Predica PS Flavian Ilfoveanul din 29 decembrie 2008, Bucureşti

 

Şi tu, Vitleeme, cu nimic nu vei fi mai prejos între domnii Iudei (potrivit Miheea 5, 2) – proorocia Sfântului Prooroc Miheea, care a arătat locul unde se va naşte Domnul Hristos. În conglăsuire cu ceilalţi prooroci, a arătat toată persoana şi personalitatea Domnului Hristos, ca nimeni din lume vreodată, inclusiv cei care nu L-au primit pe Hristos din neamul Lui, să nu aibă cuvânt de răspuns la Dumnezeu că Doamne, nu am ştiut. Nimeni vreodată în lume, în orice casă sau palat s-ar fi născut, nu a fost atât de mult mediatizat şi înainte şi după venirea lui pe pământ. O dovadă în plus că pruncul nou-născut în Vitleemul Iudeei nu a fost altul decât cel arătat din insuflarea Duhului Sfânt de o pleiadă întreagă de prooroci.

Mântuitorul trebuia să vină întrupat, în această haină de om cu alte cuvinte, a cărnii de om, ascunsă dumnezeirea. Din care muşcând diavolul avea să-şi zdrobească dantura, omorând moartea pentru totdeauna. Dar nu moartea aceasta materială, ci moartea cea veşnică sufletească. Că dacă venea după ceea ce căutăm noi în toate zilele să ne cârpim sacul acesta efemer al vieţii, ca s-o întindă Dumnezeu spre nesfârşit, atunci El nu mai cădea sub moarte. El trebuia să fie primul care să sfideze moartea. Dar S-a supus blestemului Tatălui ceresc, arătându-Se că şi El Se trage din sămânţa lui Adam şi a Evei, peste mii de ani.

Vitleemul, iubiţi credincioşi, care se tâlcuieşte în limba ebraică casa pâinii, era o cetate în ţinutul Iudeei. Şi era ignorată de lume, un mic orăşel. Dar iată că pentru el s-a prezis de către Proorocul Miheea că din tine va ieşi povăţuitor pentru poporul Meu, Israil. Ieşirile lui sunt din început şi în zilele veacului (potrivit Miheea 5, 2) acelaşi prooroc spunând pentru el. Nu spune ieşirea, ci ieşirile. Şi prin această tâlcuire aş vrea ca să-i aduc pe mulţi la cunoştinţa adevărului, care vor bineînţeles, cât de complicată este Sfânta Scriptură, cât de adâncă este, şi ea nu se traduce de un singur om, după pofta şi moravurile şi năravurile lui. Ci ea s-a tradus de cei 72 de înţelepţi ai poporului Israil din timpul împăratului Egiptului, Ptolemeu, traducere care a fost făcută din ebraică în greacă şi apoi dusă în toată lumea, socotindu-se a fi o tâlcuire, o traducere de fapt dumnezeiască.

Proorocul Miheea arată două ieşiri, una din începuturi care era ieşirea, adică naşterea Fiului ceresc, Fiului lui Dumnezeu din veac, din Tată ără mamă, şi în zilele veacului născându-Se din mamă fără de tată, din Fecioara Maria. Şi unde ? În Vitleem. Şi prin această naştere măreaţă şi dumnezeiască, Vitleemul avea să fie pus la mare înălţime în toată istoria de după Hristos până în zilele noastre. Domnul Hristos se naşte aici ca povăţuitor al poporului lui Israil, dar să nu înţelegem poporul lui Israil, al neamului iudeu numai. Că Iacov, fiul lui Isaac, nepotul lui Avraam, mergând din casa socrului său Lavan în pământul lui de naştere, şi cu cele două soţii şi cu slujnicele lor, s-a luptat cu îngerul. Îngerul i-a apărut nu în persoană de înger, ci tot ca un tânăr. Şi de aşa natură era lupta încât că Iacov parcă-l dobora pe acel tânăr care i-a ieşit în cale. Bineînţeles, nu era o luptă ca într-un ring de box. O trântă cumva. Şi atunci când l-a răpus pe înger, i-a spus aşa Iacov: în numele Dumnezeului părinţilor mei, să-mi spui tu cine eşti, că tu om nu eşti. Şi atunci i-a spus: eu sunt îngerul lui Dumnezeu şi am venit să mă lupt cu tine. De astăzi tu nu te vei mai chema Iacov, ci Israil (potrivit Facerea 32, 28). Şi Israil se tâlcuieşte văzător de Dumnezeu.

