Predica PS Flavian Ilfoveanul din 20 octombrie 2008, Bucureşti

 

Pilda îndrăcitului din ţinutul Gadarenilor

Şi au venit cu corabia în latura Gadarenilor, care este de ceea parte de Galileea. Şi ieşind el la uscat, l-a întâmpinat pre el un om oarecare din cetate, care avea draci de mulţi ani, şi în haină nu se îmbrăca şi în casă nu petrecea, ci în mormânturi. Iar văzând pre Iisus şi strigând, a căzut înaintea lui, şi cu glas mare a zis: ce este mie şi ţie Iisuse Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt ? Rogu-te, nu mă munci pre mine. Că poruncea duhului celui necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl răpise pre dânsul, şi-l legau pre el cu lanţuri de fier şi cu obezi, păzindu-se, dar sfărâmând legăturile, se gonea de dracul prin pustie. Şi l-au întrebat pre el Iisus, grăind: cum îţi este numele ? Iar el a zis: legheon; că draci mulţi intraseră într-însul. Şi-l rugau pre el ca să nu poruncească lor să meargă întru adânc. Şi era acolo o turmă de porci mulţi, ce se păşteau în munte, şi-l rugau pre el să le dea voie lor să intre într-înşii; şi le-au dat lor voie. Şi ieşind dracii din om, au intrat în porci, şi s-a pornit turma de pre ţărmuri în iezer şi s-a înecat. Iar păstorii văzând ceea ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vază ce s-a făcut, şi au venit la Iisus, şi au aflat pre omul dintru care ieşiseră dracii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând lângă picioarele lui Iisus, şi s-au temut. Şi le-au spus lor şi cei ce văzuseră, cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi l-a rugat pre dânsul tot norodul ţinutului Gadarenilor, să se ducă de la dânşii, că erau cuprinşi de mare frică. Iar el intrând în corabie, s-au întors. Iar bărbatul dintru care ieşiseră dracii, ruga pre el ca să fie cu dânsul; dar Iisus l-au slobozit pre el, grăind: întoarce-te în casa ta şi povesteşte câte ţi-au făcut ţie Dumnezeu. Şi s-a dus propovăduind prin toată cetatea câte i-au făcut Iisus lui (Luca 8, 26-39).

 

Când Proorocul David spune: Păzeşte-mă Doamne, ca lumina ochilor, întru acoperământul aripilor Tale (Psalmi 15, 8), într-un cuvânt atâta de înălţător, îl arată pe om la ce primejdie este predispus. Dragi credincioşi, dacă lumea înconjurătoare nouă o vedem cât de lipsită de apărare pare a fi şi totuşi merge într-un ambiental plăcut şi o continuitate, cu atât mai mult ne dăm seama că omul, care are mai multe primejdii decât un animal în junglă, singur nu se poate păzi. Din acest punct de vedere, şi Proorocul David, împărat fiind, având atâta gardă de corp, nimic lipsindu-i, dar având credinţă în suflet, s-a văzut cât de neputincios este, încât a spus acest cuvânt dumnezeiesc. Un singur om rămâne lipsit de orice apărare pe pământ – cel mândru, plin de sine, îmbrăcat într-o haină a aroganţei. Acea aroganţă nu este altceva decât duhoarea care izvorăşte din el şi respinge Duhul Sfânt, de care lipsit fiind omul, este în cea mai grea primejdie.

Sfinţii Părinţi, de-a lungul miilor de ani de viaţă ascetică, filozofică, gândindu-te la ei, de la om şi în exterior, nu în zadar au spus că cu 3 duşmani de moarte se luptă omul: trupul, diavolul şi lumea. Aceşti 3 duşmani înverşunaţi şi nesătui de sânge ai omului caută să-l tragă în prăpastia veşnică. Iubiţi credincioşi, îmi pare rău că omul din ce în ce mai mult la timpul acesta nu pune preţ pe identitatea lui frumoasă, croirea în care l-a zidit Dumnezeu şi cât de frumos l-a înnobilat. Aşa precum trupul este departe de suflet, sunt antagonici, aşa şi diavolul este departe de a-L conştientiza pe Dumnezeu, îi simţim doar efectele. Dar omul, în grijile vieţii lui, nu vrea, nu că nu poate, nu vrea şi acesta este un păcat capital care îl va trage în jos la ceasul nemitarnic al judecăţii lui Hristos. Nevrând, singur îşi croieşte aşternutul patului său pentru veşnicie, nu doar pentru efemerul vieţii acesteia.

