Predica PS Flavian Ilfoveanul din 15 decembrie 2008, Bucureşti

 

Pilda despre cei chemaţi la cină

Iar el au zis lui: un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis pre sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: veniţi, că iată gata sunt toate. Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis lui: ţarină am cumpărat, şi am nevoie să ies să o văd, rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, şi merg să-i ispitesc; rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni. Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci mâniindu-se stăpânul casei, a zis slugii sale: ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii, şi săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici. Şi a zis sluga: doamne, s-a făcut cum ai poruncit şi încă mai este loc. Şi a zis domnul către slugă: ieşi la drumuri şi la garduri şi îi sileşte să intre, ca să se umple casa mea. Că zic vouă: că nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi, nu va gusta cina mea (Luca XIV, 16-24).

 

Încinge sabia ta peste coapsa ta Puternice (Psalmi 44, 4) – stih care-l găsim de nenumărate ori când ne atingem de sfânta psaltire şi care ar trebui, iubiţi credincioşi, să-l tâlcuim puţin. Acest stih Îl prooroceşte pe Mântuitorul în venirea Lui trupească din Fecioara Maria. Dacă facem o analiză a acestei fraze – încinge sabia ta peste coapsa ta Puternice – Îl găsim pe Dumnezeu în atotputernicia Sa ca să-Şi încingă sabia gata de război, că orice războinic se încinge cu sabia, bine ascuţită şi bine mânuită, va birui, dacă va fi atent. Iată că această sabie nu este altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Parte a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu din veac care avea să vină din Fecioara Maria în trup. Deci, Fecioara Maria avea să nască din sângiurile ei pe Fiul lui Dumnezeu fără de tată, care avea să fie sabia lui Dumnezeu pe pământ împotriva duşmanului celui mai înverşunat al omului şi al lui Dumnezeu, diavolul.

În pilda de astăzi, iubiţi credincioşi, îl găsim pe Dumnezeu asemuindu-se cu un om care şi-a făcut cină mare fiului său; de data aceasta nu mai vedem nuntă făcându-i, ca în altă pildă. Cină mare. Bine ştim că cina se face seara, deci acum îl vedem spre apusul soarelui şi făcând cină mare, nu altcuiva, ci fiului său. Aş vrea să intru în mărunţişul acestor pilde, ca să vedeţi cât de gingaşă este traducerea şi cuvântul lăsat de Sfinţii Părinţi, din care mulţi citind-o, Scriptura, şi neînţelegând-o se pierd, se rătăcesc, motivaţia pentru care apar atâtea secte, de la o zi la alta mai numeroase.

Această cină care o face spre apusul soarelui, sau chiar la apus, şi mare totodată, nu este altceva decât întruparea Fiului lui Dumnezeu. Apusul cui ? Nu al lumii, ci apusul păgânătăţii. Că Dumnezeu, ca un drept care nici uneia din zidirile Sale nu i-a făcut vreo nedreptate, l-a lăsat pe diavol ca să-şi împlinească toată răutatea lui, care a putut-o concepe pe zidirea cea slăvită a Ziditorului, pe om. Gravitatea era faptul că omul făcea corp comun de acum cu diavolul. Ca un înţelept meşter, ca un înţelept medic, a lăsat ca această bubă puroindă şi urât mirositoare care era păcatul în care zăcea omul să ajungă până la stadiul de coacere. Că apoi, storcând puroiul şi lăsând ca un dren să curgă tot ce-i rău şi curăţind bine carnea putredă, punând plasture – acel untdelemn şi vin, omul se vindecă şi totodată ia aminte ca acolo unde el s-a păgubit de sănătate şi s-a îmbolnăvit să nu mai treacă vreodată.

Deci, păcatul a ajuns la momentul cinei la apogeu. Dacă ne vom duce cu 2.000 de ani în urmă, găsim într-adevăr lumea colcăindă în cele mai groaznice păcate, în cea mai oribilă stare, animalică aş putea să spun, în care a izbit-o filozofiile păgâne. Iată, dragi credincioşi, că Mântuitorul vine tocmai la momentul oportun, când omul deja era închingat din toate părţile de vicleanul diavol. Această cină mare făcută, adică mare în sensul că taina întrupării lui Hristos atât de mare era încât că nici îngerii nu au putut-o înţelege. Că nu tot ce nu înţelegem, nu trebuie să nu credem. Este destul de logic: atâtea ţări şi mări care noi nu le-am văzut. Sau oameni. Oare nu înseamnă că ei sunt ? Dacă eu nu i-am văzut sau ceva care nu înţeleg, înseamnă că nu există?

