Predica PS Flavian Ilfoveanul despre schimbarea calendarului

Partea a IV-a

20 noiembrie 1995


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iată-ne cu ajutorul bunului Dumnezeu că a curs o săptămână din postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Iubiţilor credincioşi, cei care n-aţi postit, începeţi de acum să postiţi, fiindcă Dumnezeu va da finalul fiecăruia din momentul când începe să lucreze în aria Lui. Toţi suntem chemaţi, dar nu toţi vom lua dinarul, fiindcă unii suntem veniţi doar să ascultăm şi să privim, dar nu să şi lucrăm sămânţa lui Dumnezeu, care este cuvântul Evangheliei. Dacă vă vine greu să faceţi cuvântul lui Hristos în pământul sufletelor dvs., încercaţi să intraţi în interiorul dvs. pe uşa din spate. Încercaţi-vă, efectiv, puterile, să vedeţi cine sunteţi raportat la eul dvs. şi cer. Încercaţi-vă să vedeţi cine sunteţi şi ce putere aveţi. Cum spunea un filozof, cel mai mare viteaz al lumii este cel ce se învinge pe sineşi.

Mâine, Biserica Ortodoxă va serba un praznic împărătesc al Maicii lui Dumnezeu, acela al Intrării Maicii lui Dumnezeu în Biserică. Împărăteasa cerului şi a pământului, venind în viaţă din cei doi bătrâni, Ioachim şi Ana, după cum a fost afierosită de părinţii ei, cu lacrimi în ochi, dăruită lui Dumnezeu, iată la vârsta de 3 ani intră în Sfânta Sfintelor în Ierusalim, unde urmează până la vârsta de 14 ani, când îşi vine în rânduiala ei femeiască, să fie hrănită de sfântul înger şi învăţată de sfântul înger cele ale dumnezeirii. Deci, diseară este sfânta priveghere, iar mâine sfânta liturghie. Vineri se va serba Sfânta Muceniţă Ecaterina, o tânără de neam nobil, care nu s-a uitat la nobleţea poziţiei sociale şi a ieşit cu sânge rece să mărturisească în faţa tiranilor păgâni numele lui Dumnezeu, în faţa tuturor idolilor. Merită această sfântă toată stima, toată consideraţia din partea noastră, cei care urmăm acelaşi drum al ei, al mărturisirii cuvântului lui Dumnezeu în acest pustiu – am putea să spunem pe drept cuvânt – apocaliptic.

Dragi credincioşi, să ne ajute Dumnezeu să mai parcurgem o parte din drumul nostru din antichitate şi până în zilele noastre în a discerne ceea ce suntem, ce vrem să credem şi unde vrem să ajungem. Din tot ce-am discutat până acum, ne punem o oarecare întrebare în minţile noastre: oare Dumnezeu nu a văzut, nu a priceput de la început, când s-a constituit Bizanţul, că cele două Biserici se vor despărţi şi se va ajunge la mari dezbinări ? Că doar Dumnezeu este atotputernic şi vede în timp, dar dacă vede în timp şi ştie tot despre om, nu intervine. Aicea este mărinimia Lui, şi-l lasă pe om în propria lui voinţă, să discearnă şi să-şi aleagă drumul, şi în conjunctura vieţii lui să-şi aducă conştiinţa, frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu şi să caute calea cea dreaptă.

Deci, iată că Dumnezeu a ştiut despre ceea ce avea să se întâmple, dar a lucrat cu atâta dreptate încât că, făcând noua Romă şi în felul acesta făcându-se două capitale ale Bisericii lui Hristos, ele se controlau una pe alta. Cu alte cuvinte, s-a introdus această opoziţie în Biserică de către dumnezeire, cu ştirea lui Dumnezeu, ca nu cumva rămânând una singură, cealaltă să-şi facă de cap. Că vedeţi dvs., întotdeauna noi, atunci când ne considerăm în viaţă într-o calitate sau într-un defect, nu eşti luat singur, ci trebuie să mai ai cel puţin unul lângă tine şi comparativ cu acela, te vei judeca cum eşti. Deci, aşa şi aici, Biserica lui Dumnezeu pendula între Roma şi Bizanţ. Sfinţii Părinţi îşi storceau minţile zi şi noapte, postind, implorând milostivirea lui Dumnezeu să scoată din Sfânta Scriptură adevărata dogmă a lui Hristos. Şi în felul acesta, Dumnezeu să-l facă părtaş pe om de cea mai mare demnitate, de a recuceri Împărăţia lui Dumnezeu: intră triumfal omul, că el a cucerit, el L-a descoperit pe Dumnezeu din Scripturi prin înţelepciunea lui.