Dragi credincioşi, omul este ca o floare în pom, care la început împodobeşte pomul; el este în toată slava când e împodobit de jur-împrejurul coroanei lui de flori. Cum spune poetul, toate bat la poarta vieţii, nădăjduind ca să aducă rod, dar multe se scutură moarte. Cel mai sensibil lucru este floarea, care la un pic de îngheţ, sau de răceală, schimbarea vremii, sau cine ştie ce alt duşman venind peste ea, rod nu mai aduce. Multe corăbii se desprind de la mal în tot fastul, aplauze şi gesturi frumoase de mâini de la cei dragi, aşteptându-i să se revadă. Dar după ce se depărtează de la mal, îşi găsesc sfârşitul în cel mai groaznic necunoscut, pântecele mării, de unde niciodată nu vor mai veni. Dragi credincioşi, aşa sunt şi oamenii, şi mai ales pe măsură ce înaintăm în timpul acesta atât de păgubos din punct de vedere al creştinismului, sunt ca nişte flori, sunt ca nişte corăbii, care aşteptând să facă roadă, se scutură moarte înainte de vreme.

Ce înseamnă moartea unui om, primejdia unui om ? Este a nu face nimic în viaţă. Când Mântuitorul a spus: Cereţi întâi, când vă rugaţi, Împărăţia lui Dumnezeu şi restul vi se vor adăuga vouă (potrivit Matei 6, 33), atât de matematic a arăta cumpăna vieţii, după ce să alergăm. Primordial este Împărăţia lui Dumnezeu, care este veşnică, adică este întregul, iar restul, care poate să fie de la zero virgulă ceva minim, infinit, spre celelalte până la întreg, dar nu poate fi niciodată întregul. Dar oamenii carnali aleargă mai mult după acest infim rest, decât să alerge după ceea ce trebuie, după scopul pentru care l-a zidit Dumnezeu, să se facă prieten cu Dumnezeu şi să facă rodul mântuirii.

Iată-l pe acest om din pilda de astăzi. Îl poziţionează evanghelistul de boala de care era cuprins, un bărbat în toată puterea vieţii, unde dormea şi unde trebuia să fie. Câtă sănătate a avut, cum a pierdut-o. Cât de muncit era şi în văzul oamenilor. Şi oamenii văzând acest lucru, cum au reacţionat în momentul când l-au conştientizat pe Dătătorul de pace şi de sănătate a aceluia ? Dragi credincioşi, gherghesenii erau nişte oameni care ştiau legea, ei nu aveau voie să mănânce carne după lege. Dar pervertindu-se, începeau să se dedea la cele carnale. Pentru aceasta, şi Dumnezeu a tăcut. Şi a dus corăbioara la mal. Imediat a venit acel îndrăcit. Dar distingem din dialogul dintre cel îndrăcit, stând în genunchi lângă Hristos, de fapt două persoane. Acela se aşează în genunchi, ceea ce înseamnă semn de pietate, şi totodată de cerere. Ce-mi este mie şi ţie Iisuse ? Nu grăieşte omul, grăieşte cel ce stăpânea pe om. Ai venit să mă munceşti înainte de vreme. Era diavolul care a conştientizat că Acesta este Ziditorul cerului şi al pământului, inclusiv al îngerului care a căzut şi acum era intrat în om.

