiii acelora nu procedează în felul acesta, ci diplomat, îţi injectează morfină sau mai ştiu eu ce otravă şi te trece în nefiinţă cu o moarte demnă.

Dragi credincioşi, stăm şi ne gândim, oare Dumnezeu doarme ? Nicicum. Omul cere. Şi fiindcă sunt acuma în fierbere problemele cu cipurile, noi nu am luat încă nici o hotărâre, dar nu ne dezicem de la opozanţii care au manifestat. Este ca un fel de logodnă, omul nu-şi dă seama de ce pericol îl paşte. Şi merge într-o veselie cu toată lumea, că întotdeauna calea spre iad este numai cu strigături şi larmă. Iar în Statele Unite, unde sunt destui adepţi ai acestor lucruri necurate, aş putea să spun, au mari indemnizaţii şi iau parte la fel de fel de emisiuni la canale de televiziune şi să spună cum de nu s-au pus acestea mai de demult. Dar nu-i arată mai târziu, când devin nişte incomozi şi sunt încet-încet scoşi din arena vieţii.

Dragi credincioşi, înţelept cuvântul Domnului: Dă-i cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu (Matei 22, 21). Dar când cezarul intră peste partea lui Dumnezeu, de-acum omul trebuie să iasă imediat, să-şi acopere şi să-şi apere partea de divinitate din el. De vreme ce Dumnezeu ne-a lăsat liberi, care este cel mai frumos dar, de ce tu omule, vrei să mă încorsetezi şi să mă întemniţezi, oare nu este un sacrilegiu, oare nu este ceva forţat ? Credeţi că etapa comunistă a fost aceea care a fost ? Dintotdeauna, cea mai comunistă ţară din lume a fost America, fastuoasa Americă.

Şi oamenii, iubiţi credincioşi, tind să meargă spre stadiul de animal, îl creşte în coteţ, dar nu ştie că mâine stăpânul îl ia şi-l junghie. Aşa va fi adusă omenirea. Dumnezeu ia darul de pe om, că omul face pact comun cu păcatul. Nici măcar nu vrea să se zbată să iasă, datorită mustrărilor de conştiinţă că zace în păcat şi să iasă din el. Iată cum nevrând, instituim judecata lui Dumnezeu. Oamenii care astăzi cu cuvinte bune şi cu cuvântări de bine, cum spunea Apostolul Pavel (potrivit Romani 16, 18), înşeală inima celor care nu ştiu, oare trebuie lăsaţi aşa ? Oare nu şi aceştia trebuie să treacă prin judecata lui Dumnezeu ? Cei care mor nevinovaţi, datorită injectării de fel de fel de microbi, sau care au fost în laboratoarele războaielor, oare aceia nu trebuie judecaţi ? Au scăpat de sub sabia oamenilor, dar şi aceia care judecau, nu erau departe de cruzimile acelora, decât că schimbau haina. O haină jerpelită de puşcăriaş cu o robă.

Dragi credincioşi, iată-L pe Judecătorul divin care trebuie să vină, dar nu când vrem noi, atunci când ştie El că este de cuviinţă să vină. Oamenii, datorită laşităţii lor, se întreabă: când este sfârşitul lumii ? Este o adevărată nebunie. Cum spunea şi Mântuitorul apostolilor şi prin ei nouă: nu este sub stăpânirea omului nici anii, nici vremurile, ci sunt numai Aceluia care le-a dat rânduiala să existe. Şi sfârşitul lumii este odată cu sfârşitul tău, ce să mă mai uit eu la Apocalips, când vine războiul sau cutremurul ? Uită-te la tine, că odată cu tine vine şi sfârşitul lumii. Aşadar, Evanghelia de astăzi ne invită la a ne îndrepta paşii şi să fim oameni cuminţi, oameni blânzi, că cel care flămând văzând, însetat, în temniţă, face lucrul acesta pentru semenul lui, fără numai că are în el acea frumuseţe divină, milă voiesc şi nu jertfă (Matei 9, 13). La această masă frumoasă ne învaţă şi ne invită Dumnezeu: să fim blânzi cu semenii noştri şi acolo unde cezarul intră peste partea lui Dumnezeu, cum au făcut sfinţii să facem şi noi. Lui Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.