Predica PS Flavian Ilfoveanul din 25 august 2008, Bucureşti

 

Pilda tânărului bogat

Şi iată, un tânăr venind la el, a zis lui: Învăţătorule bune, ce bine voiu face ca să am viaţa de veci ? Iar el au zis lui: ce-mi zici bun ? Nimenea nu este bun, fără nu­mai unul Dumnezeu; dar de voieşti să intri în viaţă, păzeşte porun­cile. Zis-a lui: care ? Iar Iisus au zis: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu fii mărturie min­cinoasă; cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta, şi să iubeşti pre vecinul tău ca însuţi pre tine. Zis-a lui tânărul: toate ace­stea le-am păzit din tinereţile mele; ce încă îmi lipseşte ? Zis-au Iisus lui: de voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi vino, urmează mie. Iar tânărul auzind cuvântul, s-a dus întristat, că avea avuţii multe. Şi Iisus au zis ucenicilor săi: amin grăiesc vouă, că, cu anevoie va intra bogatul întru împărăţia ce­rurilor. Şi iarăşi grăiesc vouă: mai lesne este a trece camila prin urechea acului, decât bogatul a in­tra întru împărăţia lui Dumnezeu. Iar ucenicii lui auzind, s-au îngrozit foarte, zicând: dar cine poate să se mântuiască ? Iar Iisus căutând, au zis lor: la oameni aceasta este cu neputinţă, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19, 16-26).

 

Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima (Psalmi 61, 10), ne învaţă Sfântul Prooroc David din propria lui experienţă şi insuflat de la Duhul Sfânt. Iubiţi credincioşi, dacă omul ar şti ce vrea în viaţă, cred că lumea ar fi altfel. Chiar el ar trăi altfel, ar avea mult mai multă pace, ar avea poate multă fericire şi nu ar fi atât de obosit şi tracasat. Aleargă după nimic şi se trezeşte cu nimic. Viaţa întreagă, înconjurătoare nouă, începând de la cotorul cărţii care suntem noi înşine, este o adevărată universitate, unde învăţăm de fapt ce este omul, de ce este pe pământ şi ce trebuie să facă. Înţeleptul Solomon – care a cuprins, am putea să spunem, tot ce şi-a dorit omul pe pământ, nimeni din oameni nu a dorit şi nu a cucerit mai mult pe pământ ca el – spunea că am avut vii, palate, aur şi argint şi gândindu-mă, toate erau deşertăciune şi vânare de vânt. Am avut înţelepciune cum nimeni din vârsta mea şi din neamul meu nu a avut şi toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt. Am avut slujnice şi slugi şi turnători în pahare şi acelaşi cuvânt îl spun.

Nu a fost doar un simplu om, ci a fost un mare bărbat al poporului mesianic, care a fost înţelepţit de Dumnezeu şi cuvintele care le-a lăsat cred că merită toată atenţia, din cauză că nu le spune om de rând. Dar dacă omul este atât de grăbit în viaţa lui după agonisire, nimic nu se lipeşte. Aşa cum apa pe gâscă nu stă niciodată, aşa cuvântul şi orice învăţătură, şi chiar dacă o picătură de învăţătură îi este imprimată cu palma sau pumnul vieţii, el neatent fiind, tot nu se lipeşte. Îşi dă seama de ce-a pierdut în toamna vieţii lui, când trebuie să dea faţă în faţă cu Dumnezeu.