Dragi credincioşi, Mântuitorul ştiindu-l pe diavol că este în om, anume a făcut paşii vieţii Lui pe acea cărare. Nu putea să-i suporte lumina, căldura, dumnezeirea din Hristos. Şi din acest motiv, ca un magnet a venit la ţărmul mării, în acel ţinut unde păşteau nişte porcari porcii gherghesenilor. Şi cere până şi diavolul implorare de la Hristos: nu mă munci, adică nu mă lega, să mă trimiţi prin legătura Ta în pântecele iadului pentru veşnicie, mai lasă-mă pe pământ până când vine ziua Ta. Că atunci când va veni ziua judecăţii lui Hristos, atât diavolii cât şi oamenii slujitori lui, după cumpăna dreptăţii lui Dumnezeu, vor merge în veşnicie, în acea temniţă a veşniciei. Şi cere ca o clemenţă: lasă-mă să merg în porci. I-a slobozit Dumnezeu, după ce a spusPC. Predici 15 numărul lor, un legheon stăteau în acel om, şi ducându-se în porci, s-a aruncat turma în mare. Cel îndrăcit l-a dat viu, s-a ridicat în picioare şi L-a conştientizat pe Dumnezeu, care era singurul în putere de a-l vindeca. Porcarii s-au dus imediat la ghergheseni şi au spus de cele întâmplate. Aceia, probabil ca o revoltă, au venit la Mântuitorul şi simţindu-I cumva dumnezeirea din El, galant cumva i-au spus: ştii ceva ? Du-te din ţinutul nostru.


Mântuitorul izbăvindu-l pe îndrăcitul din ţinutul Gherghesenilor din robia vrăjmaşului

 

Dragi credincioşi, deşi pare o pildă foarte simplă, dar în conţinut enorm îl arată pe om în naivitatea lui, cât de slab este în a pune preţ pe ceva. L-ai văzut pe Dumnezeu, că acel îndrăcit era de pomină în tot ţinutul gherghesenilor, L-ai văzut cum l-a vindecat, ceea ce n-a făcut toată lumea de acolo şi nimeni nu era în putere. Tu în loc să te cucereşti, păcătos fiind, să-L primeşti precum L-a primit samarineanca la fântână, când L-a conştientizat, ea păcătoasă fiind, că este Fiul lui Dumnezeu, L-ai alungat: pleacă din ţinutul nostru. Iată, dragi credincioşi, două faţete ale omului: acela muncit atâta de groaznic de către un diavol, de un legheon, iată cum cade în genunchi la Mântuitorul şi nu vrea să se mai despartă de El, fapt care L-a şi îndrituit, că până la sfârşitul vieţii a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, că acesta este cu adevărat Dumnezeu. Iar ceilalţi L-au alungat.

Dacă am avea un ochi stilat şi ne-am uita în jungla lumii necuvântătoare, vieţuitoarele care sunt bătrâne imposibil să nu aibă cicatrice pe ele. De ce sunt atâta de puternice, şi chiar uneori de temut ? Din cauză că rănile care le-au venit în viaţă în trupurile lor erau o încrâncenare între viaţă şi moarte. Dacă la timp, poate în subconştientul lor, se roagă Ziditorului lor, sau o activitate de a-şi salva viaţa nu o făcea, era în pântecele fiarei care o vâna. Cu atât mai mult un creştin care este vânat zi şi noapte şi nu are odihnă niciodată, că atunci când îl lasă trupul, ca un vrăjmaş al sufletului, îl ia diavolul. Când îl sloboade diavolul din porunca lui Dumnezeu, îl ia lumea. Că lumea per total nu trage spre Dumnezeu, ci trage spre pământ, spre cele carnale. Când zice Mântuitorul – şi aicea vreau să mă refer la un cuvânt foarte sensibil, ca să vedeţi ce zice ecumenismul – Eu nu am venit pentru lume, ci am venit pentru cei ce cred în Hristos (potrivit Ioan 17, 9), că cel ce va crede în mine nu va muri niciodată (potrivit Ioan 11, 25-26). Deci nu spune pentru lume, s-o ia per total, cum zice ecumenismul. Mulţi arhierei de pe stilul nou, când spun Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta (Psalmi 79, 15), zic lumea aceasta.