Povăţuitorul care avea să se nască în Vitleem, în peştera din Vitleem, avea să fie povăţuitor nu pentru poporul lui Israil, care L-au răstignit, ci pentru unii din poporul lui Israil care au crezut în Hristos şi pentru restul lumii. Că restul lumii, cărora li s-au arătat cuvintele Evangheliei şi a persoanei lui Hristos, crezând în Dumnezeu, deja erau şi ei noul Israil, văzători de Dumnezeu. Dar nu înainte de a lepăda idolatria sau alte credinţe păguboase mântuirii omului. Iudeii, ca să conteste întotdeauna după Înălţarea Domnului Hristos la ceruri naşterea şi lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos, spuneau că Proorocul Miheea, pe care-l aveau de mare vază, dar după ce l-au omorât şi l-au obidit bineînţeles, vorbeşte nu pentru Hristos, ci pentru Zorobabel.

Zorobabel a fost un rege al poporului lui Israil, un conducător mai bine zis, care s-a născut în robia babiloniană, că de asta şi-a şi primit numele de Zorobabel. Zoro se tâlcuieşte în limba babiloniană semănat, născut, apărut pe pământ, iar babel de la Babilon, de la turnul lui Babel. Şi în felul acesta şi-a primit numele de Zorobabel. Şi nu spune proorocul despre Zorobabel, cum spun iudeii, că dacă spunea, atunci trebuia să se nască în Vitleem. Iată cât de frumos le stă în cap Sfânta Scriptură şi mor sub dărâmăturile paginilor ei. Precum caută să conteste şi personalitatea naşterii Maicii Domnului. Că Proorocul Isaia în ebraică spune: semn se va da vouă. Tânăra va lua în pântece şi va naşte fiu (potrivit Isaia 7, 13). Şi ei spun că tânără spune acolo, nu fecioară cum spuneţi voi, creştinilor. Logic este că ea era tânără atuncea, era o copilă de 13 ani când L-a născut pe prunc. Dar dacă era ca o oarecare femeie care năştea, atunci nu mai era semn.

După cum a spus şi înţeleptul Solomon: nimic nu este nou sub soare (Eclesiastul 1, 9). Soarele răsare şi apune, el acolo răsărind. Că întotdeauna unde apune soarele, el în altă parte a lumii răsare; precum şi la noi, când răsare apune în altă parte, înconjurând pământul. Şi iată că nimic nu era nou sub soare, ci acest nou sub soare era că acea tânără spusă de proorocul în ebraică, sau cum spunem noi fecioara, să aducă nou sub soare, adică din pântecele ei, din sângiurile ei să nască în chip tainic un prunc, om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit.

Născându-Se Domnul Hristos în Vitleem, după cum s-a mai spus şi în alte cuvinte, au venit magii, care călătoreau de vreo 2 ani din Persia până în Ierusalim. Acolo ascunzându-se steaua, erau nevoiţi – ca să nu fie păgubiţi de atâta osteneală – să meargă să întrebe pe cineva. Şi unde se puteau duce necunoscând Vitleemul, după cum i-a condus steaua, unde să se ducă necunoscând Ierusalimul decât la casa lui Irod, la palat ? Întrebându-l pe Irod, acesta neştiind nimic despre proorocii şi despre Scriptură, el fiind idumeu, un om cu totul excentric credinţei în Dumnezeu, a chemat pe arhierei şi pe cărturari. Cărturarii erau cei care învăţau poporul împreună cu arhiereii. Aceştia întrebaţi fiind de Irod unde trebuie să se nască vouă un împărat ? Cu acel glas de vulpe blândă. Aceia scotocindu-şi paginile minţii, au spus: în Vitleem, după cum a spus Miheea.

