Predica PS Flavian Ilfoveanul despre schimbarea calendarului

Partea a III-a

13 noiembrie 1995


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iată-ne, iubiţilor credincioşi, în pragul postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. În foarte scurte cuvinte aş vrea să cuprind cum se ţine acest post, cum trebuie el respectat ca şi îngerii lui Dumnezeu să mijlocească pentru noi în faţa Judecăţii. Normal, lăsata secului de postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos se face pe 14 noiembrie, dar se face astăzi fiindcă mâine nu se mănâncă de dulce, în schimb este dezlegare la peşte. Deci, de mâine încolo nu se mai mănâncă nici carne, nici lactate.

În privinţa a cum se ţine postul, bine este să ştiţi fiecare dintre dvs. care vreţi să-l ţineţi şi trebuie să-l ţineţi sâmbăta şi duminica se mănâncă peşte până la Sfântul Ignatie, pe 20 decembrie. Apoi, luni, marţi şi joi, inclusiv sâmbăta şi duminica este dezlegare la untdelemn şi vin. Când sunt sărbători mai mari, cum sunt Sfântul Nicolae, Sfânta Varvara, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, se mănâncă peşte. Care veţi urmări la biserică, veţi fi anunţaţi, ca nu cumva neştiind, să călcăm aceste legi ale lui Dumnezeu, că tare frumoase sunt şi noi tare greu ajungem la ele, fiindcă trupul acesta ne trage înapoi.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă serbează pe marele stâlp al Ortodoxiei, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest bărbat atâta de destoinic în virtutea sa, iată-l din tinereţe aruncându-se pe acest front necruţător şi nemilos al apărării numelui lui Dumnezeu în faţa păgânilor, în faţa tuturor ereticilor. De tânăr se dedică studiului Scripturii, de tânăr din toată fiinţa sa vrea să meargă pe acest front în apărarea numelui lui Dumnezeu. În momentele cruciale când PC. Predici 16-1deja la poarta Ortodoxiei, la poarta Bisericii lui Dumnezeu băteau ereticii, când erau cele mai groaznice furtuni, iată că acest tânăr nu-şi precupeţeşte nici frumuseţea, nici tinereţea, nici înţelepciunea, ci toate şi le aruncă ca cel mai frumos dar la picioarele dumnezeirii, stând zi şi noapte în post şi rugăciune, rugându-L pe Dumnezeu să-i deschidă mintea să înţeleagă Scripturile şi, în felul acesta, să arate lumii întregi cine este Hristos, Cel care S-a întrupat din pururea Fecioara Maria.


Sfântul Ioan Gură de Aur. Mozaic, Constantinopol, secolul al XIV-lea

 

El se alătură celorlalţi doi mari stâlpi ai Bisericii lui Dumnezeu, Vasilie cel Mare şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Aceşti trei mărturiseşte istoria că stau în faţa Sfintei Treimi fiindcă au apărat numele lui Dumnezeu în cele mai cruciale momente ale istoriei creştinismului. Alte guri teologice mărturisesc că dacă nu s-ar fi născut ei, adică Dumnezeu nu i-ar fi adus pe lume, trebuia să Se nască Hristos din nou, fiindcă lumea cădea imediat, ca un copil care abia încerca să se ridice. Deci, iată pe cine serbăm astăzi, pe acest Gură de Aur, supranumit aşa fiindcă gura lui a fost cu adevărat sfinţită cu aurul scos şi aruncat în inimile tuturor acelora ce-L căutau pe Dumnezeu.

Atât de înalte erau cuvintele lui în vorbirea către Dumnezeu, atât de slăvite şi atât de bine prindeau în pământul sufletelor oamenilor celor ce-L căutau pe Dumnezeu, să se împace cu Dumnezeu, să-şi recucerească împărăţia, încât că nu dădeau greş. El a murit aproape muceniceşte datorită faptului că a apărat dreptatea şi în numele dreptăţii s-a certat şi cu împărăteasa Eudoxia, care a făcut o strâmbătate unei văduve. De acolo i s-a tras şi o moarte cumplită, fiindcă a fost dus în exil, în Comane, unde a murit acolo în rugăciune şi în mare supliciu. A ajuns un mare făcător de minuni şi iată că de atâtea sute de ani numele lui străbate ca un fulger, ca un tunet, până în zilele noastre. Sfintele lui moaşte mărturisesc adevărul în faţa tuturor păgânilor, în faţa tuturor liftelor pământului care vor să mutileze în ziua de astăzi frumosul nume al lui Iisus Hristos, frumoasa Trinitate care a fost revelată pe pământ.