E o diferenţă enormă între vie şi lume; via este alegoric spusă de Mântuitorul, se referă la poporul lui Israil, popor căruia i s-au dat legile de mântuire şi a făcut gard şi a pus gard şi paznic şi a dat-o lucrătorilor. Iar lumea era în afara graniţelor lui Israil, era cea stearpă care nu rodea. Deci, Mântuitorul vine nu pentru lume, ci pentru cei ce cred din lume şi acced la noul Israil, la Biserică. Lumea şi aşa este în grija lui Dumnezeu, că Dumnezeu vedem că nu o sloboade în păcătoşenia ei, ci îi poartă de grijă, răsărind şi apunând soarele. Porunceşte norului să plouă şi peste cel păcătos şi peste cel drept. Dar lumea se duce în părăginirea ei în pământ, ca un necuvântător, dacă nu vrea să-L conştientizeze pe Ziditorul său, iar via este cu totul şi cu totul altceva. Viei, care este ascultătoare şi dă rod, i se dă moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Deci, diavolul conştientizând acest lucru, luptă zi şi noapte pentru cel credincios, îi împleticeşte paşii prin acest păienjeniş carnal ca să piardă timpul, că toate sunt supuse sub timp. Omul este mereu într-o pierdere, are nişte certitudini de când s-a născut: a venit din nimic, prin naştere vine în lumea aceasta şi, cu siguranţă, va muri cândva. Acest vrăjmaş al omului caută să-l împleticească pe om prin fel de fel de curse, nebunii carnale, ca să nu mai gândească spre cele ziditoare, cumva crezând să se mântuiască.

Dragi credincioşi, acest om atâta de chinuit de către diavol îl arată pe omul care, datorită faptului că s-a înclinat prea mult spre cele carnale, şi-a uitat palatul său atâta de frumos împodobit deschis. Când spune Proorocul Ieremia că moartea urcă prin ferestre (potrivit Ieremia 9, 20), ferestrele acestui palat care-l numim om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, sunt cele 5 simţuri. Aceste ferestre cu care noi sensibilizăm viaţa, dacă ele nu sunt închise bine la timp, ţi-a intrat diavolul în sufletul tău şi apoi te stăpâneşte. El nu are voie să intre peste viaţa omului să o curme, dar ceea ce face, caută ca trântindu-l în păcat să-L mânie pe Dumnezeu şi întorcându-Şi faţa Dumnezeu de la om, în momentul acela, i-a întrerupt şi firul vieţii.

Puteau să fie alte animale, sau dacă tot voia să facă o pagubă legheonul gadarenilor, putea cine ştie ce să le facă, să le dea foc cetăţii sau mai ştiu eu ce. Dar a arătat totodată paguba că zăceau ca un porc, care este cel mai nesimţit şi cel mai nestilat animal, el nu ştie să se spele, zace în mocirlă şi mănâncă de toate, nu în zadar oamenii l-au şi numit omnivor, şi-l arată pe omul care nu-L mai conştientizează pe Dumnezeu şi zace în asemănarea aceluia. De ce umbla gol acest om ? Într-o înţelegere mai mare, Sfinţii Părinţi îl arată pe omul care este lipsit de Dumnezeu. Aşa cum acel om umbla gol, care este lucru de ruşine, dar cum e vara că nu mai este ruşine, mai ales la mare, iată că acesta umbla gol, că era dezgolit de darul Duhului Sfânt. Darul Duhului Sfânt, dragi credincioşi, îl îmbracă pe om într-o alură de care se teme diavolul. Aşa cum un ochi bolnav, sau chiar sănătos, nu poate să privească cu tot ochiul spre soare, aşa satana nu poate privi spre un credincios care este lucrător al poruncilor lui Dumnezeu. El străluceşte, este o nucă prea tare pentru dantura lui fonfă. Dar dacă nu vrea şi zace în păcat, logic este că el începe să-şi voaleze, să-şi păteze această alură şi devine ca o legumă, ca o iminentă victimă în gheara satanei.