Dragi credincioşi, când spune Mântuitorul, cel ce a murit pentru noi şi a făcut jertfa supremă din preţuirea pentru noi, cereţi împărăţia lui Dumnezeu şi restul vi se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Acest cuvânt spus de Mântuitorul nostru este atâta de adânc în care ne-am găsit cu toţii, dacă vrem, dar dacă nu vrem, suntem nişte haotici în aceste cărări ale vieţii, în acest păienjeniş. Mulţi oameni sunt de o incultură creştină cutremurătoare, aproape că nici credinţă nu au. Şi aceştia din ce motiv ? N-au putut ? Grăind în limbi străine şi cucerind vârfuri mari ale înţelepciunii laice ? Nu. N-au vrut. Au avut cunoştinţă de cuvântul lui Dumnezeu şi ceea ce trebuie să facă în viaţă, dar mergând şi ce i se dădea, respingea. Iată ce este omul zilelor noastre: un musafir ca într-un muzeu prin biserică. Dă paginile sfinte fără interes, aude un cuvânt şi ajunge şi el cândva tributar lui Dumnezeu prin necazurile vieţii, dar dacă nu are acel fundament, acea rădăcină, nimic nu se prinde de el şi îl repet pe înţeleptul Solomon: nu i-a fost viaţa decât deşertăciunea deşertăciunilor, vânare de vânt.

Să mergem să vedem ce-au făcut oamenii în viaţa lor, aceia care simpli fiind au ştiut ce să cucerească de la Dumnezeu, şi totodată ce vrea de fapt Dumnezeu de la noi. Cât de sensibil este Dumnezeu cu noi, cât de groaznic este, şi de fapt ce vrea de la noi. Spune istoria despre o oarecare copilă rămasă orfană, dar fiindcă ea dădea o notă de bună cuviinţă, a fost luată slujnică la un boier. Acelaşi caracter l-a arătat în restul vieţii până când, ajungând la vârsta maturităţii, boierul s-a gândit că această fată, care este slujnică în casa lui, să o însoţească cu fiul lui iubit. Lucru care s-a şi întâmplat, şi unul şi alţii fiind creştini. Dar fiindcă acel tânăr era bogat, poate şi puţin înţelept, a luat în căsnicie pe acea fată săracă, dar iubind-o nespus de mult, prietenii lui cu care discuta au început să-l ocărască. Şi-l batjocoreau în fel şi chip, după cum le venea cuvântul din mintea lor pe buzele lor, pe limba lor.

El spunea soţiei lui iubite, iar ea începea să se întristeze şi, în cele din urmă, frumos şi gingaş, i-a spus aşa: domnul meu, eu m-am căsătorit cu tine şi tu ţii mult la mine. Dar văd că tot te batjocoresc din cauza mea, că eu sunt o fată săracă şi simplă, şi eu nu mă simt bine. Eu îţi dau voie să te desparţi şi să-ţi iei una de teapa ta, de măsura ta. Iar el, frumos şi gingaş, a sfătuit-o: eu nu mă cuceresc lor, tu rămâi în casa mea, soţia mea. Dar ea, nerezistând atâtor tatonări de la ceilalţi, iar soţul ei iubit nevrând să facă ceea ce i-a spus ea, s-a gândit în mintea ei să-l părăsească pe furiş. Lucru care l-a şi făcut.

Unde să te duci sub soare neavând pe nimeni dragă ? S-a dus într-o pustie într-o insulă. Acolo s-a trezit că este şi însărcinată. Ce putea să facă într-o lume părăsită ? Nu om, nu nimeni drag, nu nimeni cald lângă tine, ea şi credinţa din ea. A născut copilul în acea pustie, l-a crescut, numai Dumnezeu ştie ce-a putut să trăiască acea fiinţă şi cum s-a rugat. Singurul lucru care-l cerea de la Dumnezeu – să-i trimită cândva un preot ca să se mărturisească şi să se împărtăşească şi să-i boteze scumpul ei fiu, care acum era în vârstă de 30 de ani.