Iubiţi credincioşi, păziţi-vă în paşii frăţiilor voastre şi nu vă luaţi niciodată cu Dumnezeu sau cu sfinţii lui Dumnezeu, oricât de deştept ai fi. Orice minte ascuţită ai avea, de-ai şti toate pe de rost, de Dumnezeu niciodată să nu te agăţi. Iată că aceştia s-au dovedit în răutatea lor că ştiau că trebuie să vină Hristos, şi nu au contestat. Ştiau Scripturile. Că dacă nu le ştiau, n-aveau să-i spună lui Irod tâlcuindu-i unde trebuie să Se nască, în Vitleem. Cu alte cuvinte, au trecut în răutatea lui Irod, din cauză că şi evanghelistul spune: când i-au spus magii lui Irod că trebuie să se fi născut un împărat, s-a tulburat el şi după ce i-a chestionat pe arhierei, tot Ierusalimul l-a tulburat. Din momentul acela a început să curgă neliniştea peste toţi iudeii.

Şi Irod, în mânia lui, după ce a văzut că magii nu au mai venit pe la el să-i spună unde S-a născut Hristos, a ales un pluton de soldaţi şi ducându-se în Vitleem a ucis 14.000 de prunci de la 2 ani în jos. Îi smulgeau din mâinile mamelor, sfâşiate de durere, şi fără nici o milă au semănat pământul cu leşuri de copii nevinovaţi şi sângele curgea peste tot pământul Vitleemului. Atuncea avea să se împlinească ceea ce a spus Proorocul Ieremia: glas în Rama s-a auzit, Rahil îşi plânge pruncii şi nu vrea să se mângâie că nu sunt (Ieremia 31, 15).

Acel pământ îl stăpânea la timpul acela seminţia lui Veniamin, care era ultimul fiu al lui Iacov din Rahila. Rahila, cea mai iubită a lui femeie, pentru care a robit 14 ani la casa socrului său, a născut doi copii: pe Iosif şi pe Veniamin. Acest Veniamin s-a născut tocmai când Iacov venea cu tot alaiul casei lui, cu cei 11 copii, şi cu o fată Dina, venea spre pământul făgăduinţei. Şi venindu-i ziua naşterii, la naşterea copilului a murit, chiar aici, în pământul Vitleemului. Şi acolo a fost îngropată. Din acest motiv şi proorocul peste mulţi ani avea să spună, insuflat de Duhul Sfânt, proorocind moartea acelor copii nevinovaţi că Rahila îşi plângea copiii, nepoţii ei din seminţia fiului ei, la care a şi murit, Veniamin.

Rama – care se tâlcuieşte munte înalt – era, într-adevăr, cea mai înaltă culme din Palestina şi atâta de mare era strigătul acelor mame îndurerate, pline, sfâşiate de durere, încât că ţipătul lor s-a auzit până în vârful acelui munte. Şi o dată cu ele, plângea Rahila din mormânt. Pentru acest sacrilegiu pe care l-a făcut un singur om, Irod, care se tâlcuieşte în limba ebraică minte de fier. Adică, un om de nimic în gândirea lui.

Iubiţi credincioşi, iată ce înseamnă când se uneşte prostia cu răutatea. Acest Irod era pus de către Roma rege al iudeilor. A cumpărat cu bani scaunul acesta regesc. Domnea ca un animal, ca un erou în Ierusalim. Dezmăţ total şi tot ce-i plăcea nu-i lipsea. Toate au venit după împlinirea răutăţii lui la urechea lui Dumnezeu, şi atunci şi Dumnezeu a slobozit ca acesta să se facă un odios criminal. Şi-a împlinit toată răutatea lui asupra unor copii nevinovaţi. Oricine ar fi sub soare, ori în ce casă s-ar fi născut un om, este totuşi om. Nu i-ai dat tu viaţă, lasă-l aşa cum este el, că Dumnezeu are grijă de el. Dacă tu nu i-ai dat, pentru ce îi iei ce nu i-ai dat ? Şi acest strigăt al copiilor omorâţi şi al mamelor s-a auzit la Dumnezeu mai târziu şi vom vedea cum.

Iată, dragi credincioşi, Irod şi-a împlinit răutatea şi a venit pedeapsa lui Dumnezeu peste el în felul acesta. A început să cadă în boală, o boală cum nu s-a mai pomenit pe pământ. A început să se umfle, i s-au umflat picioarele, a făcut nişte cangrene şi în mădularele ascunse au început să intre putregaiul şi viermii. Puţea acest om într-un hal fără de hal. Nici un hoit, iertaţi-mă că nu vreau să vă fac o dizgraţie, dar în aşa fel puţea încât că toţi doctorii care erau chemaţi nu puteau nici să respire şi bâiguiau două-trei vorbe şi plecau, iar la uşă îi aştepta sabia. Era totuşi rege. Viermii muşcau din el. I-a dat Dumnezeu ca pedeapsă şi o poftă de mâncare din cauză că nu se mai sătura. Şi cumulată cu putregaiul care muşca din cărnurile lui, aducea acea duhoare cum nu s-a mai pomenit pe pământ.