Roma, după cum am spus, era mai mult înclinată spre cele carnale. Bizanţului, care a stăpânit filozofia antică, îi plăcea ca să discearnă cuvântul lui Dumnezeu, să-l spintece în patru, să meargă până în pânzele albe cu el şi acolo să vadă, de fapt, ce vrea să spună Dumnezeu. Roma s-a mulţumit doar cu suprafaţa şi a rămas doar de suprafaţă, în superficialitatea ei. Pentru aceasta, Ortodoxia a intrat sub coaja cuvântului şi acolo a poziţionat filozofia Scripturii raportată la partea carnală a noastră şi de acolo ne-a scos conduita noastră, legile după care să mergem.

Iată că de-a lungul timpului încep cele care mai târziu aveau să fie pietrele de poticnire dintre cele două Biserici. Am văzut, iubiţilor credincioşi, cele 7 Sinoade Ecumenice cum au fost primite şi de Roma, ele născându-se mai mult în partea Bizanţului, datorită faptului că apăreau pe mapamond oameni înţelepţi care vroiau să sfâşie Treimea, dumnezeirea lui Hristos. Iată-ne ajunşi până la Marea Schismă în 1054, pe care dacă o studiem în superficialitatea ei, este practic o ceartă. O ceartă între papa Romei şi patriarhul Mihail Cerularie. Dar vedeţi şi dvs. cum este de obicei în casele dvs., o ceartă care generează poate o despărţire, nu aceasta este prima şi ultima, ci ea este doar un val mic, care răstoarnă corabia, dar ea este dezechilibrată datorită unui conglomerat de dezbinări de-a lungul timpului.

Pentru aceasta, în 1054, acest vânt atât de uşor, care practic a fost doar o ieşire din caracter a acelui cardinal Humbert, şi gestul lui a rămas în istorie în negativismul lui că a despărţit cele două Biserici. Dar aceasta şi-a tras sorgintea de-a lungul sutelor de ani, că papa Romei căuta, cum caută şi acum de obicei, instinctiv, să cucerească lumea, şi piatra lui de poticnire şi săgeata care o avea mereu în inimă era Bizanţul. Aşa cum un tânăr nu poate ajunge datorită caracterului lui mârşav sau a fizionomiei lui la o mireasă frumoasă şi mereu tânjeşte după ea, aşa era papa Romei: tânjea mereu după frumuseţea Ortodoxiei, să o subjuge. Dar iată că au fost ridicaţi întotdeauna de către Dumnezeu oameni înţelepţi care au stat, prin cuvântul lor şi tenacitatea lor, ca o stâncă, ca un Everest, ca un Gibraltar, şi au luat în piept toate săgeţile şi mârşăviile Romei, ale occidentului.

Deci, din 1054, Bisericile se despart. Să urmărim ce drum alege Roma. Nu durează mult şi începe să curgă sânge în Europa şi în lume. Roma deja întinată, curtea papală bineînţeles, iată că pe la 1096 născoceşte acele cruciade, chipurile având scop să elibereze locul sfânt al Ierusalimului de sub povara arabilor. În felul acesta, pleacă 7 cruciade de-a lungul a 200 de ani, adunaţi din toată Europa sub semnul crucii şi al sabiei, sfinţiţi la catedrale imense de către papa, pleacă spre Ierusalim să elibereze chipurile Ierusalimul de sub povara turcilor. Dar această era numai de mască, că de fapt aceste cruciade degenerau în jafuri; era expansiunea occidentului.

Acestea, iubiţilor credincioşi, au mers până la cea mai aberantă cruciadă, că intercalată printre alte cruciade s-a făcut o cruciadă de copii. Copii nevinovaţi s-au adunat cu zecile de mii şi cu trăistuţa în spate au pornit şi ei spre Ierusalim să cucerească Ierusalimul. Toţi au murit de foame, toţi au PC. Predici 17-2murit de sete, fiindcă era o nebunie ceea ce s-a făcut. Vedeţi dvs. că întotdeauna Dumnezeu când vrea să-l cadă pe om îi ia mintea. Şi fac o mică digresiune: aţi văzut nebunul de Ceauşescu, dacă Dumnezeu a vrut să-l cadă i-a luat mintea, care este nobleţea care a sădit-o Dumnezeu în om. Este tot ce avem mai scump în noi, mintea. Şi vedeţi la bătrâneţe, când cazi în senilitate, ai pierdut totul. Ajungi pe braţele altora. I-a luat Dumnezeu acestui nebun mintea şi s-a luat de gât cu Dumnezeu, dărâmând biserici. Atât i-a trebuit, că pe urmă l-a terminat Dumnezeu.