A mijlocit Dumnezeu când s-a copt gândirea ei frumoasă şi rugăciunea ei, după 30 de ani de osteneală în numele lui Dumnezeu, trece pe acolo pe acea insulă un oarecarele călugăr. Văzându-o, i-a povestit această pustnică viaţa şi l-a rugat frumos să vină cât mai curând să-i boteze fiul şi să-i împărtăşească pe amândoi. Acest lucru era într-o insulă din Grecia, iar acel călugăr preot era din Constantinopol. L-a rugat în smerenia ei, după ce a săvârşit acest lucru, să nu spună nimănui, sau dacă va spune că l-a impresionat ceva, să nu dea numele acelei pustietăţi. Lucru pe care l-a şi făcut pustnicul, ca după moartea ei, ce a venit imediat după ce s-a împărtăşit, să dea în paginile istoriei creştine cum a putut să trăiască un om.

Iubiţi credincioşi, o pildă ca oarecare, dar gândiţi-vă, oamenii din ziua de astăzi, mai ales astăzi, prin ce trec ei, câte pagini nu s-ar umplea din istoria vieţii oamenilor. Câte tragedii, câte lacrimi, câte dureri şi câtă inconştienţă în minţile oamenilor care nu vor, nu că nu pot, să ceară de la Dumnezeu ceea ce trebuie. Să mergem la altcineva: un oarecarele măscărici, dacă nu avea nici o credinţă, şi plină este lumea de aşa măscărici şi clovni în ziua de astăzi, în toate măscăriciunile lui, îşi bătea joc de Maica Domnului. Verbal, bineînţeles. Maica Domnului şi Fiul ei au tăcut. Până într-o zi când i-a apărut în vis şi i-a spus Maica Domnului, cu dulcele ei glas: pentru ce mă superi tu pe mine, pentru ce mă batjocoreşti în faţa acestui popor, de vreme ce tu nu crezi în mine ? Cu ce te-am jignit eu pe tine ? Ce rău ţi-am făcut eu, de tu aşa mă batjocoreşti, cum îţi vine ţie la gură ?

A doua zi când s-a trezit, mai rău făcea. Până când a treia noapte, a treia dată îi vine Maica Domnului, în acelaşi gingaş glas şi cu aceeaşi faţă luminoasă mustrându-l. Ţi-am spus de atâtea ori, nu sunt vinovată cu nimic, de ce mă batjocoreşti, ce ţi-am făcut eu ţie, ca tu să te răzbuni în felul acesta ? Eu nu te voi pedepsi, doar cât l-a însemnat cu semnul sfintei cruci la mâini şi la picioare. Când s-a trezit, era paralizat, întins la pat. În momentul acela, a dat el, s-a zvâcnit cumva în răutatea minţii să mai zică ceva. Nu mai putea. Şi a văzut puterea din el. Din momentul acela, a mai stat până s-a eliberat răutatea din el şi a venit în firea lui de om şi, în cele din urmă, a început căindu-se să se împace cu Împărăteasa şi să-şi câştige, pe ultima sută de metri, mântuirea.

Şi ca să întregim acest cuvânt, să mergem la un altul, foarte râvnitor, dar bogat, care, în râvna care o avea, a dat bogăţia la săraci şi şi-a luat o viaţă de unul singur, foarte cucernică. Şi urca pe scara valorilor duhovniceşti aproape necontrolat, până într-o zi când a venit diavolul în chip de înger luminos, i-a luminat chilia şi i-a spus aşa: ţi-a auzit şi ţi-a văzut Dumnezeu gestul tău care l-ai făcut, că ţi-ai dat bogăţia şi ţi-ai închinat viaţa lui Hristos. Sunt trimis de Hristos ca să-ţi parfumez chilia, să ţi-o aranjez, şi tu să găteşti ca să-l primeşti pe El să-ţi mulţumească pentru gestul pe care l-ai făcut, din sentimentul de preţuire pentru El.

El s-a cucerit acestui gând, a făcut cum i-a spus acel părut înger, şi când a venit, i-a sunat la uşă a doua zi sau a treia zi, probabil după ce şi-a terminat curăţenia în chilia lui, a venit satana şi când l-a lovit în frunte, a rămas abia viu. În momentul acela, a avut norocul, dar a fost cu rânduiala lui Dumnezeu, ca să-l găsească cineva din prietenii lui creştini şi spunând duhovnicului sau mai-marilor lui, şi-au dat seama de înşelarea diavolului. Şi, sfătuindu-l, l-au dus într-o mânăstire unde, făcând ascultare, şi-a cucerit în final mântuirea după care alerga şi pentru care a şi făcut gestul din începutul vieţii lui monahale.