Când îşi simţea sfârşitul vieţii, a dat poruncă regală să ucidă pe majoritatea boierilor din Ierusalim, inclusiv pe arhiereii şi cărturarii care au fost chestionaţi de el la naşterea Mântuitorului. Unul din ei a scăpat cu fuga, probabil că mai avea ceva fapte bunişoare la Dumnezeu, de l-a salvat; iar restul, la toţi le-a tăiat capul. Inclusiv copilului lui. Din răutatea pe care o avea. Zicându-şi în mintea lui: eu şi aşa mor, să plângă măcar tot Ierusalimul; dacă nu plânge după mine, măcar să plângă în casă pentru morţii pe care-i au. Gândiţi-vă câtă prostie, nici nu mai găseşti în dicţionar cum să cataloghezi aşa gândire. Şi atunci când a auzit împăratul Romei August despre acest gest al lui Irod, atunci a spus: mai bine să fii porc la curtea la Irod decât fiu. De ce spune acest lucru ? Că idumeii, precum şi evreii, nu mâncau carne de porc. Porcii erau salvaţi. Dar până şi copilul lui nu a fost salvat de sabia necruţătoare a răutăţii lui Irod.

Dragi credincioşi, iată cum aveau să se împlinească Sfintele Scripturi. Să mergem iarăşi peste sute de ani înainte de a Se naşte Hristos. Era în Persia un oarecarele vrăjitor de mare renume cu numele de Valaam. Când iudeii veneau din pământul robiei, al lui Faraon, spre pământul făgăduinţei, au ajuns la hotarele Madiamului, a împăratului Moavului. Acesta când s-a văzut cu puzderie de oameni la hotarele lui, l-a chemat pe Valaam din Persia, i-a promis multe daruri să vină să blesteme acest popor, ca nu cumva năvălind asupra poporului lui, să cadă cum au căzut amoreii. Că şi aceşti amorei erau un alt imperiu, de talie mai mică, dar neprimindu-i, nedându-le un culoar liber iudeilor care veneau din Egipt spre pământul făgăduinţei, atunci au întins sabia şi i-au omorât pe toţi. Dar de fapt nu ei, ci îngerii lui Dumnezeu au venit.

Auzindu-se acest lucru la urechile lui Moav, s-a spăimântat şi l-a chemat pe Valaam vrăjitorul. Aceluia, când era în Persia, i-a venit Dumnezeu în vis şi i-a spus: să nu te duci ca să blestemi poporul, că acesta este poporul Meu (potrivit Numerii 22, 12). Totuşi s-a dus. A încălecat pe o asină şi s-a dus în ţara Moavului. Promiţându-i multe daruri, acesta a fost dus într-un munte ca de acolo să vadă poporul ce stătea la poalele munţilor şi la marginea poporului Moavului. Insuflat de Duhul Sfânt, deşi era vrăjitor, a început să spună: Nu pot blestema pe acest popor. Acest popor este binecuvântat de Dumnezeu. În trei munţi l-a dus să blesteme, dar n-a putut să blesteme şi atunci a spus Valaam vrăjitorul: Răsări-va din Iacov o stea care va zdrobi pe toţi domnii Moavului. Ridicatu-s-a ca un leu, a adormit ca un pui de leu, cine-l va trezi pe dânsul ? (Numerii 24, 9 şi 17).

Domnii Moavului nu erau decât păcatele în care zăceau popoarele timpului aceluia. Acest pui de leu, această stea care va răsări din Iacov nu era decât o proorocie despre venirea Mântuitorului care va zdrobi pe toţi idolii care-i trânteau pe oameni în păcate prin filozofiile şi dogmele lor. Culcatu-s-a ca un leu avea să arate împărăţia lui Dumnezeu. Şi a adormit ca un pui de leu. Puiul de leu era Fiul lui Dumnezeu, acea culcare nu era altceva decât proorocia despre moartea lui Hristos. Deci avea să adoarmă, şi somn i-a fost Mântuitorului, ca un somn cele 3 zile după moartea Lui pe Golgota. Cine-l va trezi pe El, într-adevăr ? Fără numai leul, Tatăl ceresc.

