Predica PS Flavian Ilfoveanul despre schimbarea calendarului

Partea a II-a

6 noiembrie 1995


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iubiţilor credincioşi, marţi, Biserica noastră, de fapt Biserica Ortodoxă serbează pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, căpeteniile îngerilor care au stat împotriva înălţării scaunului luciferic deasupra lui Dumnezeu. Ei pretutindenea sunt printre noi, ei pretutindenea veghează asupra noastră, asupra sufletelor noastre, pentru nobilul scop de a ne ajuta să mergem în moştenirea care am pierdut-o prin neascultarea din Edem. Deci, Biserica Ortodoxă, în conglăsuirea cu Duhul Sfânt, le-a aşezat această zi, de 8 noiembrie, ziua lor onomastică, când în cântări şi în laudele care li se cuvin, noi, oamenii, le aducem ce avem mai scump, ofranda aceasta de priveghere şi de sfânta liturghie.

Iubiţilor credincioşi, după cum am început duminica trecută, un mic istoric despre Biserica Ortodoxă, nobil este ca să vorbim în continuare, despre acelaşi subiect şi implicit despre Dumnezeu. Este foarte greu de a cerceta în antichitatea sa cărţile acestea, adică prin ceea ce spun cărţile, adică istoria noastră, a omenirii creştineşti, atâta de plină de sânge, atâta de plină de lacrimă, de zbucium, numai şi numai pentru a apăra numele lui Dumnezeu în faţa duşmanilor Săi: a diavolului, a iudeilor şi a păgânilor.

Dragi credincioşi, am văzut că de la Mântuitorul şi până la împăratul Constantin avem numai sânge de creştin întins pe tot Imperiul Roman. Pretutindenea unde avea loc impactul dintre bătrânul păgânism şi noul creştinism, nu se putea decât să se lase cu lacrimă, cu durere şi cu sânge. Oare erau vinovaţi aceia care mureau ? Nu. Ci erau plini de fanatism şi de nebunia lor cei care credeau încă în idolatrie, care credeau şi erau atâta de închingaţi în înşelăciunile drăceşti. Deci, cuvântul lui Hristos trebuia dus pe mapamond în inimile şi în urechile tuturor oamenilor, ca fiecare, prin acea ,,milă voiesc, şi nu jertfă” (Matei 9, 13), să aleagă ce vrea: împărăţia din care a căzut şi a pierdut-o prin neascultare, sau prin ascultarea deşartelor filozofii păgâneşti să moştenească focul veşnic.

Cred că este un cuvânt plin de conţinut ca să ne oprim acolo, în acea eră a antichităţii, unde a curs atâta sânge nevinovat, atâta blasfemie, din trupurile inocente ale celor pe ale căror sfinte moaşte s-a înălţat Biserica de astăzi. Nu era de ajuns numai această deschidere a cărării creştinismului prin mijlocul păgânismului, ci iată că iudeii îşi înjugă înţelepciunea lor şi cunoştinţele despre Scriptură şi seamănă în aceeaşi cărare a bunului mers, a cuvântului Evangheliei, fel de fel de seminţe, de neghine, de otrăvuri, adică de erezii.

Bunul Dumnezeu a auzit glasul de suspin al oamenilor care-L credeau pe Hristos că este Fiu al lui Dumnezeu. Şi iată, împreună cu voinţa sa, împăratul Constantin este chemat de Dumnezeu prin acea minune şi se face în felul acesta primul împărat creştin care opreşte sângele mucenicesc. Dar Biserica timpului aceluia se confrunta cu mari probleme, cu ereticii. Astfel, în fel de fel de locuri, de timpuri şi de oameni, apăreau idei noi. Trebuia să scoţi din dogmatismul Sfintelor Scripturi, a proorociilor, cine este Hristos în dogmatismul Său. De fapt, toate ereziile, iubiţilor credincioşi, aici au avut lovitura: în persoana lui Hristos, în dumnezeirea şi omenirea Lui. Fiindcă atât iudeii, cât şi păgânii nu au putut să înţeleagă cum a venit Hristos pe pământ, Fiul lui Dumnezeu. Spun dogmaticii lumii că noi, creştinii, am împrumutat oarecum, adică ne-a fost mai uşor să credem în Sfânta Treime, ajutaţi de politeismul de până la Hristos. Iar dincoace, în monoteism, adică într-un singur Dumnezeu, am fost ajutaţi de Dumnezeul iudeilor, deci de credinţa iudaică, mozaică, care credea numai într-un Dumnezeu.