Dragi credincioşi, iată acea femeie bogată fiind şi titrată în societate, dacă era creştină, cât de frumos, cum este o vorbă populară, şi-a văzut lungul nasului ei şi nu a luat altă întorsătură, cum o iau fetele dumneavoastră în ziua de astăzi. Sunt în stare să facă orice supliciu imoral pentru un blid de linte, sau o maşină strălucită, sau nişte zorzoane spânzurate pe trupul ei. Iată aceasta le avea şi cât de frumos a lucrat ca să-şi câştige mântuirea. Iată acest bogat care, creştin fiind, gestul care l-a făcut totuşi nu a fost uitat de urâtorul de bine diavol. Din ce motiv pentru acesta a fost aşa ? A râvnit cele frumoase, dar le-a făcut necontrolat. Ca un copil care, dacă nu-i păzit de mama sau de tatăl lui care sunt primii ce-l iubesc, mănâncă până plesneşte sau necontrolat, şi atunci îşi strică tot bioritmul sau chiar viaţa şi-o pierde.

Dragi credincioşi, viaţa de ce este lăsată pentru om sub o oarecare cumpătare ? Dacă vrei şi cauţi, atunci şi Dumnezeu îţi trimite paşii tăi, cum şi scris este, că paşii omului de la Domnul se îndreptează (Pildele lui Solomon 20, 24), acolo unde trebuie să te adăpi, la apa cuvenită şi bine primită de sufletul tău. De ce în pilda de astăzi Mântuitorul îi spune acelui tânăr – care el avea o viaţă cuviincioasă, după cum se vede din dialogul dintre cei doi – îi spune: vinde-ţi averile şi dă-le săracilor, şi urmează-Mi Mie ? El a întors spatele; în momentul acela, el a făcut partajul între Dumnezeu şi ceea ce-l ţinea pe el. Scris este: unde este comoara ta, acolo este şi inima şi mintea ta (Matei 6, 21). Dacă ai o comoară, indiferent cum ţi-ar fi, este trecătoare, şi îţi captează mintea şi timpul şi pe acest lucru se supără Dumnezeu; că în aria în care lucrezi, la stăpânul la care lucrezi, la acela te duci ca să te dijmuiască, să-ţi dea chenzina atunci când trebuie, după cum te-ai împăcat. E destul de logic: dacă o viaţă cât ai fost tânăr, te-ai ocupat cu domnul trupului şi ai slujit pe altarul lui Eros, al Afroditei, al lui Bachus, sau celorlalţi zei antici, care astăzi s-au transformat în lăuntricul nostru în patimi, te duci la acei domni ca să-ţi dea plata. Ai vrut bogăţie, ai muncit o viaţă din noapte până-n noapte pentru bogăţie. Ai făcut-o în numele lui Dumnezeu ? Du-te la domnul bogaţilor sau mai ştiu eu la cine să-ţi dea plata.


PC. Predici 14

Tânărul bogat înaintea Mântuitorului. Tetraevanghelul de la Elisavetgrad, secolul al XVI-lea