Sfântul Dominic prezidând un autodafe (ceremonie de ardere pe rug a ereticilor condamnaţi de inchiziţie). Pictură de Pedro Berruguete, realizată în jurul anului 1495, care se află astăzi la Muzeul Prado din Madrid (galeria de artă naţională spaniolă). Din sacristia Bisericii Sfântul Toma din Avila


Deci, aşa începe de acum să le ia Dumnezeu mintea acestor oameni. Pe la anul 1200 şi ceva începe să se instituie încet-încet inchiziţia în Biserica Romană. O altă plagă groaznică pe firmamentul creştinismului. Această plagă este nu întâmplător scoasă de diavol, că ea îşi scoate otrava acum în zilele noastre, şi vom vedea în altă şedinţă care este de fapt scopul bine definit a acelor plăgi de atunci: şi cruciadele, şi inchiziţia, şi toate nebuniile făcute. Iarăşi curge sânge în Europa, şi acest sânge curge sub numele crucii, sub numele lui Hristos. Oare era Hristos setos de sânge ? Vedeţi dvs. între noi oamenii, dacă nu te poţi împăca cu cineva, dacă nu-ţi cântă duhul faţă de cineva, nu-l poţi iubi. Trebuie să existe ceva pe o altă lungime de undă, a vorbelor sau a sentimentelor, ceva de apropiere. Deci, dacă între noi oamenii nu ne putem forţa să ne iubim unul cu altul, fiindcă nu-ţi curge din inima ta, din eul tău, din sensibilitatea ta acel ceva spre acela care se vrea iubit, oare Dumnezeu care este absolut în tot ce vrea şi ce gândeşte şi ce face asupra noastră, avea nevoie de pumni, avea nevoie de tun, avea nevoie de sabie, ia şi mă iubeşte ? Este imposibil de cugetat acest lucru.

Şi iată cum iarăşi li se iau minţile papilor şi instituie inchiziţia cu sabia, cu cele mai grele torturi care poate nici în antichitate, pe timpul încreştinării păgânilor, nu s-au întâmplat asemenea atrocităţi. Din ordinul papilor se ardeau oamenii de vii, din ordinul papilor oamenii care erau pârâţi că sunt eretici erau sortiţi morţii. Şi în felul acesta, încet-încet, această corabie a Romei vedem cum se dezechilibrează, unde eşafodează în nămolul imoralităţii. Ajungem pe la 1500 când cele mai grele urme care se lasă în scaunul papal, zis infailibil, lăsate de către papa Borgia, care a lăsat nişte urme ale imoralităţilor greu de spus prin cuvinte omeneşti şi creştineşti. Imaginaţi-vă dvs., în mintea dvs. coaptă şi înţeleaptă, ce poate să facă omul sexual când îşi dă drumul fără nici o conduită. Nenorocirea era că era acel infailibil pe scaunul papal.

Evident că de acum încep trene întregi de scuturări ale Romei. Se cutremură corabia Romei şi pe acest fundament al crizei morale apare cel mai zguduitor moment al catolicismului: pe la 1520 vine Luther care face reformă în Biserică, după el Zwingli din Elveţia, apoi Calvin din Franţa. Aceştia, cu ideile lor, au zguduit Biserica Catolică, dar prin aceasta n-au făcut decât să sfâşie totalmente creştinismul. Cum spune la Scriptură: pentru ce, Doamne, ai stricat gardul viei şi a intrat porcul şi a scurmat-o pe ea (potrivit Psalmi 79, 13-14) ? Aceştia erau ca nişte porci că au scurmat prin PC. Predici 17-3dogmatismul lor toată nobleţea creştinismului. Primul lucru care au avut de gând să-l facă, şi l-au făcut: au târâit icoanele din biserică, le-au sfărâmat, le-au ars. Au dărâmat preoţia, au dărâmat mărturisirea, sfinţii toţi au căzut, Sinoadele Ecumenice erau inexistente pentru ei şi astfel, introducând în Biserica creştină noi idei atât de nocive, nu au făcut decât să ducă lumea în pântecele iadului.