Făcându-se această cină, iată că a chemat pe cei întâi chemaţi. Şi au refuzat aşa de elegant, cu scuzele de rigoare. Unul şi-a luat ţarină, unul cinci perechi de boi, unul femeie. Scuză-mă, iartă-mă stăpâne, că nu pot să vin. De ce se scuză aşa de elegant ? Se arată perversitatea omului care vrea să împace şi ţarina, şi boii, şi femeia care a luat-o şi cu stăpânul, cu domnul care l-a invitat la cină. S-a supărat stăpânul şi spune că a trimis sluga sa; nu spune o slugă, ci sluga sa la singular. Acea slugă cine e ? Este fiul său trimis pe pământ întrupat din Fecioara Maria. Supărat stăpânul, Tatăl ceresc, că cei invitaţi cărora li s-a pregătit acest praznic – pe gratis – şi atâta de urât s-au eschivat faţă de stăpân, a trimis, fiindcă totul era pregătit, la uliţele cetăţii. Şi a adus săraci, orbi, şchiopi, betegi.

Bineînţeles că după starea socială a unui om care face o masă, îşi invită şi prietenii pe măsură. Îl vedem pe acest mare om, în supărarea lui, că-i cheamă pe cei din marginea societăţii cu aceste handicapuri. Aceştia nu sunt alţii decât cei care zăceau în neamul evreiesc în aceste boli, şi la propriu şi la figurat. Adică, orbul era cel care nu-L vedea şi nu-L putea înţelege pe Hristos că nu avea cultura cum o aveau cei întâi chemaţi, rabinii, preoţii. Şchiopii zăceau în altă natură de meteahnă. Şi pe aceştia îi invită. Şi să venim în acest context în Ierusalim şi să vedem cine erau. Când Apostolul Petru şi ceilalţi apostoli vindecau pe orbi, vindecau şchiopi, alungau diavolii din oameni şi alte boli necruţătoare care-i stăpâneau pe oameni, vindecându-i, aceia Îl şi cunoşteau pe Dumnezeu. Că ei nu făceau în numele lor: în numele meu Varnava, sau în numele meu Timotei, sau în numele meu Pavel. În numele lui Iisus Hristos, ridică-te şi umblă; în numele lui Iisus Hristos, Tavita scoală-te – a ridicat-o din morţi.

Când se auzea că trece Pavel prin cetate, îşi scoteau bolnavii la poartă, îi puneau pe năsălii şi pe paturi, şi nu erau pretenţioşi iudeii că să vină şi să le facă rugăciune. Atâta credinţă aveau că numai umbra măcar să treacă peste el, şi-l făcea sănătos. Dar cum ? În numele lui Iisus Hristos. Deci, iată că aceştia, care primeau ceea ce n-au primit niciodată cheltuindu-şi toată averea poate la doctor, aveau să-L cunoască pe Hristos şi de aici să evadeze din corsetul marginalizării societăţii în cea mai înaltă slavă, a acelei frumoase cugetări şi stări de pace, de fericire că L-a cunoscut pe Dumnezeu.

Tot în acest context îi găsim, alegoric, pe ceilalţi care datorită păcatelor zăceau în aceste boli. Şi când spune la uliţele cetăţii, se referă la Ierusalim şi mai ales la neamul evreiesc. Deci, mergeţi şi aduceţi din marginea acestui popor renegaţii la masa mea. Şi au venit, şi loc mai era. Şi îi spune: mergi la drumuri, la răspântii, şi la garduri şi adu-i pe toţi la masă. De acum drumurile nu erau decât filozofiile păgâne care-i trimiteau pe oameni, înstrăinându-i de Dumnezeu, în grele stări animalice de păcat. Răspântiile erau acei oameni care nu aveau o identitate şi nu mai credeau în nimic. La răspântii – reactualizând acest cuvânt – îi putem găsi pe atei. Fabuloşii şi înţelepţii atei, care habar n-au pentru ce trăiesc pe lume.