Aşadar, iubiţi credincioşi, după cum am spus de multe ori, nu există om care să fie lipsit de dar, dar oameni fără minte care să-şi pună în valoare darurile cu care l-a înnobilat Dumnezeu e plină lumea. După cum bine vedem, în raţiunile noastre suntem tare relativi; ce iubeşte unul, nu-i place altuia, şi invers. Aşadar, nu s-a găsit om care să se umple şi să fie desfătat şi plin şi să zică: sunt un om împlinit, îmi ajunge. Ci pune mâna la frunte şi se uită: mai am de cucerit ! Au câştigat oamenii multe averi, dar tot neodihniţi au rămas. Şi nulitatea vieţii care este ? Dacă tot ai mai câştiga bogăţie, oare mai ai o gură ? Mai ai încă o burtă ? Îţi mai pui încă o perină ? Din contră, şi cele care le aveai înainte de a le câştiga, sunt diminuate. Mănânci ca o fiară în pustie care se uită în toate părţile şi mai înfulecă ceva, ca să nu-l prăduiască jefuitorii. Aşa sunt oamenii alergaţi precum într-o junglă.

Din acest motiv şi Mântuitorul îi dă sentinţa acestuia, amin zic ţie, şi prin acela tuturora. Mai degrabă intră camila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Camila, să nu înţelegeţi cămila, este funia aceea groasă cu care se ancorează la ţărm corăbiile. Deci, mai degrabă buchiseşti, îndeşi în urechile acului atât de mici o funie şi mai degrabă intră aceea decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Cei care mă iscodesc în orice cuvânt, chiar şi virgulă, de idei nu mai spun, le transmit nu că Dumnezeu este împotriva bogatului şi de acum, după cum spune părintele ăsta, adică eu, hai să stăm picior peste picior şi să ne uităm în sus, că ne vine din cer. Atunci, unde sunt atâţia sfinţi care au fost bogaţi ? Împăraţii, care erau bogaţii bogaţilor ? Îl avem pe Avraam, care era unul dintre cei mai bogaţi ai ţinutului lui, îl vedem pe dreptul Iov, bogat de mare renume în ţinutul lui, şi iată cum au spart cerurile şi au ajuns prietenii lui Dumnezeu.

Se referă Mântuitorul aici ca bogăţia să nu-ţi cuprindă mintea, că bogat nu înţelegem doar că-ţi numeri banii sau pungile de aur. Că acestea nu le-au făcut altcineva decât tu prin virtuozitatea ta, ci bogăţia adevărată a omului o socot mintea şi viaţa din el. Nu vedeţi oameni bogaţi cum cad în fel de fel de neputinţe ? Şi din momentul acela devin nişte indezirabili pentru cei care, până mai ieri, îi erau cei mai fideli prieteni. Deci, Mântuitorul ne arată nouă pericolul bogăţiei, poţi să stai şi pe un munte de aur, nu-i o problemă, să nu-ţi fure mintea şi inima. Că Dumnezeu nu discută cât de frumos eşti şi cât de deştept, că vedem pe alţii, ce fac cuconiţele frumoase, joacă la bar prin restaurante şi-şi destrăbălează trupurile. Îi vedem pe bărbaţii înţelepţi la ce lucrează: la fel de fel de artificii ca să mulgă vaca. Toţi sunt înţelepţi şi frumoşi, dar problema este – cea mai caustică – cum îţi foloseşti aceste daruri, dragul meu. Că nu sunt ale tale, sunt ale Celuia care te-a înnobilat.

Vedeţi acel măscărici, ce era al lui ? El juca acele roluri să-şi câştige o bucată de pâine. Era un om integru, tot darul era de la Dumnezeu, nu darul măscăriciunilor lui, dar pentru ce te legi tu de Maica Domnului, sau cum sunt alţi nebuni se leagă de Dumnezeu, şi mai ales s-a umplut lumea de aceştia care acum îi fac un dosar Mântuitorului: a existat sau n-a existat ? Dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce te legi de El ? De ce tu, doamna Pippidi, ai făcut acea piesă de teatru şi L-ai batjocorit pe Hristos ? Acest clovn care este tributar lui Dumnezeu, fiindcă-i curge viaţa în ea. Aceşti oameni ai lumii care-şi bat joc de sfânta cruce, punând capul Mântuitorului pe chiloţi, iertaţi-mi cuvântul, dar lucruri drepte. Lucruri pe care le fac oamenii. Îşi tatuează chipul Mântuitorului în cele mai obscene locuri. Pentru ce, dacă nu crezi, te legi de mine ?