Iubiţilor credincioşi, este frumos de a vorbi despre sfinţii lui Dumnezeu, dar trebuie să vorbim cu pietate şi trebuie să-i respectăm. Şi a respecta pe cineva înseamnă a păstra cu demnitate tot ce a muncit şi a zidit şi a spus pentru scopul nobil de a apăra numele lui Dumnezeu. Deci, tot ce a spus acest mare părinte al Bisericii lui Dumnezeu să sune şi în inimile noastre, chiar dacă sunt aruncate din negura vremurilor în urechile noastre, ele sunt vii fiindcă Dumnezeu este imuabil – cum îl numeşte teologia –, adică neschimbător. Ceea ce a vorbit despre Dumnezeu Sfântul Ioan Gură de Aur este valabil şi pentru noi, fiindcă păcatele sunt aceleaşi cu cele care se făceau înainte şi se fac la un nivel mai înalt, mai diavolesc la vremea aceasta.

Iubiţilor credincioşi, să mergem în continuare cu ceea ce am pornit noi la drum, să descifrăm acest drum atâta de greoi, atâta de plin de sânge şi de lacrimă a Ortodoxiei, care mărturiseşte dreapta credinţă, care mărturiseşte pe Hristos întrupat din pururea Fecioara Maria, Dumnezeu din veac şi om pus sub vreme prin sângele căruia ne-am mântuit noi. Cei care aţi mai fost şi aţi urmărit, aţi auzit atunci în 325 de Sinodul de la Niceea, unul dintre cele mai slăvite sinoade despre care se poate vorbi zile în şir, se pot scrie tomuri întregi. Ne punem întrebarea de ce Dumnezeu a mijlocit ca să se despartă imperiul atunci şi odată cu acesta oarecum şi Biserica.

Împăratul Constantin, după ce s-a convertit la creştinism şi şi-a dat seama că acesta este Dumnezeul cel adevărat fiind vindecat de o boală necruţătoare, de lepră, de către Sfântul Silvestru papa Romei, a vrut să aducă un dar lui Dumnezeu. Şi darul cel mai scump pe care putea să-l aducă, iată că a zidit Constantinopolul, acest oraş frumos şi slăvit al antichităţii l-a adus ca dar lui Dumnezeu, fiindcă prin el s-a oprit sângele mucenicesc şi începe o nouă eră creştină. I se pune numele de Constantinopol de la Constantin, numele lui, şi polis care în greacă înseamnă oraş, cetate. Deci, acest oraş, mai înainte numit Bizanţ, este adus ca jertfă lui Dumnezeu de către primul împărat creştin. Evident că tot aici iată că se mută şi capitala imperiului de răsărit, rămânând Roma veche capitala imperiului de apus.

Din momentul acesta, începe puţin, încet-încet, datorită mândriei Romei, care-şi atribuia titulatura că este cea mai veche cetate şi i se cade întâietatea, o mică dezbinare. Diavolul profită de acest lucru. Se pune accent foarte mare pe Constantinopol ca fiind cetatea Bizanţului, iar Roma este lăsată oarecum în paragină năvălirilor barbarilor, a tuturor popoarelor care vroiau să se înfrupte din aurul, din avuţiile ei. Papa Romei de acum începe, încet-încet, să se ţină bine cu frâiele Bisericii lui Dumnezeu, dar iată că nu rezistă prea mult şi de-a lungul timpului începe să aducă fel de fel de inovaţii în Biserică.

Am văzut, în scurte cuvinte, cum s-au poziţionat în timp şi în locuri şi cu scopuri diferite cele 7 Sinoade considerate Ecumenice şi sfinte. Acestea sunt ca nişte fortăreţe, sunt ca nişte bastioane greu de cucerit de către diavol, fiindcă pe ceea ce s-a hotărât la cele 7 Sinoade Ecumenice s-a constituit Biserica lui Hristos. Am văzut cum de-a lungul timpului, diavolul a născocit, împreună cu evreul potrivnic lui Hristos, nenumărate erezii, iar Dumnezeu a înţelepţit la timp oameni înduhovniciţi, le-a dat înţelepciune ca să scoată din Sfânta Scriptură contrariul a ceea ce dogmatiseau ei. Şi în felul acesta s-au adunat cele 7 Sinoade Ecumenice, anatematisind, adică excluzând din Biserică prin canon imperialo-sinodal pe tot cel ce nu mărturisea ceea ce s-a hotărât de către înţelepţii înduhovniciţi în dreapta credinţă la Sinoadele Ecumenice.

Am pus poate prea mult – pentru unii gândind – accent pe aceste Sinoade Ecumenice, dar de fapt acestea nu sunt decât fundamentul Bisericii Creştine. Şi de ce am subliniat atâta de adânc existenţa lor şi ceea ce au spus Sfinţii Părinţi ? Ca să ajungem în timp în discuţiile noastre la timpurile contemporane nouă şi să vedem gravitatea a ceea ce se întâmplă în Biserică în ascuns, în culise, acum la timpul acesta.