De ce stătea şi dormea în mormânturi ? Oare nu găsea să se aciueze, precum un câine, pe undeva ? Pe la un gard, sau într-o căpiţă, sau într-o şură ? Îl arată Mântuitorul pe acesta că omul care este lipsit de darul Duhului Sfânt datorită păcatelor lui zace în mormântul nesimţirii, unde este doar putoare şi cea mai mare şi zdrobitoare singurătate. Aşa să-l înţelegeţi pe omul care nu vrea să-L conştientizeze deloc pe Dumnezeu, şi mai ales să şi lucreze.

Dragi credincioşi, istoria este în faţa noastră, ea este deschisă omenirii şi din mai multe unghiuri văzută de cei ce au scris-o. Dar noi, trecând prin ea, ne putem da seama, nu neapărat să fim stilaţi şi docţi de carte, ne putem da seama că aceia au fost ca şi noi, şi noi suntem ca ei. Am văzut împăraţi în istorie, am văzut bogaţi, am văzut oameni simpli, necredincioşi, cu toţii merg la un numitor comun: au trecut prin lupte, dar iată că cicatricele le-au fost mortale. Singurii oameni care au sfidat moartea veşnică au fost aceia care au trăit într-adevăr după Dumnezeu şi au ştiut cum să-şi diriguie cele 3 războaie să iasă victorioşi, dar cu ajutorul Ziditorului lor şi al Maicii Lui, şi cei care, în cumpăna dreptăţii lui Dumnezeu, iertându-i de ce a fost murdar şi păcătos în viaţă, i-au pus în ceata drepţilor.

Dragi credincioşi, cred că nimic nu este mai incert în zilele unui om, în această efemeră viaţă, decât paşii lui. Sociologii şi psihologii lumii de astăzi, care aş putea să spun – sper să nu fie careva, sau chiar dacă e să fie ca o lecţie de învăţătură – care lucrează în ancadramentul culturii europene sau mondiale din Tel Aviv, lucrează mamonic. Caută să diminueze valoarea unui om şi să o aducă doar la valoarea de carcasă, sufletul nu mai contează. Cândva era în vogă în învăţământul românesc religia în şcoală; explodaseră parcă oamenii după revoluţie de sub o tutelă cumplită, toţi aplaudau, dar nu şi-au dat seama ce capcane îi păşteau. Predând religia în şcoală, mână în mână cu Patriarhia, se preda de fapt ecumenismul. Şi-au făcut mendrele pe tineret că l-au păgânizat, nu mai ştie în ce să creadă, şi acum scoate religia din şcoală, fiindcă se trag sforile ca să se introducă în şcoală din nou darwinismul, că omul se trage din maimuţă.

Mai nou, ştiţi că Vaticanul, prin acest papă care este de origine evreu din Germania, validează existenţa extratereştrilor. Oare cum să nu mai vii ca o victimă iminentă în gheara diavolului, de vreme ce tu eşti învăţat când ai dinţi de lapte cu aşa un lucru. N-o spun condamnând, ci spun această idee, care se vehiculează şi se va intensifica de-a lungul timpului, ca să vă puneţi într-o protecţie.

Dragi credincioşi, cum spunea Apostolul Pavel, toate sunt bune, dar nu toate de folos; toate sunt bune, dar nu toate zidesc (potrivit I Corinteni 6, 12). Mă uit de multe ori la dumneavoastră, am crescut şi am îmbătrânit cu mulţi dintre frăţiile voastre, copiii care veneau de mici şi se împărtăşeau, acum au copii la rândul lor. Mi-am putut permite să urmăresc de-a lungul timpului, umblând prin desişurile vieţii, ascultând sau neascultând, au ajuns şi ei taţi şi mame. Rămâne chiar de plâns, într-o stare jalnică, tineretul din ziua de astăzi. Nu fac ceva politic sau sociologic, să mă aflu în treabă, dar nici măcar acel bun simţ, din bunele maniere faţă de născătorii lor, nu mai este, nu mai zic de Dumnezeu. Stăteam şi mă gândeam în sinea mea: cine este vinovat ? Lumea, trupul, diavolul sau voi, părinţilor ?