Deci, Sfânta Treime apare acum, odată cu Hristos, la râul Iordanului, când Duhul Sfânt Se arată în chip de porumb. Şi mărturiseşte glasul lui Dumnezeu: ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit, pe Acesta să ascultaţi” (la Botezul Mântuitorului: Matei 3, 17 şi la Schimbarea la  Faţă: Matei 17, 5). S-au ridicat foarte multe minţi isteţe de-a lungul istoriei, dar neascultând de sfatul bisericesc, plini de mândrie, plini de sine, şi necercetând Scripturile aşa PC. Predici 13-1cum trebuia, au născut erezii, neînţelegând de fapt litera Scripturii în adevăratul sens al cuvântului şi a ceea ce voia să explice. Pe acest fundament a apărut una dintre cele mai zdruncinătoare erezii a timpului aceluia, arianismul. Ce susţinea Arie ? Că Hristos nu este Fiu al lui Dumnezeu, ci este zidirea lui Dumnezeu. În felul acesta, tot edificiul de mântuire, tot travaliul pe care l-a adus Hristos pentru a-l mântui pe om cădea. El era îndoctrinat din Scriptură neînţelegând bine dogma adevărată a lui Hristos, a întrupării, şi a născut această erezie atâta de cutremurătoare.


Arie (cca 250-336) era preot creştin în Alexandria

 

Prindea oarecum creştinismul nepregătit, că abia ieşea din sângele mucenicesc, era zdruncinat profund ca şi cum ai fi solicitat la cine ştie ce puteri enorme după ce te întorci de la război. Obosit de atâta lacrimă, de atâta fugă, de atâta sânge, iată ce i se pune în faţă: o altă luptă cu Arie. Acest Arie era originar din puternica şcoală alexandrină, era foarte înţelept, dar plin de sine. Pentru aceasta, iată că împăratul Constantin, chemat fiind de către Dumnezeu prin acea minune, că i s-a arătat în amiaza mare crucea pe cer din stele, când a venit deci la creştinism, a adunat din toată lumea pe toţi prelaţii Bisericii. I-a adunat în Niceea şi acolo 318 Sfinţi Părinţi, de-a lungul a mai multor luni, dezbat dogma Sfintei Treimi, mustrându-l pe Arie pentru ceea ce a născocit în Biserică. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Iubiţilor credincioşi, este uşor a vorbi, dar groaznic ca să trăieşti momentele acelea. Am spus duminica trecută ce personalităţi au fost la sinodul acela, primul sinod al lumii, al istoriei omenirii. Sfântul Nicolae, marele făcător de minuni, episcopul Mirelor Lichiei, Sfântul Spiridon, care era deja plin de minuni pentru viaţa lui cucernică şi credinţa care o avea către Dumnezeu. Deci, găsim pe Sfântul Atanasie, Sfântul Alexandru al Alexandriei, o pleiadă întreagă de sfinţi pe care noi astăzi îi serbăm în Biserică în laudele cuvenite. Toţi îşi aduceau aportul într-o conglăsuire să scoată din chingile acestei erezii dogma adevărată a Sfintei Treimi. Şi acum, la acest sinod, iubiţilor credincioşi, hotărându-se dogma adevărată a Mântuitorului, că El este Fiu al lui Dumnezeu din veac şi Fiu al omului pus sub vreme, adică de când L-a născut pururea Fecioara Maria, s-a închegat şi Simbolul credinţei, ceea ce noi numim Crezul.

 

PC. Predici 13-2

Arie, înghiţit de diavol, pentru erezia sa cutremurătoare


Atunci, Arie a fost ruşinat în plin sinod. Şi atunci s-au pus bazele creştinismului, primul cod de legi, cinstind totodată canoanele care au fost hotărâte de către Sfinţii Apostoli, primele legi puse în această instituţie divină care este Biserica lui Dumnezeu, cu nobilul scop de a-l pregăti pe om pentru a moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Deci, tot la primul sinod găsim că se hotărăşte data Sfintelor Paşti, fiindcă era o neconglăsuire. Sfintele Paşti ce însemnau ? Învierea Domnului Hristos. Dar ele îşi aveau sorgintea în Paştele evreiesc. Evreii serbau Paştele la lună plină, prima lună plină după echinocţiul de primăvară. Şi acum, la Sinodul I de la Niceea, se trasează pentru totdeauna, lăsând poruncă pentru toţi pământenii de după sinodul de la Niceea să fie într-o conglăsuire, să serbeze Paştele după 4 criterii: întotdeauna după echinocţiul de primăvară, întotdeauna după prima lună plină de după echinocţiu, niciodată cu Paştele evreilor şi numai duminica.