Şi iată că îl trimite şi la garduri; dacă găsim pe drumuri sau la răspântii un om, acela mai e cumva întreg, dar la gard poţi să-l găseşti cine ştie cum. Şi ştim cine zace la gard: mulţi de aici au mai zăcut la gard, că Bachus i-a trimis pe acolo. Acei de la gard nu sunt decât oamenii care erau întemniţaţi în greaua temniţă a păcatelor din care nu puteau evada. Gardul nu era altceva decât zidul care-l ridică păcatul între om şi Dumnezeu. Şi deci du-te şi-i adu şi pe aceia şi numai cât să le spui, tu slugă, că-l cheamă domnul său. Şi cu acea blândeţe venind, s-a umplut masa. Conchide evanghelistul, insuflat de Duhul Sfânt, pilda de astăzi: nici unul din bărbaţii cei chemaţi nu vor gusta din cina mea.

Iubiţi credincioşi, într-o înţelegere mai mare, ţarina este lumea, dar nu neapărat grijile lumii, ci o putem înţelege şi în filozofia lumii. Omului i s-a dat de către Dumnezeu să-L cunoască pe Ziditorul lui, cel puţin din două laturi: una firească şi din ambientalul lui, din lucrurile văzute. Cum avea să spună înţeleptul Pavel, că cele nevăzute ale lui de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se văd (Romani 1, 20). Adică, noi care conştientizăm lumea, o percepem cu înţelepciunea noastră, oare nu putem să-L pricepem pe Dumnezeu ? Dar nu vrem. Atâta perfecţiune care se desfăşoară în fiecare clipă sub ochii noştri nu-L aduce pe Dumnezeu în prezenţă, ca un atotputernic şi un mare înţelept în lucrurile Lui ?

Apostolul Pavel, când a fost în Atena, l-au întâmpinat epicurienii, stoicii şi ceilalţi filozofi, unde zăcea spuma înţelepciunii. Când a început să spună: bărbaţi atenieni, plimbându-mă prin oraşul vostru, am văzut pe mulţi, multe jertfelnice, şi dintre toate am văzut unul pe care stătea scris: Necunoscutului Dumnezeu. Acela căruia voi i-aţi ridicat templu, eu pe Acela Îl mărturisesc şi vreau să vi-L explic. L-au dus la areopag, unde se întâlneau ca într-o piaţă înţelepţii Atenei. Le-a spus atâta de frumos cine este Dumnezeu cel atotputernic; dintr-un sânge a făcut Dumnezeu neamul omenesc şi i-a dat să stăpânească pe toată faţa pământului. Le grăieşte apostolul în înţelepciunea lor şi în cuvintele retorice ca să le arate că totuşi înţelepciunea lui Dumnezeu este mai mare decât înţelepciunea lor. A pus vremurile pe pământ şi le-a pus hotar să locuiască, vremurilor, cum spune apostolul, ca Dumnezeu cunoscut fiind măcar să-L simtă şi să-L afle omul. Dar n-a vrut omul să-L afle. Din toţi filozofii cărora le-a spus apostolul, cel mai de seamă s-a rupt de filozofia păgână, Dionisie Areopagitul, şi o mare doamnă din Atena, Damara.

Iată, iubiţi credincioşi, cât de frumos arată apostolul şi toată Sfânta Scriptură că Dumnezeu este lângă noi, nu-i departe de noi. Îl putem pricepe prin lucrurile înconjurătoare nouă.

A doua latură de unde Îl putem pricepe pe Dumnezeu este firea noastră omenească. Suntem singura fiinţă vie care stăpâneşte tot pământul în orice ambiental. I-a dat Dumnezeu numai omului să stăpânească pământul, dar nu vrea omul să-L înţeleagă. Erau fariseii care, docţi de carte, le crăpa capul de atâta înţelepciune, dar fiind în unisonul înţelepciunii omeneşti, nu puteau să priceapă firea dumnezeiască a lui Hristos născut din Fecioara Maria. Să venim în zilele noastre. Multă înţelepciune a pus Dumnezeu ca cel mai frumos, de nepreţuit dar pe care l-a dat Dumnezeu vreodată omului, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Înţelepciunea, dar ce face omul cu ea ? De vreme ce o plimbă în ţarină, adică numai aici în lume, în lumea carnală, efemeră, lesne este de înţeles că această înţelepciune omenească, pământească nu poate să lase pe suflet, pe gândire ca să-L conştientizeze pe Dumnezeu în firea Lui dumnezeiască, omenească.