Cum spunea şi în psaltire Proorocul David: Deşteaptă-te slava mea, deşteaptă-te psaltire şi alăută, şi de acolo din somn îi spune: deştepta-mă-voi dimineaţa (Psalmi 56, 11). Zice Tatăl către Fiul: deşteaptă-te slava mea, adică vino din mormânt şi arată slava lui Dumnezeu, că Eu Te-am trimis, Tatăl ceresc. Deşteaptă-te psaltire şi alăută, adică firea omenească care era în mormânt şi a primit moarte pe Golgota, ca un om, nu ca Dumnezeu, că Dumnezeu nu moare niciodată. O arată psalmistul în aceste cuvinte: deşteaptă-te slava mea – ca un Dumnezeu, deşteaptă-te psaltire şi alăută – vei învia ca un Dumnezeu şi de acolo deştepta-mă-voi dimineaţa. Într-adevăr, dimineaţa nu sâmbătă, că a lepădat sâmbăta, sărbătoarea a 7-a zi, şi a înviat dimineaţa duminică. A mutat Dumnezeu sabatul de sâmbătă pentru fărădelegile iudeilor duminică, ziua domnească, după cum a rămas în istoria creştină de la Sfântul Silvestru, papa Romei. Şi la Sinodul I Ecumenic s-a hotărât ca ziua de sărbătoare, în care se serbează şi Învierea Domnului, să fie sfânta duminică.

Iubiţi credincioşi, iată împlinirea proorociei. Acest copil născut avea să meargă de frica lui Irod, să nu fie ucis, prin arătarea sfântului înger lui Iosif în somn, împreună cu mama lui, în Egipt. Trebuia să meargă în Egipt ca să împlinească tot ce-a fost poporul iudeu în istorie. Că poporul iudeu în Egipt s-a format. El s-a născut în pământul Hanaanului, dar apoi a mers în pământul Egiptului, unde a stat 400 de ani. Şi acum trebuia să meargă pruncul, ca cel ce Se trăgea din seminţia iudaică, să meargă pe unde au fost strămoşii Lui. Şi acolo mergând, când a călcat Maica Domnului pământul Egiptului s-au dărâmat toţi idolii. Era o proorocie, cu alte cuvinte, că aici va veni numele lui Dumnezeu, şi în îndepărtata Africă, ceea ce s-a şi împlinit după Înălţarea Domnului la cer, când au mers sfinţii apostoli şi mai ales Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu, care a murit în Alexandria. El s-a dus şi a propovăduit acolo şi a murit muceniceşte în pământul Egiptului, pe care l-a şi încreştinat. Şi a coborât creştinismul în jos, în Africa. Alţi apostoli s-au dus în alte meridiane ale pământului.

Deci, Mântuitorul S-a dus acolo ca să arate că va ajunge cuvântul Evangheliei şi în Egipt unde au fost strămoşii Lui. Când s-a auzit că a murit Irod, după cum v-am spus povestea vieţii lui, a sfârşitului lui mai degrabă, vestit prin înger Iosif vine înapoi în pământul strămoşesc. Dar auzind că atunci domnea în Iudeea Arhelau, care era unul din cei 3 fii ai lui Irod, rămas moştenitor, s-a temut să meargă acolo. Şi insuflat de Duhul Sfânt, i s-a spus: du-te în Galileea. Irod, care a pierit în felul în care v-am spus, avea 3 fii: Filip, Antipa şi Arhelau.

Acest Antipa, care pe urmă s-a numit şi Irod, a fost cel care l-a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul. Şi a fost martor la moartea Mântuitorului şi şi-a dat consimţământul şi a fost cel care i-a închis pe sfinţii apostoli când propovăduiau în Ierusalim. Şi când s-a umplut cupa mâniei lui Dumnezeu pentru fărădelegile lui, s-a îmbrăcat în toate veşmintele imperiale, regale, a adunat tot divanul de comenduire a poporului, şi când grăia a venit îngerul lui Dumnezeu – pe care numai el l-a văzut, nu şi cei apropiaţi ai lui – şi l-a însuliţat în părţile ascunse. Şi cum spune şi la Faptele Sfinţilor Apostoli: Făcându-se mâncat de viermi, a pierit (Faptele Sfinţilor Apostoli 12, 23). Şi el a murit precum tatăl său mâncat de viermi.