Şi a lăsat literă de lege pentru această dată. Menţionez acest punct din cauză că aici, schimbând calendarul, s-au dat toate peste cap. Cine a vrut să dea lovitura de graţie Ortodoxiei, întâi a studiat-o bine în chintesenţa ei şi i-a dat lovitura otrăvitoare, urmând ca în viitor să i se dea cea de moarte. Tot acuma, la Soborul de la Niceea, se hotărăşte ca să fie preoţi şi de mir, adică însuraţi. Cine nu poate să se păzească în curăţia fecioriei, să se însoare şi să slujească cele sfinte ale lui Dumnezeu.

Deci, iubiţilor credincioşi, acest Sinod întâi de la Niceea este atâta de slăvit prin numărul mare de sfinţi care au participat la această dezbatere, sub conducerea directă a împăratului creştin Constantin cel Mare. După atâta dezbatere ce a fost atunci acolo, parcă obosiţi, cerând, implorând milostivirea lui Dumnezeu, Sfântul Spiridon şi-a adus aportul său nemuritor, care a străbătut o istorie până în urechile noastre, pentru a aduce în faţa omenirii că Dumnezeu este în directă conglăsuire cu ceea ce au hotărât oamenii timpului aceluia la acel sinod. Şi a luat o cărămidă în mână, şi rugându-l pe Dumnezeu, a zis: Doamne, dacă tot ce facem noi, în nimicnicia noastră şi în smerenia noastră, este plăcut Ţie, pentru a se institui Biserica lui Hristos care să mântuiască pe om, fă ca această cărămidă să se despartă în ceea din care este făcută. Minunea s-a săvârşit, deci Dumnezeu a fost în conglăsuire cu ceea ce s-a hotărât atuncea. Cărămida din mâna Sfântului Spiridon s-a descompus în cele 3 părţi din care era făcută: lutul nears a rămas în mână, focul, care a transformat lutul moale în cărămidă, s-a dus în sus, iar apa, care a înmuiat pământul, s-a dus în jos. Deci iată totodată s-a arătat şi Trinitatea, adică Sfânta Treime, dogma zidită atâta de corect la Soborul întâi de la Niceea.

De acuma, iubiţilor credincioşi, Biserica lui Dumnezeu se dezvoltă din ce în ce mai puternică. Ea merge zidind mereu dogmatismul Trinităţii, de acuma începe ca o furtună în puterea sa monahismul, viaţa pustnicilor care se duceau prin cele mai adânci crăpături ca să se lupte cu diavolii şi să apere creştinătatea.

Dar pe altă parte, pe alt front, iată că încep din nou ereziile. Astfel nu întârzie ca diavolul să semene altă erezie şi în felul acesta apar pnevmatomahii sau macedonenii. Cine erau aceştia ? Aduceau iarăşi o blasfemie asupra Sfintei Treimi, fiindcă ziceau că Duhul Sfânt, Faţa a treia a Sfintei Treimi, este zidirea lui Dumnezeu.

Nu vreau să vă încarc memoria cu această filozofie, care este uluitor de greu de înţeles. Dar vreau, în linii foarte mari, să le punctez din cauză că vom ajunge în alte cuvinte la pericolul mare care pândeşte Biserica lui Dumnezeu actualmente: ereziile. Ereziile care acum au fost condamnate la aceste sinoade de către cei mai destoinici Părinţi, bărbaţi ai Bisericii, acum sunt îmbrăţişate tocmai de prelaţii Bisericii, fiindcă majoritatea confesiunilor actuale de pe mapamond îşi au sorgintea în ereticii despre care vorbim.

Această erezie nu era mai prejos de cea a lui Arie. Şi astfel, iubiţilor credincioşi, se adună din nou Soborul Ecumenic, de data aceasta în Constantinopol, la anul 381, sub alt împărat, Teodosie cel Mare. Aici participă din toată lumea creştină 150 de episcopi. Se luptă cu acest eres altă pleiadă de sfinţi: Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ambrozie al Mediolanului; aceştia ies din carapacea lor monahală, liniştită şi apără iarăşi dogma Sfintei Treimi. La acest sinod de la Constantinopol, fiindcă a ieşit această erezie contra Duhului Sfânt, se adaugă la Crezul pe care-l avem noi astăzi încă 5 articole privitoare la dogma Duhului Sfânt. De atunci a rămas în Biserică Crezul sau Simbolul niceo-constantinopolitan.

Dragi credincioşi, Biserica lui Dumnezeu care de acuma era despărţită în două, vechea Romă şi noua Romă – Bizanţul, conglăsuia oarecum, că din vechea Romă îşi trimitea papa timpurilor acelora oameni de încredere ca să asiste la aceste sinoade care se dezbăteau în Răsărit.