De multe ori sunteţi propriii ucigaşi ai copiilor voştri, căutaţi să le faceţi toate mofturile şi de cei care mă pricep îmi cer scuze, dar vă zic cu protecţie, nu caustic. Le faceţi toate mofturile şi, de fapt, nu ştiţi în intimitatea lor ce fac. Îi lăsaţi în paragină, îi duceţi în vacanţe, dar nu ştiţi ce li se întâmplă acolo, ori că e băiat, ori că e fată. Le luaţi mobile, şi cele mai stilate, descântându-vă minţile de părinţi, ori îţi pune o pernă, ori te îmbrăţişează şi te pupă, şi atunci imediat faci eforturi şi iei cel mai stilat telefon, fiindcă colegul sau colega are de aşa natură telefon. Dar nu ştii ce face cu el, nu poţi să-ţi dai seama că, de fapt, ajungând la pubertate, este un om distrus. Uitaţi-vă frăţiile voastre că sunteţi ninşi în tâmple majoritatea, câte căsnicii mai sunt întemeiate ? E vinovat Dumnezeu că a luat dulceaţa dintre oameni ? Până şi din cele care erau dulci cândva. Tot Dumnezeu e vinovat ? De tot ce se întâmplă în lume, tot Dumnezeu e vinovat ? Să ne scuzăm în faţa lui Dumnezeu, dar după ce omul calcă în murdării, tot pe El Îl acuzăm. Dacă noi le facem cu propria noastră deliberare, haideţi să fim totuşi un pic smeriţi şi să ne recunoaştem vina.

Dragi credincioşi, ştiu că vă este tare greu în a creşte în ziua de astăzi un copil şi să-i dai picătură cu picătură acel lapte crescător şi sănătos. Dar dacă îl laşi în paragină sau chiar tu, ca mamă sau tată sau prieten, nu-i dai măcar o picătură bună de apă, mai bine nu-i mai dai. Au apărut aceste lucruri acum prin internet care au distrus efectiv lumea. Nu mai spun ce mai apare pe televizoare şi toate celelalte curse în care căzând un tânăr, el nu are acea imunitate şi capacitate de a se păzi. Cât este copilul mic, până când începe el să cunoască binele şi răul, este în protecţia mamei şi a tatălui. El multe vrea, dar tu fiindcă îi vrei sănătatea, şi mai ales sănătatea mentală, îl păzeşti de cele carnale, să nu se ducă, că-i poate primejdui viaţa; îl păzeşti, dacă este, într-un anturaj mârşav cu cineva care nu are o viaţă curată; şi atunci el nu împrumută bun, că nu are de unde să ia. Un măr bun ce poate să ia de la un măr putred, fără numai că el putrezeşte, mai devreme decât din firescul lui. Şi atunci, îl păzeşti să nu împrumute cele murdare şi să le aducă în casă. Şi din aproape în aproape, iată copilul creşte şi apoi, ajungând la pubertate, îl preia Dumnezeu. Ne preia şi pe noi, cu toţii cât de maturi am fi în viaţa noastră şi plini de experienţa vieţii, totuşi trebuie să ne etichetăm viaţa în fiecare clipă, cum a zis Proorocul David, păzeşte-mă Doamne, ca lumina ochilor.