Iubiţi credincioşi, aceste lucruri fiind spuse nu de oameni care umflă istoria după poftele lor, ci spuse de oameni insuflaţi de Duhul Sfânt, şi mai mulţi, care nu se contrazic în ceea ce scriu şi povestesc, aceşti oameni, dragi credincioşi, au împlinit toată răutatea lor. Irod bătrânul, care a ucis cei 14.000 de prunci, s-a asemănat lui Faraon. Că Faraon văzând cum se înmulţeşte poporul iudeu, s-a cuprins de frică, nu cumva poporul acesta străin lor să crească aşa de mult, numeros, încât că să-i domine. Şi a dat poruncă în tot imperiul să ucidă tot copilul parte bărbătească, să-l sugrume, să-l înece, cu orice moarte ar fi, numai să-l omoare. Ca să nu se mai înmulţească, fetele păstrându-se. Şi atunci s-a născut Moisi, care aruncat fiind pe râul Nilului într-o coşniţă, a fost luat de fata lui Faraon şi crescut. Dar a fost cu rânduială dumnezeiască. Deci, acest sacrilegiu pe care l-a făcut asupra poporului iudeu Faraon avea să-l facă peste mii de ani de acum Irod. Şi unul şi altul şi-a împlinit răutatea, şi au primit răsplata după cum au făcut.

Dacă Irod tatăl era în aşa prostie, adunată cu mânia şi răutatea, cu invidia, cu interesele personale, a stârnit atâta lacrimă, vă gândiţi, fiii lor ce vor face ? Dragi credincioşi, nu în zadar spunea psalmistul: Săturatu-s-au de fii şi au lăsat rămăşiţă pruncilor lor (Psalmi 16, 14). Este un avertisment din paginile istoriei că omul este atâta de efemer şi predispus la atâtea şi atâtea nenorociri pe care poate să le facă. Când spune proorocul: Înţelegeţi cei ce judecaţi pământul, ca nu cumva aducând mânia lui Dumnezeu să piardă pământul de tot (potrivit Psalmi 2, 8-11). Irod judeca, precum şi Nero, precum şi ceilalţi împăraţi păgâni, precum şi strănepoţii lor care sunt în zilele noastre.

Iată până unde poate să ajungă această lucrare drăcească, aş putea să spun, şi nu omenească. Fiindcă ieri s-au serbat cei 20.000 de creştini arşi în biserica din Nicomidia, vrem să trecem cu cuvântul de laudă şi pe la ei. În timpul lui Maximian, acest tiran care a umplut cerul de sfinţi, un păstrător al idolatriei lumii, care nu se dovedeşte decât a fi o mare tâmpenie la oameni, şi-a putut permite să dea slobozenie în tot imperiul ca tot cel care este idolatru, deliberat, fără nici o judecată imperială, să ucidă când aude că este creştin. Mulţi creştini au căzut la această slujbă. Ci când erau adunaţi în biserica din Nicomidia, la praznicul Naşterii Domnului, peste 20.000 de creştini asistau la slujbă, atunci a trimis Maximian ostaşi şi înconjurând biserica, sigilând-o, au pus numai vreascuri uscate şi i-au dat foc.

Au ars multe zile acolo. Se spune că se auzeau cântări îngereşti mult timp la acel loc care nu mirosea a carne arsă, ci mirosea a mir, erau sfinţi. 20.000 de oameni să omori în aşa mânie prin arsură. Dar nu numai aceştia. Tot în timpul lui, un alt ighemon, a ars Mânăstirea Sfântului Iulian, unde erau 10.000 de călugări. Pe Sfântul Iulian l-a luat şi l-a tiranizat, l-a ucis mişeleşte, iar pe călugării de acolo împreună cu toţi slujitorii, în acelaşi chip i-a ars. A dat foc la mânăstire, ucigându-i mişeleşte. Ei şi-au luat plata mărturisirii lui Dumnezeu. Dar i-a venit şi lui rândul să plătească.