Deci, iubiţi credincioşi, oamenii, mai ales din ziua de astăzi, cărora li se pare că sunt mai stilaţi cumva sau se complac în aşa ceva, să nu uite că scris este că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 19). Din acest motiv şi Dumnezeu a spus prin Apostolul Pavel că Dumnezeu a ales pe cele slabe să ruşineze pe cei tari, pe cei neînţelepţi să ruşineze pe cei înţelepţi (I Corinteni 1, 27). Ca drept dovadă că şi Mântuitorul nu vine ca un despot sau în toată coroana Lui imperialo-divină, ci vine ca un umil om. El venea nu să împărăţească pământul material, ci să împărăţească păcatul. El trebuia să moară şi pentru aceasta a venit în această scurtă cărare a vieţii Lui materiale, trupeşti, căci mergea spre moarte. Ce slavă şi cinste mai are un muribund, când vede cum îi sapă la rădăcina vieţii lui moartea ? Un condamnat definitiv la moarte ce viaţă mai are în el, numai coşmaruri gândindu-se că mâine poate nu mai e. Deci, iată că Dumnezeu a ales cele slabe să ruşineze pe cei tari. Dar omul nevrând ca să-L conştientizeze pe Dumnezeu, atunci îl rabdă Dumnezeu şi, în cele din urmă, şi ce crede că are, i se ia.

Cele 5 perechi de boi îl arată pe omul carnal care se complace aici, în acest pământ mocirlos. Toate cugetările lui sunt numai aici, efemere, şi nu mai poate evada spre celelalte, frumoase. Cum spunea Eclesiastul, în frumoasa lui înţelepciune: întru ce va pricepe înţelepciunea cel ce ţine de plug (Cartea Înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, sau Ecclesiasticul 38, 27) ? Cele 5 simţuri le simbolizează evanghelistul de astăzi prin cele 5 perechi de boi. Simţurile în noi sunt îndoite: avem doi ochi, două nări, două gusturi: limba şi cerul gurii, şi pipăitul, şi auzul prin două urechi. Dar sunt îndoite aceste sensibilităţi cu care pricepem lumea, şi material şi sufletesc. Că orbul, şchiopul, toţi betegii care au fost chemaţi la cină erau betegi şi sufleteşte, şi în momentul când au câştigat vindecare trupească, L-au conştientizat în sensibilitatea cealaltă, sufletească, pe Dumnezeu.

Când spune 5 perechi de boi, îl arată pe omul carnal care se mulţumeşte doar aici. Nu ştiu cum să mă mai pricep să joc cuvântul ca să înţelegeţi în adevăratul sens, iubiţi credincioşi, pilda. Nu-l declasează Dumnezeu pe om, putea să spună un alt animal, dar arată cele 5 simţuri prin 5 perechi de boi, că boul merge încet şi numai în câmp. Dacă un cal mai este folosit şi la o trăsură, mai este folosit şi în război, la locuri de frumuseţe pentru împăraţi sau boieri, boul niciodată nu-l lua. Aşa că-l arată că el lucrează numai în câmp. Din acest motiv şi Eclesiastul spune că întru ce va pricepe înţelepciunea cel ce ţine de plug ? Adică, omul care este aşa de încarnat în aceste lucruri trecătoare şi murdare adesea se asemuie cu cel care ţine de plug. Nicidecum nu aduce o injurie Dumnezeu omului simplu, lucrător de pământ, ci-l arată pe omul care nu vrea să explodeze spre cele frumoase, sensibile, gingaşe. Se mulţumeşte aici, exact ca un animal: mănâncă, doarme, iar se ridică şi începe din nou ritualul lui carnal. Dar când Îl conştientizează pe Dumnezeu, dacă mai are timp să-L conştientizeze, atunci pricepe frumosul cuvânt al Domnului: gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8; I Petru 2, 3).