Vedem, iubiţilor credincioşi, cum la Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol este anatematisit şi scos, exclus din Biserica Creştină Origen, care a băgat în Biserică nişte idei nocive. A băgat reîncarnarea, purgatoriul, preexistenţa sufletelor înainte de a se naşte omul. Şi menţionez acestea, fiindcă la timpul actual, care îl trăim noi, reîncarnarea este la modă. Deci, iată Sinodul Ecumenic cum a exclus din Biserică această idee de reîncarnare, iar la timpul actual sunt prelaţi ai Bisericii Ortodoxe oficiale care cred în reîncarnare. Şi veţi vedea mai târziu cum calcă în picioare, aşa cum a spus Proorocul David, ca vierul din pădure scurmând via lui Dumnezeu, stricând gardul ei şi rupând-o fără milă, călcând totul în picioare.

Ajungem până la anul 783, când are loc ultimul Sinod Ecumenic, cel cu iconoclasmul, când se leapădă icoanele din Biserică datorită împăratului Leon Isaurul. Diavolul i-a împuiat mintea cu această idee nocivă şi, prin poruncă imperială, a trimis spre moarte şi în chinuri groaznice pe toţi cei care apărau sfintele icoane. Nu ţinea cont de nimic, a ajuns la atâta cruzime, încât că îi arunca în foc de vii pe toţi cei care ţineau icoana de cinste. Şi iată că la timpul acesta majoritatea confesiunilor lumii au lepădat icoanele, deci ei calcă în picioare Sinodul al VII-lea Ecumenic.

Din ce în ce mai clar vedem cum se despart, se cristalizează două Biserici surori, care curg ca două fluvii din sângele mucenicesc de 300 de ani de la Hristos până la împăratul Constantin: Biserica Romei, catolică, Biserica Apusului, şi Biserica Răsăritului, Bizanţului, Biserica Ortodoxă. Încep să se jeneze de-a lungul timpului şi una şi alta. Spun aceste cuvinte, deşi suntem ortodocşi, nu ca o blasfemie aruncând asupra Apusului şi, în felul acesta, să ne scoatem noi dreptate, dar din lungul cuvânt care va fi de acum încolo, vom vedea de fapt adevărul, prin discernământul unei raţiuni curate.

Iubiţilor credincioşi, iată că un ultim sinod se face pentru o mică apropiere a celor două Biserici, în 843, dar acest sinod la care a participat şi Apusul şi Răsăritul nu a durat prea mult ceea ce s-a hotărât, din cauză că dezbinarea era oarecum prea mare. Deja în Biserica Apusului începuseră multe inovaţii să se introducă, mai mult din cele carnale. Adică cum ? Apusul condamna Răsăritul, adică Biserica Ortodoxă care venea din filozofia greacă, o condamna că este prea adâncă în raţionamente, adică merge prea mult în a-L arăta pe Dumnezeu dogmatic, iar Apusul, în contrariu, caută să-L lipească pe Dumnezeu mai mult de cele carnale.

Şi din cauza aceasta a ajuns ca să confunde la un moment dat pe Dumnezeu cu cele carnale, adică nu au nimic, nici o osteneală trupească: nici post, rugăciunea este doar de formă, şi toate celelalte minimalizate la maxim. Pe când Răsăritul aprofunda în adâncime, trăgându-şi sorgintea din filozofia antică; i-a plăcut grecului să aprofundeze cuvântul lui Dumnezeu, al Scripturii, şi să-l poziţioneze cu trupul omului. Adică, să ne poziţioneze pe noi, cei care suntem carnali şi vrem să ne mântuim, faţă de cuvântul lui Dumnezeu, adică cum trebuie să fim. Şi pe această temă, iubiţilor credincioşi, au început de-a lungul timpului aceste jene între Biserici.

 

PC. Predici 16-2

Mozaic din secolul al VII-lea din Biserica Sfânta Agnes din afara zidurilor din Roma
În centru, Sfânta Agnes, în stânga Papa Onorie I şi în dreapta probabil Sfântul Grigorie cel Mare


Iată, găsim cum la Sinodul al VI-lea se exclude din Biserică Papa Onoriu al Romei, care a introdus pentru prima dată infailibilitatea papei. Este o greşeală cumplită, că nu există om infailibil, adică fără de greşeală pe pământ. Singurul om care a fost infailibil a fost Hristos, adică fără de greşeală, noul Adam. Oare cine pe pământ, născându-se din bărbat şi femeie, poate să se numească că nu a greşit niciodată ? Măcar cu gândul şi tot greşeşti. Dar iată că în Biserica Romei a intrat această idee atâta de nocivă care nu a putut fi acceptată de Ortodoxie, infailibilitatea papei. Şi vom vedea unde a dus această idee atât de greu de conceput.