Metoda strappado, de schingiuire a victimei prin ridicarea la înălţime, cu ajutorul unui scripete, şi apoi lăsarea sa în cădere liberă până aproape de pământ, când este oprită căderea printr-o mişcare bruscă


Au căutat prin dogmatismul lor putred – ca o mamă care-şi hrăneşte copilul şi al cărei lapte este putred, plin de boli – au născut copii spre moarte. Aceştia s-au unit mai târziu şi au dat protestantismul de astăzi, care este totalmente diferit de Ortodoxia adevărată, de creştinismul adevărat, curs prin sânge, prin lacrimă, adus până în zilele noastre.

Iubiţilor credincioşi, evident că toate acestea trebuia să degenereze în ceva. Să degenereze în lupta contra Bizanţului. S-a încercat de-a lungul timpului, până la 1582, ca să se mai unească aceste Biserici. Dar unirile lor nu au durat din cauză că nu aveau un fundament creştinesc, ci erau din purul interes al împăraţilor. Astfel, vedem pe un împărat bizantin, Constantin Paleologul, care înconjurat fiind de către împăratul Carol şi ameninţându-i Bizanţul, aleargă la papă să-i dea ajutor. Acesta îl sabotează, cerându-i unirea Ortodoxiei cu catolicismul. S-au făcut de către împărat câteva tentative, dar n-au durat fiindcă erau putrede din start. Mai târziu, Bizanţul este atacat de către turci; iarăşi împăratul apelează la papa, iarăşi acesta îi pune în faţă unirea, dar prin această unire perversă care i se punea în faţă nu se cerea decât supunerea Ortodoxiei sub papucul papei. Nu s-a reuşit, fiindcă era putredă.

Ultima încercare de unire a celor două Biserici a fost, dragi credincioşi, în 1438-39 la Florenţa-Ferrara. Aici oarecum s-a îngenuncheat în faţa papalităţii Ortodoxia, dar nu s-a putut face nimic, din cauză că a stat ca o stâncă nemişcată marele Marcu Efeseanul. Că la sinodul la care a participat, văzând că totul este putred, el şi cu încă câţiva episcopi nu au vrut să semneze unirea. Iar Papa Eugen al V-lea împreună cu împăratul, când au văzut că acesta n-a semnat, au exclamat cu durere: n-am făcut nimica ! Deci, vedeţi ce înseamnă să mărturiseşti adevărul ! Un ciot de om, cât de mic ar fi, dacă cuvântul lui este drept, el curge de la Dumnezeu şi acela tună şi fulgeră mai puternic ca cele mai puternice piepturi din lume. Fiindcă el este subvenţionat de Dumnezeu, care este numai şi numai Adevărul.

Iubiţilor credincioşi, la 1452 totuşi patriarhul de Constantinopol se înclină, se şubrezeşte şi slujeşte liturghia ecumenică cu cardinalul trimis de papă. Atunci a fost mare zbucium în Bizanţ. Mâna a doua a imperiului, Luca Nottaras a strigat în gura mare: Este putred ceea ce aţi făcut, unirea cu Roma. Roma, care era deja putredă, era prinsă deja în gheara sângelui şi a lacrimilor şi a imoralităţii. Şi a spus aşa: mai bine să fie turbanul turc în mijlocul Bizanţului decât mitra latină. Dar nu a durat mult nici aceasta, fiindcă la câteva luni de zile, în 1453 Bizanţul cade sub stăpânirea turcilor. Alţi porci care intră în Biserica creştină, că aceştia erau cel puţin păgâni din start, neavând nici o frumuseţe în ei, atâta ştiind: curvia, haremul, mâncarea şi băutura, iar sensibilitatea sufletească nulă. Au făcut una cu pământul tot ce a zidit creştinismul până atunci.

 

PC. Predici 17-1

Zidurile Constantinopolului, aşa cum arată ele în ziua de astăzi


Dar iată că nu durează mult şi în 1480 se adună imediat patriarhiile ortodoxe: Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalimul, şi dau anatema tot ce s-a hotărât la Florenţa ca unire a celor două Biserici. Iubiţilor credincioşi, de acum încep alte inovaţii în Biserica Catolică. Luteranismul, calvinismul, protestantismul ia proporţii şi cucereşte Europa. Înainte de Papa Grigorie, cel care a făcut schimbarea calendarului, vine Papa Pius al V-lea. Un om atât de impulsiv şi de rău în sinea lui, încât că în faţa lui a ars 1.000 de bărbaţi care blestemau inchiziţia. Avea o sadică plăcere să-i vadă cum se zvârcolesc sub flăcările focului arşi de vii. Ce slujitor al lui Dumnezeu poţi să mai fii să-ţi vezi seamănul tău arzând ? Oare poţi să-l forţezi să-L iubească pe Dumnezeu ? Du-te unde vrei, omule, şi crede în ce vrei ! În felul acesta, nu se mulţumeşte Dumnezeu cu oameni din aceştia forţaţi să-L iubească. Iubeşte-L din propria iniţiativă, iubeşte-L pe Dumnezeu din ce curge din tine, din chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