Nu vedeţi, dumneavoastră, că noi oamenii, care suntem atât de infimi faţă de Dumnezeu, cât de mult te răscoleşte când cineva, dacă nu te-am atins cu nimic, că nu-ţi cer să-mi zici bună ziua, nici altceva, lasă-mă în pace ca şi cum n-ai fi văzut, dar de ce te legi de mine ? Cred că mai înţelept este acest lucru. Şi atunci cât este de bun Dumnezeu, şi tace, şi rabdă. Şi rabdă până la sfârşit. Dar, dragi credincioşi, şi când se trezeşte leul, sfâşie tot ce găseşte în cale. Aşadar, să nu lucrăm să mai punem încă o picătură de amar în cupa care este atâta de plină, amarul lui Dumnezeu privind spre oamenii pământului. I-a înnobilat Dumnezeu pe toţi şi-i ţine în viaţă. Dar vedeţi că omul tot acelaşi rămâne, un gunoi, un nimeni şi un nimic, un ingrat, un neruşinat faţă de Ziditorul lui.

Şi toate până într-o zi când Dumnezeu, pentru fiecare, gândindu-l, i-a închis firul vieţii. Şi toate într-adevăr, atunci când te zbaţi în ultimul crâmpei al vieţii, îţi dai seama că, de fapt, nu sunt altceva decât deşertăciunea deşertăciunilor, vânare de vânt. Îmi aduc aminte, şeful anchetei mele, un colonel, de o prestanţă impecabilă şi aroganţa-i pe măsură, şi-a făcut mendrele cu toţi arestaţii. Era împărat, până într-o zi când roata a venit în firescul ei şi s-a răsturnat cu susul în jos. După revoluţie a ajuns în puşcărie şi el, cu alte pedepse, cu alte tributuri cezarului nou. Mă gândeam şi este o confidenţă: dacă aş regreta ceva, aş regreta că, liber fiind, nu m-am dus cu un pachet la el, la puşcărie, să-i arăt ce este viaţa.

Aduceţi-vă aminte cum stăpânea Ceauşescu, care l-aţi prins. Cât de despot era şi plin de sine. Până în ziua când Dumnezeu atât de umil l-a lăsat în lume. Lumea de astăzi cât de umilă şi şubredă este. Deci, pilda de astăzi ne arată să nu ne încredem niciodată în bogăţie, şi această bogăţie nu-i nici aurul, nici argintul, că asta este o nulitate. Este viaţa din tine, prestanţa din tine, care le-ai lucrat pe acestea şi le-ai câştigat. Nu te încrede în mintea ta, în frumuseţea ta cu care sfidezi lumea înconjurătoare. Încrede-te în Dumnezeu, cere de la Dumnezeu ca în finalul vieţii tale, umile pe pământ, să cucereşti fructul mântuirii şi restul ai să ai îndeajuns.

Dragi credincioşi, acest Dumnezeu care ne-a iubit atât de mult şi ne-a lăsat cea mai frumoasă şi blândă învăţătură, eu cred, după discernământul meu şi nu oblig pe altul, merită tot ce-i mai scump. Merită parcă să modelăm tot animalul din noi, toată grădina zoologică în mânia ei, s-o modelăm pentru cinstea Lui. Fiindcă numai aşa ne putem numi prietenii lui Hristos, ne putem numi nişte oameni virtuoşi, ca să ruşinăm pe satana, după cum îl vedem cât de obraznic este cu chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică cu noi, oamenii.

Dragi credincioşi, să nu ne uităm nici în stânga, nici în dreapta, cel mai înţelept este să ne uităm în grădina vieţii noastre şi în fiecare zi să facem curat, ce este putred să aruncăm şi să plivim ceea ce răsare frumos mirositor. Bunului Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.