O altă dezbinare foarte puternică, care de fapt a stat la dezbinarea celor două Biserici a fost aceea de filioque, sau purcederea Duhului Sfânt şi din Fiul. Nu vreau să explicităm, fiindcă este foarte greoaie, rămâne doar aruncată în adâncul filozofiei, dar aceasta nu duce decât la erezie, adică îi poziţionează deja pe catolici în erezie, stricând Trinitatea.

Dragi credincioşi, cele 7 Sinoade Ecumenice inclusiv sinodul Sfinţilor Apostoli scot la iveală de fapt Biserica lui Dumnezeu, care o trăim noi actualmente. Iată că de-a lungul timpului, pe la anul 1000, s-au cristalizat posturile: postul Naşterii Domnului Hristos, postul Învierii Domnului Hristos, postul Adormirii Maicii Domnului şi postul Sfinţilor Apostoli. Toate acestea, de-a lungul timpului, au început să se contureze ca un copil în pântecele mamei, din zi în zi să crească, s-au conturat până în forma finală care am primit-o noi. Apoi, ele au fost închegate, deci li s-a dat o hotărâre, o întărire, o pecetluire prin Sinoadele Ecumenice.

Găsim totodată de-a lungul istoriei acestor 7 Sinoade Ecumenice, inclusiv a celor locale, Persoana lui Hristos în adevăratul dogmatism ca fiind Fiu al lui Dumnezeu, fără de mamă din veac, şi Fiu al omului sub vreme, din mamă fără de tată. Deci în Hristos iată că găsim cele două firi dumnezeiască şi omenească; răstignindu-Se pe cruce firea omenească, iar dumnezeirea nu a pătimit. Tot de-a lungul timpului se cristalizează sfânta cruce care o facem noi; la început, în antichitate, sfânta cruce nu se făcea în felul în care o facem noi acum. Era în forma aceea primară, când omul trebuia să scoată acest dogmatism cu osteneală, cu sudoarea frunţii, cu post şi cu rugăciune. Ea se făcea doar cu un deget cum se miruieşte la priveghere, pe frunte sau doar pe piept, până a ajuns în forma noastră de o facem şi este o pecetluire a trupului şi a sufletului nostru.

Tot de-a lungul timpului se hotărăşte de către Sfinţii Părinţi, dogmatiştii lumii, Trinitatea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, hotărât pentru totdeauna cine sunt. Mărturisite prin acel Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte. Deci, toate sunt bine lăsate ca nişte jaloane atâta de bine înţepenite, pe care dacă le urmezi nu vei greşi niciodată cu corabia vieţii tale. Totodată, de-a lungul timpului, se arată că Maica Domnului a fost cea mai curată femeie a omenirii, că din ea S-a născut Hristos, S-a îmbrăcat dumnezeirea cu carne omenească. Ea a fost fecioară înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară după naştere. Să observaţi dumneavoastră, dacă găsiţi icoane în care Maica Domnului are 3 stele, două pe umeri şi una pe frunte, aceea înseamnă că este mărturisirea fecioriei înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

Totodată s-a hotărât un simbol al credinţei, Simbolul credinţei care nu face altceva decât să mărturisească ca o chintesenţă a Ortodoxiei toată dumnezeirea: cine este Hristos, cine este Dumnezeu, Fecioara Maria, Duhul Sfânt şi ce vrem noi. Care ştiţi Crezul, repetaţi-l în conştiinţele dumneavoastră, din cuvânt în cuvânt, şi veţi găsi toată Biserica lui Dumnezeu. Tot acum începe să se cristalizeze viaţa monahală, care nu este altceva decât vârful de lance al creştinismului sub umbra căruia se mântuiesc oamenii. Tainele Bisericii, de asemenea, acum se cristalizează şi totodată cultul sfinţilor, adică sfintele moaşte a tuturor acelora ce au ieşit pe acest front în apărarea numelui lui Dumnezeu, iar ca răsplată Dumnezeu nu numai că le-a dat moştenirea veşnică, ci i-a slăvit cu darul facerilor de minuni printre noi. După cum ştiţi fiecare, sfintele moaşte câte minuni fac numai pentru cei care aleargă spre ele cu credinţă mare.

Catolicii, de-a lungul timpului, a celor 7 Sinoade Ecumenice, nu au rămas reci faţă de Răsărit, ci a fost o comuniune fiindcă întotdeauna Roma şi-a trimis oamenii săi, episcopi, asistând la Sinoadele Ecumenice. Şi prin a asista însemnează că erau într-o conglăsuire. Deci iată cum aceste două Biserici merg într-o oarecare conglăsuire, ca două fluvii curgânde unul lângă altul până pe la anul 1000. Dar, de acum începe, după cum am spus, începând cu anul 600, inovaţiile cam grele de acceptat de către ortodocşi, cele din Biserica Romană. Începe să se introducă orga în Biserică, lucru anticanonic; se introduce un post care la ei, la catolici, înseamnă a mânca lactate, dar carne nu. Deci ceea ce contravine postului ortodox.