După acesta vine Papa Grigorie al XIII-lea. Înfricoşat de ceea ce se întâmplă în Europa cu noile secte care zguduie catolicismul, trebuia să aducă ceva inovator. Şi, în felul acesta, îl cooptează pe astronomul Luigi Lilio şi acesta adună secunde şi minute şi schimbă calendarul. Îl schimbă cu 10 zile, căutând să cârpească ceva, dar tot cu un petec putred. Că de fapt n-a făcut nimic bun, că el n-a mai socotit această rămânere în urmă de la Iulius Cezar şi până la sinodul I de la Niceea, ci a luat numai de la sinodul de la Niceea şi a adunat zilele până în 1582, şi a socotit că ar fi vreo 10 zile. Şi iată că zilei de 5 octombrie nu i-a mai spus 5, ci i-a spus 15 octombrie. Şi aşa au schimbat calendarul şi acum se produce marea dezbinare dintre Răsărit şi Apus.

Iubiţilor credincioşi, această schimbare a calendarului nu şi-a avut nici un sens dogmatic şi nici astronomic. Cu toate că se ştia că echinocţiul coboară, adică cum era în zilele apostolilor, în 22 martie, acum coborâse mult, spre începutul lui martie, dar nu aducea prea mare pagubă Bisericii. Ci spre a nu se defăima Sfintele Sinoade Ecumenice, toţi Sfinţii Părinţi au găsit de cuviinţă ca mai bine să lase aşa rânduiala zilelor, fiindcă introducând această deviere în mersul zilelor se dă totul peste cap, în general Sfânta Înviere a Domnului Hristos. Papa Romei, schimbând calendarul, de acum porneşte cu furie mai mare asupra Bizanţului, asupra Constantinopolului. Şi vedem aceasta numai din reculul Constantinopolului.

Astfel, în 1583 Ieremia al II-lea strânge sinod din patriarhii ortodocşi ai Antiohiei, Ierusalimului, Alexandriei, la Constantinopol şi dă anatema toată schimbarea calendarului şi inovaţiile papale care au fost aduse până atunci. Papa nu se mulţumeşte cu atât, ci mai târziu iarăşi vrea să lovească în Constantinopol. Astfel găsim la 1593 un alt sinod alcătuit de către Ieremia al III-lea al Constantinopolului, unde de către Meletie Pigas se ţine o cuvântare foarte furtunoasă contra inovaţiilor papale. Biserica Ortodoxă călătoreşte pe aceeaşi mare liniştită spre limanul lui Hristos. Găsim o altă lovitură în poarta constantinopolitană şi la 1756 patriarhul Constantinopolului, Chiril, iarăşi îşi adună sinod din patriarhii ortodocşi de atunci. Ei spun aşa: să putrezească sticla şi piatra în pământ, iar cel care va căuta să schimbe bunul mers al calendarului să nu putrezească.

Gândiţi-vă dvs. ce blesteme şi anatema s-au lăsat de aceşti bărbaţi, care au stat ca stâncile împotriva inovaţiilor papale şi a distruge frumuseţea morală a creştinului. Tot ei spuneau: să moştenească lepra lui Gheezi, să se spintece pământul şi să fie înghiţit ca Datan şi Aviron, să se gâtuie ca Iuda acel care va încerca să aducă modificări în frumoasa noastră Ortodoxie. Toate acestea le moştenesc aceia care s-au înclinat după pântece, după bani şi după onoruri. Că spunea Isus Sirah, poate anticipând aceste lucruri, în înţelepciunea lui: Fiule, să te temi de Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi să cinsteşti pe preoţii lui Dumnezeu. Dar nu uita că banul şi aurul şi inimile împăraţilor le înmoaie (Cartea înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah 7, 30 şi 8, 3). Deci, vedeţi că banul şi prostiile sexuale intrând în moralitatea omului, l-au terminat pe om şi astfel i-a pierdut şi capul, nu numai frumuseţea lui morală şi cinstea ... (lipsesc vreo 2-3 minute).