Să călătorim în scurte cuvinte peste 2.000 de ani. O hidră oribilă, un şarpe, o viperă care a fost comunismul, dar nu-i departe şi fratele lui – democraţia, că acelaşi şarpe veninos este, tot aceluiaşi diavol slujesc, a făcut victime ca şi fraţii lor de demult. I s-a dat sceptrul puterii lui Stalin, lui Beria, lui Troţki, toate satanele lumii care au stăpânit Ortodoxia din Rusia. Peste 40 de milioane de creştini au ucis mişeleşte. Aceşti diavoli întrupaţi credeau că nu mor, s-au ucis precum câinii când se latră şi apoi ajungând cu colţii setoşi de sânge se sfâşie unul pe altul. Că au pierit mişeleşte. Am putea să spunem că Maximian, Deciu şi toţi ceilalţi erau prunci pe lângă aceşti tirani ai veacului acestuia.

Când s-a instalat comunismul şi în România, s-a dus Petru Groza şi cu Dej, s-au dus la ‘tătucul’ lor, la Stalin, la Moscova, ce să facem, cum să-i exterminăm pe cei care sunt înţelepţi în România ? Voi sunteţi aşa bătuţi în cap, nu ştiţi ce să faceţi ? Iscodiţi şi voi, faceţi o lucrare mare unde să-i exterminaţi. Şi aşa s-a născut canalul de la Dunăre la Marea Neagră. Şi au exterminat mişeleşte pe toţi intelectualii ţării.

Dragi credincioşi, omenirea, iată, ca nişte verigi de lanţ, se leagă peste mii de ani. Acei care l-au ucis pe Hristos credeţi că sunt mai blânzi, fiii lor, strănepoţii lor ? Iată ce se întâmplă în Palestina, mor copii, mor oameni nevinovaţi. Nimeni nu zice nimic. Nu spun acestea că m-aş găsi eu cine ştie cine să zic, dar iată când laşii tac. Şi totdeauna când taci, te faci părtaş cu cel care face acest sacrilegiu. Aşadar, vedem ce înseamnă omul când nu mai judecă şi judecă numai pentru el. Iarăşi ne gândim: cu ce erau vinovaţi acei copii, smulşi din braţele mamelor lor ? Erau trecuţi prin ascuţişul sabiei, s-a semănat pământul Vitleemului cu sânge nevinovat şi cu cărnurile lor nevinovate. Mamele au rămas nemângâiate pentru tot restul vieţii lor.

Dar i-a venit şi acestuia răsplata. Rămân profund indignat de nebunia care se propagă şi de mulţi profani – nu ştiu cum să-i numesc, refuz un alt cuvânt – cum îi determină să creadă ceea ce se dă acum pe canalele de televiziune: reabilitarea lui Irod. De vreme ce tu încerci să-l reabilitezi pe Irod – un criminal şi pe Iuda – un vânzător, fără numai că faci parte din alcovul lui, faci parte din răutatea lui, din gândirea lui drăcească. Aşadar, iubiţi credincioşi, dacă aceşti doi, numai aceşti doi şi nu alţii, au primit direct de la Dumnezeu răsplata în felul în care au primit-o, cu ce drept să ne mai gândim şi noi la aceia să-i mai reabilităm ? Fără numai că cei ce propovăduiesc acest lucru sunt de aceeaşi teapă, de aceeaşi măsură a gândirii, a răutăţii, poate şi a prostiei lor.

Acest Prunc care S-a născut, care L-am văzut fugărit, abia nou venit pe pământ, de frica morţii, pe Acesta L-am serbat acum, pe Acesta să-L ţinem, că El a venit să ne mântuiască din nemărginita Lui iubire.

Dragi credincioşi, miercuri serbăm Tăierea împrejur a Pruncului nou-născut, serbăm pe Sfântul Mare Ierarh Vasilie şi care aveţi dragoste veniţi, dacă ne ajută Dumnezeu citim şi molitfele Sfântului Vasilie şi la priveghere, cum facem de obicei, şi a doua zi la sfânta liturghie. Lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui şi pruncuşorilor care sunt în cer şi sunt mărturii … (aşa se sfârşeşte înregistrarea predicii).

 

PC. Predici 19 01

Intrarea în Biserica Naşterii Domnului din Bethleem

 

PC. Predici 19 02

Această construcţie este cea mai veche biserică funcţională din Ţara Sfântă.
Ridicată iniţial de Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare,
în secolul al IV-lea, ea a fost reconstruită de împăratul Iustinian în ‘530

 

PC. Predici 19 03

Maica Domnului L-a născut pe Prunc în locul marcat de steaua din pardoseală