Toate acestea au o explicaţie adâncă în filozofia dogmatică şi nu ne putem opri acum. Se introduc statuetele în Biserică, iar un lucru anticanonic bizantin. Şi aţi văzut că toate bisericile catolice sunt înţesate cu statuete, lucru care nu poate să fie acceptat (de ortodocşi). Se introduce ideea de purgatoriu, adică omul după ce moare sufletul se duce şi stă în purgatoriu până la judecată, el curăţindu-se în felul acesta. Purgatoriul, adică fiind un chin. Şi când va veni judecata, el iese curat, demn pentru împărăţia lui Dumnezeu. Această idee a fost lansată de către Origen, care deşi a fost foarte înţelept şi a adus un aport mare la Biserica lui Dumnezeu, a fost excomunicat de Sinodul Ecumenic, datorită acestui lucru care este anticanonic.

De asemenea, infailibilitatea papei este excomunicată din Biserică, fiindcă nu există om fără de păcat. Celibatul în preoţie este excomunicat de asemenea, fiindcă la catolici aţi văzut că nu există preoţi căsătoriţi, dar noi suntem oameni supuşi sub neputinţe. Şi cine a menţionat acest lucru ? Tocmai un pustnic, un ascet a ridicat mâna lui arsă în Sinodul de la Niceea şi a spus: nu puneţi această povară pe clerici. Lăsaţi-i să se căsătorească, că trupul este neputincios. Cine slujeşte altarului, care vrea să slujească în curăţie să fie monah, iar cine nu, să se căsătorească şi să aibă demnitatea clericală. Iată catolicii nu au acceptat acest lucru şi au ajuns în cea mai grea ponoasă, în cele mai grele păcate. Şi cred că dumneavoastră, încărunţiţi în viaţă, ştiţi chiar preoţi căsătoriţi în ce-au căzut, având ce le trebuie în casă, şi totuşi au căzut. Dar acela, care chipurile porneşte la drum un celibat, cred că în Biserică stricată, catolică, nu a putut să reziste.

Un alt măr al discordiei a fost azima, care se folosea în liturghisirea catolică. Şi această azimă era folosită de către evrei. Probabil că a fost un papă evreu care a introdus acest lucru atâta de greoi pentru Biserică.

Iubiţilor credincioşi, un lucru foarte important care trebuie menţionat – apariţia mahomedanismului pe firmamentul omenirii. Mahomedanii, islamicii erau într-o degringoladă religioasă până pe la anul 570. Ei au avut un amestec tribal, un amestec păgânesc împrumutat ceva şi de la creştini, împrumutat ceva şi de la iudei, împrumutat ceva şi de la păgânismul antic. Deci era ceva indefinit, era ceva haotic, o nebuloasă. Născându-se Mahomed în 570, iată că prin nişte idei nocive, fiind puţin strălucit în minte, cristalizează mahomedanismul şi îl aduce pe Dumnezeu sub numele de Allah ca fiind Dumnezeul cel mare. Şi, în felul acesta (lipsesc un minut, două).

Postesc de la răsăritul soarelui şi până la apusul soarelui nu mănâncă nimic. Dar femeile, în timpul zilei, gătesc cele mai alese mâncăruri, că atunci când apune soarele se dedau la toate orgiile sexuale şi mâncări. Până dimineaţa. Iar dimineaţa iar postesc. Aşa e în legea lor postul, vă închipuiţi şi dumneavoastră. Căsătoria – au voie la 4 femei, iar concubine câte pot. De asemenea, tot în legea lor trebuie să meargă măcar o dată la Mecca. Mecca – unde a căzut chipurile o piatră din cer, strălucită, şlefuită, ca un dar al lui Dumnezeu pentru mahomedani. Cred că este de prisos să mai poposim la această credinţă, care este antagonică total Ortodoxiei.

Nu neagă pe Maica Domnului şi nici pe Hristos, dar neagă dogmatismul lui Hristos, zicând că Hristos este un fel de înger al lui Dumnezeu, al lui Allah. De ce punctez în istorie această credinţă ? Datorită faptului că ei, pe urmă, după cum ştiţi majoritatea, s-au întins în lume şi au făcut mari necazuri creştinismului. Că ei, prin dogmă, pe urmă luând sabia în mână s-au dus în toată lumea şi trecând prin sabie tot ce era creştin şi nu se închina lui Mahomed.