Timpul înaintează. Vedem, iubiţilor credincioşi, la 1848, patriarhul Constantinopolului, Antim, probabil că iarăşi lovit de către iezuiţi (aici lipsesc câteva cuvinte din mp3) ... patriarhiei ortodoxe, şi atunci rosteşte: să se îmbrace cu blestemul ca şi cu o haină (Psalmi 108,17), ori papă de ar fi, ori patriarh, ori înger de ar fi cel care va îndrăzni să modifice aşezământul Sfinţilor Părinţi.

Dragi credincioşi, acest sânge, această lacrimă este adusă împreună cu inchiziţia până pe la 1800. De acum, în paralel cu aceste nebunii romane, nebunii occidentale, începe să prindă contur din ce în ce mai mult cea mai spurcată organizaţie, care este francmasoneria. De fapt, atâta i-a trebuit acestei organizaţii – să fie adusă de către Roma omenirea până în 1789, când a fost Revoluţia Franceză, special croită de către ei. Căci atunci l-au omorât pe rege, atunci au instaurat republica şi atunci au început ca să se împlinească ceea ce susţineau în doctrină: cu maţele ultimului preot vom spânzura pe ultimul rege. Deci, omenirea de acum este împinsă vrând-nevrând în braţele francmasoneriei.

Dragi credincioşi, în România vedem foarte multe tatonări în a schimba calendarul, de-a lungul timpului. Găsim în istoria noastră că pe la 1642 are loc la Iaşi un sinod, şi acolo un oarecarele arhimandrit foarte zelos în cele ortodoxe, într-o prelegere referitoare la schimbarea şi inovaţiile papale, aruncă anatema tuturor acelora care vor căuta să umble în sensibilitatea Ortodoxiei. Dar vrând-nevrând, iată că înaintăm spre anul 1900. Se simte în 1848 o a doua lovitură a francmasoneriei în Europa – Revoluţia paşoptistă, special făcută, regizată, dirijată şi bine jucată ca actori, tot de francmasoni. Apare în România Alexandru Ioan Cuza, care era şeful lojei masonice Steaua Dunării din Galaţi. Caută să dea lovitură puternică Ortodoxiei şi forţează mâna mitropoliţilor şi arhiereilor timpului aceluia ca să schimbe calendarul. Dar fiindcă erau bărbaţi puternici în sfat şi în cuvânt, iată-i că nu cedează.

Acum găsim, iubiţilor credincioşi, când Cuza vrea să schimbe calendarul, nişte stânci de nemişcat şi de nemomit, nici de aur, nici de argint şi nici de daruri. Îl găsim pe mitropolitul Nifon, îl găsim pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, care stă ca o stâncă nemişcată să nu se schimbe calendarul. Şi iată-l că s-a făcut sfânt: îi cinstim sfintele moaşte pentru ce ? Că nu a vrut să primească inovaţiile papale şi pentru viaţa lui sfinţită în dogma ortodoxă. Deci avem o certitudine de acest om mare, al Bisericii lui Dumnezeu, care a stat strajă, ca un paznic neadormit în a apăra tot ce a adus creştinismul până în zilele noastre. Şi, bineînţeles, lângă el găsim şi pe alţi oameni care nu au vrut ca să schimbe Ortodoxia din frumuseţea ei.

Iată că nu convenea deloc Ortodoxia Rusiei. Rusia fiind cea mai mare ţară ortodoxă, nu cânta bine în urechile evreilor, în urechile catolicilor şi în urechile francmasonilor. Şi atunci trebuia inventat ceva ca să distrugă Ortodoxia pe altă cărare. Au văzut că se lovesc mereu ca de o stâncă puternică şi, în loc să sfărâme stânca, se sfărâmau ei, care loveau. Şi de ce ? Fiindcă ceea ce credeau aceşti bărbaţi înduhovniciţi, nu se lăsau nicicum, nici de filozofia cuvintelor, nici de bani, nici de femei, nici de onoruri încântaţi. Erau trăitori cu adevărat ai lui Dumnezeu, erau mari asceţi, erau mari cugetători în cele duhovniceşti şi pe aceştia nu-i poţi convinge oricum: în momentul când ştie ce crede, îl duci la ghilotină şi-ţi cântă în nas de fericire că moare cu dreptatea, cu haina dreptăţii acoperindu-şi trupul care tu vrei să-l mutilezi.