Iubiţi credincioşi, când spuneau sfinţii apostoli în cetăţi cuvântul Domnului, nu-l spuneau aiurea, doar să se afle în treabă. Erau clevetitori, cum Dumnezeu să mă ierte mai sunt ţaţe prin lume care n-au ce face şi atâta clămpănesc, de te laşi lehamite. Fără nici o noimă. Le mai trebuie doar o ţigară şi o cafea, toată ziua şi toată noaptea. Ei mergeau prima dată în cetate la sinagogă. Aveau ce aveau cu evreii. Trebuie să ne aducem aminte din istorie că evreii au cucerit lumea încă din antichitate; înainte de Hristos, aş putea să spun, nu era cetate unde să nu fi fost evreu. În Alexandria, de pe timpul lui Macedon şi mai înainte, în fastuoasa Alexandrie de atunci aveau cartierul lor, cum au acum în Paris Creteuil, unde este în exclusivitate evreiesc. Şi acolo aveau sinagogă. Şi ştiau sfinţii apostoli unde sunt şi se duceau şi le spuneau cuvântul Evangheliei nu în piaţă, în sinagogă.

Şi când le spunea că Acesta este Hristos, pe care voi L-aţi răstignit pe lemn, voi L-aţi omorât, Acesta L-a înviat Dumnezeu, pe pruncul Său Iisus, şi întâi vouă vi L-a trimis binecuvântare. Dar când ? Numai dacă vă veţi întoarce din vicleşugurile voastre. Din acest motiv n-au putut fi primiţi sfinţii apostoli. Mergeau sfinţii apostoli să-i cheme la cina fiului: veniţi şi-L înţelegeţi pe Hristos, că a venit şi a împlinit Scripturile. Iată, voi L-aţi răstignit. Haideţi că sunteţi invitaţi. Când s-a dus Apostolul Pavel în Corint în sinagogă şi a început să spună poporului, primii care scrâşneau din dinţi erau arhiereii care erau în biserică. Poporul începea să înţeleagă şi atât de mult s-au lipit de sfinţii apostoli încât că au mers cu ei, să le spună cuvântul. Că n-au ştiut până acum.

Singurii care n-au mers erau cei întâi chemaţi, cărora li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu, căci n-au vrut. S-au lepădat, de ce ? Aveau ţarină, adică aşa înţelepciune aveau, dar au lepădat-o dinspre cele dumnezeieşti şi au târâit-o înspre cele materiale. Cum sunt acum corifeii Bisericii: foarte înţelept şi frumos vorbesc, dar vorbesc din înţelepciunea omenească. Tot vorbesc de unire, de pace, de Europa, de unitatea europeană şi unitate, un Domn şi un păstor, şi o oaie şi mai multe oi.

Dragi credincioşi, primii care s-au sensibilizat au fost arhiereii şi preoţii, şi aşa au asmuţit poporul asupra lor, încât că bătându-i i-au scos din cetate. Iar ei îşi ştergeau praful de pe picioare şi le spuneau la marginea cetăţii: vouă întâi am venit să vă spunem cuvântul Întrupării lui Hristos pe care voi L-aţi omorât. Dar neprimindu-l, ne vom duce la neamuri. Aşa să înţelegem pilda de astăzi. Au fost chemaţi iudeii, dar L-au refuzat pe Domnul. Unii aveau afaceri, ca şi astăzi, alţii şi-au luat femeie, dulceţurile lumii, şi din aceste motive n-au putut să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu, să vină la cină, că deja asfinţise soarele păgânătăţii.

Iubiţi credincioşi, cum vedem şi în zilele noastre, oamenii îndeletnicindu-se prin aceste curse, ispite ale lumii de astăzi carnale, câtă minte ar avea în cap, tot degeaba. Nu poate să-L primească pe Dumnezeu. Şi cum de multe ori am spus, dar găsim în toate cărţile sfinte, nu există om pe lume căruia să nu-i fi ajuns, în urechile lui, cuvintele lui Dumnezeu de mântuire. Dar dacă nu a vrut ? Nu-i mai condamnăm pe iudeii timpului aceluia, iudeii sunt cei ai noului Israil, creştinii de astăzi, care cu durere spun: mulţi care au ştiut încă din pântecele mamei lor cuvântul adevărului, când a început pubertatea sau şoaptele străzii, şi au început boii din ei, perechile să mişte, să le crească corniţe şi cărnuri pe ei, au început uşor-uşor să se eschiveze. Mamă, nu mai pot, tată, nu pot că am alte treburi. Pe bătrânii care au intrat în somnolenţă şi în sânge rece, înţelegeţi frăţiile voastre, i-au prins în altă tevatură. Le dă politică, acum mai nou televizor, crăciuniţe, şi toate nebuniile lumii. Ca să vedeţi cât de şireată este viaţa, cât de umili şi naivi sunt oamenii.