Ajungem, iubiţi credincioşi, la un prim moment al schismei dintre ortodocşi şi catolici. Fiindcă sunt greoaie aceste lucruri, numai vreau să le punctez, că ele există consemnate în istoria omenirii. Un prim moment de dezbinare a fost pe la anul 861, când în Biserica Constantinopolului a ieşit o dezbinare între patriarhii Ignatie şi Fotie. Această dezbinare a ieşit pe un fundament antagonic legilor lui Dumnezeu, fiindcă împăratul care stăpânea în Bizanţ voia cu forţa să-şi călugărească mama şi surorile lui. Patriarhul s-a opus, iar dacă s-a opus, a fost excomunicat de către împărat din Biserică. Şi în locul lui a fost înălţat Fotie. Această dezbinare a ajuns la papa, la Papa Nicolae I. Acesta, deja incitat oarecum asupra Ortodoxiei, a căutat să-şi bage nasul în Constantinopol.

Şi iată că Fotie, în 861, întruneşte un sinod la care cheamă şi de la Roma. Şi dacă s-a hotărât ca el să rămână patriarh al Constantinopolului, când au ajuns trimişii papei la Roma, Papa Nicolae I i-a excomunicat din Biserică şi în felul acesta întruneşte el în 863 un sinod, în Lateran, şi atunci pentru prima dată aruncă anatema asupra Bisericii Ortodoxe şi asupra patriarhului Constantinopolului. De acum începe dezbinarea, este primul pas, ca apoi Fotie, mai târziu, iritat datorită faptului că papa s-a întins în Bulgaria care era încreştinată ortodox, adună în 867 sinod şi aruncă la rândul lui anatema asupra Romei.

Papa, în dorinţa lui de a acapara din ce în ce mai mult teritoriu şi oameni, nu se mai sătura. Nu aş vrea ca să dau acestui cuvânt o tentă politică din care dumneavoastră să ieşiţi de aici, din acest cuvânt, oarecum dezorientaţi. Ci vreau ca bine să înţelegeţi cum s-au băgat dezbinările în Biserică, diavolul cât de şiret a fost şi cât de înţelept, şi împreună cu el oamenii care au muncit la aceste dezbinări. Dragi credincioşi, timpul se scurge şi iată că ajungem în 1014, când Benedict al VIII-lea printr-un sinod al Apusului introduce noţiunea de filioque în Biserică; deci o lege oficială papală. Aceasta nu era admisă de către ortodocşi.

Şi iată că Marea Schismă se produce în 1054 – care a fost definitivă până în zilele noastre – când împăratul Constantin Monomahul a căutat să apropie cele două Biserici şi a chemat şi din Roma şi din Constantinopol un sinod în 1054. Papa Leon al IX-lea a trimis pe cardinalul Humbert în Constantinopol la acest sinod. Se miră şi ortodocşii cum a putut să trimită o creatură atât de impulsivă, un om care nu avea nimic dumnezeiesc în el. Acesta când a ajuns în Constantinopol, a aruncat o jignire foarte mare unui mare pustnic apărător al dreptăţii lui Dumnezeu, zicându-i în faţă: piei, câine murdar. Şi în felul acesta atâta s-a iritat Humbert, care era trimisul papei, încât că în timpul sfintei liturghii, în 16 iulie, intră în Biserica Sfânta Sofia, trânteşte sabia pe sfânta masă, Mihail Cerularie patriarhul Constantinopolului slujind sfânta liturghie, şi plin de orgoliu trânteşte acolo pe masă o hârtie întocmită de el de anatematisire a Bisericii Răsăritului.

Lumea s-a intrigat pentru orgoliul, pentru prestanţa cu care a intrat el în biserică şi, mai târziu, peste câteva zile, Mihail Cerularie întruneşte sinod ecumenic din Ortodoxie şi anatematiseşte Biserica Apusului. În aparenţă, par nişte lucruri naive, copilăreşti dezbinările acestea, dar ele au substratul adânc fiindcă de fapt chintesenţa nu sunt decât inovaţiile băgate de către latini în Biserică. Şi vom vedea unde a ajuns Biserica Latină.

Dragi credincioşi, de acum din 1054 despărţindu-se Bisericile, nemaiunindu-se niciodată într-o conglăsuire, ajungem până în 1964 când Athenagora al Constantinopolului, făcând parte din Consiliul Ecumenic, face o primă apropiere între Ortodoxie şi catolicism. Împreună cu papa de la Roma, ridică aceste anatematisiri, le ridică în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol şi în Biserica Sfântul Apostol Petru din Roma deodată. Dar chiar ei mărturisesc că aceasta este o primă fază şi destul de puerilă, că ei nu au făcut decât să şteargă un praf de pe ceva putred deja. Din cauză că despărţindu-se cele două Biserici, Biserica Latină a început să devieze din ce în ce mai mult până a ajuns în ziua de astăzi o Biserică politică, o Biserică alergândă numai după bani, după onoruri şi după celelalte.