Iubiţilor credincioşi, atunci trebuia inventat altceva, şi atunci s-a inventat comunismul de către marii apologeţi ai acestei spurcate orânduiri: Karl Marx, Friedrich Engels şi mlădiţa lor Lenin – toţi evrei. Acest comunism, această doctrină comunistă a fost dată spre studiu rabinilor jidoveşti şi imediat înaintată în ţările ortodoxe. V-aţi pus dvs. vreodată întrebarea: de ce a predominat comunismul numai în ţările ortodoxe ? În Rusia, în România, în Bulgaria, în Iugoslavia, în Polonia – unde era o forţă Polonia în Ortodoxie, special ca să distrugă Ortodoxia şi cred că sunt de prisos cuvintele despre ce-a făcut comunismul din Biserica lui Dumnezeu. A fost – am putea să spunem – un al doilea porc care a stricat via lui Dumnezeu din toată sensibilitatea ei. Şi cât de discret au intrat şi au găsit o portiţă, cum găseşte vulpea o gaură mică şi se strecoară în curtea omului şi face ravagii.

Portiţa pe care au găsit-o era viaţa omului: n-au schimbat calendarul, nu i-au forţat, în schimb au intrat pe poarta deschisă din spate, prin imoralitate, şi au stricat creierul definitiv. Au mers şi pe o altă premisă biblică: bate-voi păstorul şi se vor risipi oile (Matei 26, 31). Poporul era foarte credincios, căci a ridicat o mulţime enormă de sfinţi, şi asta o mai mărturisesc edificiile atâta de frumoase ridicate în cinstea lui Dumnezeu de către aceşti oameni. Fac o mică paranteză: să nu aveţi impresia că suntem patronaţi de ei sau avem sorgintea de la ei. Nu. Ci noi, românii, suntem bătrâni încărunţiţi în Ortodoxia noastră; când noi deja ne sfinţeam pământul prin sângele curs spre apărarea Ortodoxiei, ei erau păgâni. Noi suntem printre primii creştini ai tuturor veacurilor pământurilor. Pe noi ne-a încreştinat Apostolul Andrei, deci n-au venit alţii. Dar vrem să le dăm dreptul lor, că de acolo, după ce s-au încreştinat, s-au ridicat foarte mulţi sfinţi. Şi asta n-a putut s-o suporte evreul, diavolul şi bineînţeles păgânul.

Dragi credincioşi, aşa a apărut Revoluţia din 1917 şi în felul acesta Biserica lui Dumnezeu a fost închingată cum închingă vulturul prada şi nu-i mai scapă. Timpul se scurge, iată că se declanşează nu haotic primul război mondial: a fost bine definit şi bine regizat. Că trebuia făcută o nouă organizare a lumii. Astfel apare Liga Naţiunilor în America şi de acolo începe să se conducă lumea. Acum vine momentul să se forţeze mâna Constantinopolului să schimbe calendarul. Şi, dragi credincioşi, acest lucru avea să se întâmple mai târziu, când au găsit cei care aveau interesul să mutileze Ortodoxia omul potrivit pentru scopul potrivit şi locul potrivit, acesta fiind Meletie, patriarhul Constantinopolului.

Bineînţeles, el fiind patriarh ecumenic trebuia – dacă schimba calendarul – să patroneze restul patriarhiilor şi trebuia să impună. Astfel, în 1923 strânge sinod din patriarhul Ierusalimului, patriarhul Antiohiei, patriarhul Alexandriei, Serbia şi vin şi din Sfântul Munte, care era grădina Maicii Domnului. În momentul când li s-au pus în faţă sinodalilor ca să schimbe calendarul după rânduiala papistăşească, adică a catolicilor, s-au retras din sinod patriarhia de Ierusalim, de Antiohia, de Alexandria, s-a retras Serbia, s-a retras Sfântul Munte Athos. A rămas România şi Grecia. Rusia nu a putut să vină datorită faptului că era închingată de către comunişti, dar nici nu avea interesul ca să vină fiindcă nu era de acord.

Şi bineînţeles că schimbând în 1923 calendarul la Constantinopol, de acum trebuia să decidă şi în celelalte ţări. Să nu îndelungăm cuvântul, aici, dacă am ajuns la acest moment, vom căuta să discernem momentul crucial al acestei dezbinări din ţara noastră duminica viitoare. Dragi credincioşi, dar aş vrea să poziţionez cât de cât din cuvinte gravitatea acestor lucruri.