Dragi credincioşi, pot să mai facă şi Paştele mâine, nimeni nu-i opreşte, sau cine ştie ce sărbători să mai inventeze. Dar acela rămâne cu adevărat un om statornic, perseverent în ceea ce crede şi care iubeşte pe Dumnezeu – care nu muşcă din aceste umile momeli. Suntem invitaţi la naşterea Domnului Hristos, să nu ne eschivăm ca aceia, că aţi auzit cum a spus Domnul: în veac nu vor gusta din cina mea ! Fiindcă omul, atunci când trece în împietrire, deja nu mai are ce pierde niciodată, până la sfârşitul vieţii lui. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar dacă nu vine ? Mai sunt unii care le-a dat Dumnezeu, le-a binecuvântat mintea cu multă înţelepciune. Că minte toţi avem, dar nu avem isteţimea cum s-o folosim cu toţii. Crezând că au câştigat câte ceva din coastele dogmatismului, încep să explodeze spre alte culmi. Aş putea să spun: tinere – nu de vârstă – ai dinţi de lapte. Cum spunea apostolul corintenilor: cu lapte v-am hrănit pe voi şi nu bucate, că nu puteţi să le muşcaţi şi să le mestecaţi (potrivit I Corinteni 3, 2). Laptele dogmelor. Biserica nu se spânzură şi dogma Bisericii să se cuprindă în câteva cuvinte sofiste.

Dragi credincioşi, atâta-i de adâncă dogma Sfintei Biserici, dacă mergi cu înţelepciune dumnezeiască şi cu smerenie, atunci şi Dumnezeu îţi luminează mintea şi înţelegi buchea cărţii. Ştiau multă înţelepciune, multă carte rabinii, dar ce-au făcut cu ea ? Era foarte deştept Arie, un evreu din Alexandria, Origen ştia Sfânta Scriptură pe de rost, era de un ascetism cutremurător, dar i-a lipsit o za din acest frumos lanţ al nevoinţelor: zaua smereniei. Aşa că cei care sunteţi înnobilaţi cu isteţimea minţii, mergeţi cu smerenie. Când apostolul i-a mustrat pe iudei şi le-a spus: voi L-aţi răstignit pe Hristos, au început uşor-uşor să plece ochii şi fruntea în jos. Dumnezeu a început să lumineze mintea lor şi smerindu-se au întrebat săracii: bărbaţi fraţi, ce să facem ? Şi apostolul le spune: pocăiţi-vă de păcatele voastre şi vă botezaţi în numele lui Iisus Hristos.

Deci, în tot ce vrem să facem ca să ne putem mântui şi să înţelegem litera cărţii în adevăratul ei sens trebuie să te îmbraci în haina smereniei şi mai ales a tăcerii. Mulţi au vorbit în lume, dar cum spunea iarăşi apostolul: Mai bine grăiesc zece cuvinte în Biserică spre înţelesul tuturora decât zece mii doar în urechi (potrivit I Corinteni 14, 19). Să ne învăţăm mai mult să facem decât să vorbim, să fim pom cu roade chiar dacă nu avem frunze, mai de preţ este că ai rod pe crengi fără frunze, decât frunze fără rod.

Aşadar, iubiţi credincioşi, mult m-ar bucura ca Dumnezeu să ţină cont că eu am spus de cina Lui şi ruşinându-ne să stăm şi noi unde ne-a găsit calea, ori la drumuri, ori la răspântii, ori pe uliţele cetăţii, ori şchiopi cum suntem, L-am văzut cât de bun este, nu se ruşinează de noi şi ne primeşte. Cu singura condiţie, să mergem la cina Fiului Lui, care este Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava în veci. Amin.