Dragi credincioşi, vedem cum în Apus încep crimele, începe viaţă murdară, începe viaţă obscenă total depărtată de Dumnezeu. Poate prin ceea ce susţin sunt condamnat de unii dintre dumneavoastră, sau de alţii care vor auzi aceste cuvinte. Că de ce mă leg de Biserica Apusului şi nu mă leg de Biserica Răsăritului. Biserica Răsăritului nu putem să zicem că a fost infailibilă, ca oameni vorbind, slujitori; ca dogmă, este infailibilă. Oamenii care au slujit poate au greşit de-a lungul timpului, dar au fost greşeli personale şi nu le-au extins la nivel de dogmă în Biserică, periclitând mântuirea omului. Pe când dincoace, în Apus, greşelile personale au fost extinse în dogmă şi au periclitat mântuirea omului.

Bine ştiţi când a apărut pe urmă, datorită acestor declasări de viaţă morală, cruciadele şi inchiziţia. Pe la anul 1200 şi ceva se conturează deja cea mai grea plagă pe firmamentul creştinismului: inchiziţia. Se aprobă prin lege papală şi imperială moartea celor care erau eretici; cine nu mărturisea pe papa că este infailibil şi credinţa catolică era ars de viu. I se scotea limba de viu, i se scoteau ochii, torturi groaznice, şi acestea erau oficiale. Dacă întoarcem puţin paginile istoriei, oare acestea erau bune, primite de Dumnezeu ? Ia să ne gândim la Hristos, care era Fiul lui Dumnezeu, a scos vreodată sabia ? Sau apostolii, ducându-se pe întreg mapamondul şi ducând cuvântul lui Dumnezeu, au mers cu sabie la brâu ? Bine ştiţi din experienţa vieţii dumneavoastră că niciodată nu poţi sili pe om să te iubească sau să zică ca tine cu sabia, cu forţa; ci obligându-l, mai rău îl întărâţi. Dacă eşti om deştept, învaţă-l cu cuvinte frumoase, fă-l să te înţeleagă şi în felul acesta te va iubi, mai mult decât poate meriţi. Îţi va iubi înţelepciunea şi ceea ce spui, dar în momentul când foloseşti forţa muşchilor, când foloseşti banul sau alte interese carnale, ai stricat totul.

Deci, pe firmamentul Bisericii Catolice se introduce sânge şi lacrimă. Era durerea mare că aceasta curgea direct de sub papucul papei. Datorită vieţii stricate, a dogmei stricate, iată că în Vatican se pierde acea infailibilitate a papei. Am putea să punctăm – poate nu este un lucru decent, dar totuşi PC. Predici 16-3istoria l-a mărturisit – când ajungem pe la anii ’1400 când se fac cele mai mari obscenităţi la curtea vaticană de către familia Borgia, Doamne este greu de mărturisit câte orgii sexuale se făceau de către papa, de către fiica lui, Lucreţia, de fiul lui, Alexandru. Uitaseră de Dumnezeu, se duceau cu sabia în mână şi vărsau sânge nevinovat pentru a zice credinţa lor.


Papa Alexandru al VI-lea (Rodrigo Borgia). Detaliu dintr-o frescă a Învierii Domnului pictată între anii 1492-1495 de Pinturicchio

 

În felul acesta, s-au catolicizat oameni ortodocşi, oameni care sub imperiul forţei au zis ca ei. Bisericile din Franţa, biserici din Spania, ţări care au fost cândva ortodoxe, au fost convertite la catolicism, au tăiat catapeteasma şi în felul acesta au făcut biserică catolică. Cruciadele, care în numele lui Dumnezeu ucideau cu sânge rece, mergeau şi se sfinţeau de către papa în Barcelona, la marea catedrală care s-a făcut în cinstea Sfintei Eularia, care a mărturisit cu sânge rece, o fetiţă de 14 ani, în faţa lui Diocleţian, că draci sunt dumnezeii lui şi Unul este Dumnezeul cel adevărat, Hristos cel răstignit pe Muntele Golgota.