Mari bărbaţi ai istoriei creştine au stat totdeauna pavăză, neadormiţi în a nu schimba nimic din cele predanisite de către Sfinţii Părinţi. Aţi observat dvs., că în rândurile dvs. şi a numitului creştin care se numeşte, zice ortodox, cât de uşor minimalizează tot, tot ce este dumnezeiesc. Îşi spune: doar asta nu este grav. Şi aş vrea să vin cu o pildă ca să vă daţi seama câtă gravitate are a schimba ceva din bunul mers al Ortodoxiei.

A fost un sfânt care, prins pentru că este creştin, a fost forţat în faţa idolului ca să arunce o boabă de tămâie în foc – asta simbolizând ca jertfă la idol. Dar ştiind sfântul că este păcat şi ştiind că în felul acesta se leapădă de Hristos, nu a vrut. După ce l-au bătut crunt, l-au despuiat de cărnuri, l-au băgat în temniţă şi au văzut că nu au putut să facă nimic, ce-au născocit ighemonii ? I-au pus în palmă câteva boabe de tămâie şi mâna legată i-au ţinut-o deasupra focului, gândind în mintea lor că el nesuportând puterea focului, va căuta să tragă mâna şi în felul acesta va cădea boaba de tămâie în foc şi i se va considera jertfă adusă idolului.

Sfântul, simţind acest lucru, cu atâta tenacitate a răbdat tăria focului şi nu a mişcat mâna încât că focul i-a topit mâna şi prin acea gaură, prin acea arsură i-a curs tămâia în foc. Dar nu mai era o jertfă la idol. Deci, iată stindardul Ortodoxiei cu câtă lacrimă, cu câtă durere, cu câtă jertfă este adus până acum. Este o bătaie de joc ca să-ţi baţi joc de sângele acelora de atunci, e ca şi cum dvs. care aţi muncit poate o viaţă să vă faceţi o stare, o casă, o avere, fiul dvs. care va fi moştenitor s-o irosească pe nimica, să-şi bată joc de ea. Oare nu te doare pe tine ca om, nu ca mamă sau ca tată ? Că noi, dacă am preluat acest stindard al Ortodoxiei, suntem direct răspunzători de cum a fost el adus, de tot sângele, lacrima şi durerea acelora care l-au adus până acum.

Iubiţilor credincioşi, este greu ca să ştii să crezi şi să vrei să crezi şi să trăieşti totodată. Nu există nimic mai frumos pe pământ decât a crede în Dumnezeu, ai o speranţă, ai un subterfugiu, ai un acoperiş tot timpul. Te-ai uitat, creştine, când fulgeră pe cer, te-ai uitat când sabia îţi este pe gât, instinctiv ridici ochii spre cer. Dar dacă eşti certat cu Dumnezeu, atunci ochii îţi rămân aţintiţi spre pământ. De ce să nu ne împăcăm cu Dumnezeu, dar cu Dumnezeul cel adevărat, care l-au mărturisit aceşti trăitori cu viaţă înaltă !

Dragi credincioşi, nu vreau să dau o tentă străină acestui cuvânt, deşi poate a fost puternic impresionat prin cuvinte. Nu am vrut să blamez pe cineva ca să mă ridic eu, şi prin mine să ridicăm Ortodoxia şi ceea ce credem. Este o certitudine, este un adevăr, este adevărul pur care curge de la Dumnezeu. Ortodoxia – acest drum atât de plin de sânge, atât de plin de lacrimă, datorită nebuniilor păgânilor – acesta este care te duce sus, fiindcă fără osteneală nu vei zidi niciodată nimica. Du-te vreodată în ţarină şi culege ceva, dacă nici n-ai pus măcar o sămânţă; du-te la pom şi culege ceva, dacă măcar nici nu ştii ce pom e şi n-ai pus la rădăcina lui nimic. Dar să culegi împărăţia lui Dumnezeu pe nimic: pe vorbe ? Pe mâncăruri ? Pe destrăbălări ? Deci, dacă ceva frumos în viaţă cât de greu facem, aurul cât de greu se culege din inima pământului, dar împărăţia lui Dumnezeu care este veşnică ?

Dragi credincioşi, vom încerca în alte cuvinte, după cât ne vor ţine puterile, să mergem în continuare, până în zilele noastre, şi inclusiv despre Biserica şi ierarhia noastră până în zilele acestea. Dar până atunci să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă, iar lui Dumnezeu slavă în vecii vecilor. Amin.