Au fost mari virtuoşi în armate imperiale, împăraţi care cădeau într-o tristeţe că se vedeau atât de neputincioşi şi totuşi înălţau către cer câte o rugăciune: ajută-mă Doamne. Dar noi, la nivel de individ, oare nu ni se cade ca în fiecare clipă să ne păzim de cursele groaznice ? Minciuna, aş putea să spun, patronează ca o doamnă peste toţi; haina ei a împrăştiat lumea, a acoperit toată lumea, cine scapă de sub poalele ei – iertaţi-mi această expresie – a doamnei Minciună, acela poate să mai vadă astăzi un pic de adevăr.

Lumea, dragi credincioşi, este din ce în ce mai legată; dacă înainte erau ţări, acum nu mai sunt ţări. Fiecare naţiune îşi avea identitatea ei, acum nu mai are. Credeţi că se adună popor cu popor spre a merge spre Dumnezeu ? Ci spre a universaliza păcatul. Mă cutremur cum omul este pregătit din ce în ce mai mult spre apocalipsul de foc. Avem preludiul făcut, în Sodoma şi Gomora. Dragi credincioşi, când a explodat Vezuviul, au scăpat câţiva de la Vezuviu, până şi Nero, era şi el pe acolo în alcovurile lui şi a scăpat cu fuga. Dar pe care i-a prins, i-a conservat până în zilele tehnicii de astăzi şi tăind cu aparatul lava aceea care i-a cuprins ca într-un sarcofag, i-a găsit în ce scene nupţiale erau oamenii pe atunci. Îl repet pe înţeleptul Solomon: nu în zadar se întinde laţul păsărilor (potrivit Pildele lui Solomon 1, 17). O pasăre care este isteaţă şi-şi păzeşte capul şi viaţa, n-are cum s-o prindă.

Aşa este omul, o pasăre liberă, venind Hristos, mirul s-a împrăştiat în toată lumea, dulceaţa Lui încă mai este, Soarele Hristos mai luminează. Rămâne un singur lucru: ştergeţi-vă ochii să-L vedeţi bine, clătiţi-vă gura ca să-L conştientizaţi în gustul Lui şi văzându-L, logic este să-L urmaţi. Dar, iarăşi îmi închid cuvântul, îl completez cu un singur lucru: cine vrea, este liber să facă, iar cine nu vrea, este liber să-şi facă de capul lui cum vrea, până când dă de stâncile colţuroase şi de mormântul acestui îndrăcit de astăzi. Îndrăcirea nu este neapărat ca a acestuia, îndrăcirea putem să o sensibilizăm la un om care este pătimaş, unul care este prins în droguri, şi aveţi grijă tinerilor, şi bătrânii au înnebunit cu aceste nebunii – nu-l mai poţi salva, orice i-ai face, este o îndrăcire; care este prins în patima desfrânării, în patimile celelalte, ale jocurilor de cărţi, sau a iubirii de arginţi, este tot un fel de îndrăcire, că nu mai poate să evadeze din această capcană şi lucrează numai şi numai lucrurile satanei.

Mă uitam de multe ori la oameni care s-au învăţat deja cu aceste drăcovenii, cu mobile – eu nu sunt împotriva ştiinţei, Doamne fereşte, mă folosesc de ea, dar, dragi credincioşi, cu raţiune, cu măsură – nu-i mai poţi dezbăra de aşa ceva. De internet – mai bine îi dai orice pedeapsă, dar nu-i lua din faţă internetul, nu-i lua căştile din urechi, care l-a deformat, l-a distrus în interiorul lui. Şi atunci, tu tată şi mamă, ce faci ? Dormi ? Pe urmă îţi cheltuieşti averea pe la psihiatri ca să-l mai poţi salva ? E tardivă lucrarea ta, tată sau mamă. Dragi credincioşi, îmi cer scuze dacă am rănit pe cineva, am făcut-o involuntar, dar situaţia este atâta de grea şi parcă fără speranţe, după ceea ce se lucrează, cu minciuna şi duhoarea din ziua de astăzi. Totuşi, care vreţi, măcar un echilibru moral, între oameni, alegeţi-L pe Dumnezeu şi restul vi se va adăuga vouă. Bunului Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste, în veci. Amin.