Deci, dragi credincioşi, iată cum a intrat dezbinarea, iată cum intră sângele în Biserică sub numele lui Dumnezeu, ucigând cu sânge rece. Iată că ajungem apoi la marea schismă, marea dezbinare dintre Ortodoxie şi catolicism când s-a schimbat calendarul. Se pot vorbi foarte multe despre această perioadă din 1054 până la 1582, dar timpul nu ne permite. Ca să vă daţi seama de penultimul papă de până la schimbarea calendarului, papa Pius, atât de crud era încât a trecut cu mâna lui prin ascuţişul sabiei pe tot cel care blestema inchiziţia. Deci dacă aveai curajul să spui că blestemată şi diavolească este inchiziţia care venea prin ordin papal, erai ars de viu. Ţi se scotea limba cu care mărturiseai, şi tocmai de papa. Succesorul acestui papă Pius a fost Grigorie al XIII-lea, dar până la el iată că pe la 1510-1520 începe să se contureze cel mai zguduitor eveniment din Biserica Apusului: apare luteranismul, calvinismul şi Zwingli din Elveţia care dau lovitura de graţie papalităţii. Aceştia toţi au fuzionat mai târziu sub numele de protestanţi.

Deci protestanţii de care auzim noi astăzi sunt cei care se nasc acum, pe la 1500. Apar pe fundamentul unei crize moralo-dogmatice a papalităţii. Cred că aceştia sunt cei mai feroce lupi care au sfâşiat Biserica lui Hristos: au lepădat icoanele, au lepădat taina sfântului botez, au lepădat liturghia, preoţia, au lepădat fecioria Maicii Domnului şi au făcut Reforma: adică, să vorbeşti despre Dumnezeu şi te vei mântui. Au băgat nişte erezii şi nişte inepţii groaznice în Biserica lui Dumnezeu. Deci, catolicismul era zguduit din temelii, trebuia să introducă ceva că îi cădea scaunul papei. Şi în felul acesta şi-a amintit că timpul rămâne în urmă câteva minute. Şi iată că Papa Grigorie al XIII-lea, la influenţa astronomului Lilio Luigi, îndreaptă calendarul. Sub ce pretext ? Că fiecare an rămâne în urmă cu câte 11 minute şi câteva secunde. Adică, echinocţiul nu mai corespundea cu cel din timpul sfinţilor apostoli, la 22 martie.

Echinocţiul, iubiţilor credincioşi, ca să înţelegeţi mai bine, este când ziua este egală cu noaptea. Iar Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, cum este orientată spre răsărit, în ziua echinocţiului, raza de lumină de la răsăritul soarelui trebuie să străbată biserica prin geamuri de la sfântul altar şi să iasă prin geamul de la uşă de la intrare. Că pe urmă, a doua zi, ea este deviată fiindcă soarele se mişcă, nu mai răsare în acelaşi loc. Dar aici se introduce acea erezie groaznică, fiindcă se calcă sfintele canoane ale Bisericii lui Dumnezeu, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice. Papa s-a gândit aşa: de la 325 când s-a fixat data Paştelui şi până în 1582, aceste minute adunate, cumulate, ar fi dat 10 zile. Şi la 5 octombrie nu au mai spus 5 octombrie, ci 15 octombrie.

Dar el a făcut aceasta ca să se afle în treabă, fiindcă dacă nu se ştia de acest lucru de către Sfinţii Părinţi care au muncit pentru dogmatismul Bisericii, înseamnă că era bine. Dar atâta de bine au fost dogmatisite toate de înţelepţii Răsăritului, încât că ştiind de aceste lucruri, nu s-au atins de ele. Şi vorba patriarhului Miron Cristea, înainte de a semna abdicarea din dreapta credinţă, care a spus în 1922, la sinodul mitropolitan din Bucureşti: mai bine greşim astronomic, decât să greşim dumnezeieşte.

De acum vom vedea – deci din 1582 când s-a făcut această cotitură schimbând cu 10 zile – repulsia Răsăritului, cum a reacţionat Biserica Constantinopolului, şi să vedem de fapt mâna cui a fost la schimbarea calendarului. Şi aş vrea ca să punctez un lucru, că inchiziţia, iubiţilor credincioşi, care a fost o plagă atâta de vitregă pe firmamentul creştinismului, s-a întins până pe la anul 1800. Dar ştiţi că la 1789 a fost revoluţia franceză, care a fost regizată de francmasonerie. În momentul acela, s-a împlinit ceea ce doctrinar francmasoneria a numit: cu maţele ultimului preot vom spânzura ultimul rege. L-au decapitat pe regele Franţei. Deci, de acum omenirea este adusă de către papa de la Roma până pe la 1800 şi aruncată în braţele francmasoneriei, care este cea mai obscenă organizaţie la timpul actual. Vom vedea, dacă ne va ajuta Dumnezeu să mergem în continuare, ce s-a întâmplat în Biserică de la 1582 de la această schismă, reculul patriarhiei de Constantinopol, păzitoarea Răsăritului, până în 1924, şi mâna murdară care a umblat la aceste ace atâta de sensibile ale Bisericii lui Dumnezeu.

Până atunci, iubiţilor credincioşi, Bunul Dumnezeu să ne înţelepţească, să ne dea putere, iar Lui slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.