Nu durează mult şi iată că apare iarăşi un eres, de la Nestor pornit, nestorianismul. Acesta, Nestorie, iarăşi mutila dogma Sfintei Treimi prin faptul că mutila persoana lui Hristos. Aducea o idee destul de declasată asupra Persoanei lui Hristos, zicând că Hristos este Fiul lui Dumnezeu din veac, dar Maica Domnului nu a născut om şi Dumnezeu. În felul acesta aducea mare blasfemie travaliului lui Hristos în a-l mântui pe om. Că dacă Hristos nu S-a PC. Predici 13-3născut şi Dumnezeu din Fecioara Maria, nu putea să-l mântuiască pe om. Şi vedeţi cum se seamănă iarăşi alte erezii şi iarăşi altă muncă titanică, ieşind în această luptă marii asceţi ai timpului aceluia, scoţând din Sfânta Scriptură că, de fapt, Fecioara Maria a născut Dumnezeu şi om.


Nestorie, patriarh al Constantinopolului între anii 428-431, iniţiatorul nestorianismului

 

Acest Nestorie a adus blasfemie Maicii Domnului că dacă el menţiona că Maica Domnului nu a născut şi Dumnezeu, evident că o declasa din cinstea ei de Născătoare de Dumnezeu. Şi astfel, pentru acest eres, se adună imediat în Efes, o altă cetate puternică a creştinătăţii, la anul 431 după Hristos, sub împărăţia lui Teodosie cel Mic, se adună un nou Sinod Ecumenic. Aici se adaugă din nou în Simbolul credinţei să se numească Născătoare de Dumnezeu şi prin lege canonică a Sinodului s-a hotărât ca în Biserică să se spună Născătoare de Dumnezeu şi nu născătoare de om, cum menţiona Nestorie. Ca să fie mai pe înţeles: în timpul sinodului, acest blestemat de eretic în faţa sinodalilor a luat o pungă plină de galbeni şi a arătat-o sinodalilor zicând: are preţ această pungă ? Evident că avea preţ, fiindcă în pântecele ei era o valoare. A deşertat punga de galbeni, şi goală luând-o: mai are preţ punga ? Evident că ea nu mai avea preţ acum. Dar prin aceasta, el voia să arate că Maica Domnului a avut preţ până L-a născut pe Hristos, iar pe urmă nu mai avea preţ. Era o nebunie din partea lui. Să ne gândim destul de simplu şi putem înţelege oricare dintre noi. Mama noastră, când ne-a dat viaţă, a avut preţ până ţi-a dat viaţă ? Nu este în cea mai mare cinste şi după ce te-a născut ? Evident că Maica Domnului era cinstită cum nu mai era nici una dintre femei pe pământ, căci avea singurul fiu Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, născut fără sămânţă bărbătească. Deci iată lovituri eretico-păgâne, drăceşti, asupra dogmatismului Trinităţii, asupra dogmatismului Bisericii creştine.

Am scăpat din cuvânt despre Arie care, atunci când era în floare erezia lui, mărturiseşte istoria, ca să-şi întărească mai mult în rândul credincioşilor erezia se ducea din poartă în poartă şi vorbea cu mamele care aveau copii: spune tu mamă, ai fost mamă înainte de a avea fiu ? Deci cu alte cuvinte, voia să aducă blasfemie asupra fecioriei Maicii Domnului.

Soldatul care-l păzea pe Arie a mărturisit când a pierit acest blestemat, vărsându-şi maţele într-o toaletă în Niceea, că înainte de a pieri, când s-a închis în acea cabină, ar fi mărturisit: Te-am arătat, Marie, că om ai născut ! Deci atâta răutate pornită asupra Fecioarei Maria.

Iubiţilor credincioşi, iată năvălirile ereticilor, năvălirile diavolilor şi ale tuturor evreilor ca să stingă numele lui Hristos de pe pământ, să stingă tot ce era frumos. Nu trece mult timp şi apare un nou eres, foarte puternic, monofizismul. Acesta ce susţinea ? Susţinea că Hristos nu a avut două firi, firea dumnezeiască şi firea omenească, ci le contopea pe amândouă. Şi acum iarăşi iese la luptă o altă pleiadă de sfinţi: Sfântul Chiril al Alexandriei. Iată că într-un sinod la 449, adunat în Constantinopol, cei care susţineau această idee avându-l întâistătător pe Dioscor al Alexandriei, îl ucid tâlhăreşte cu bâte pe sfântul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Flavian. În plin sinod l-au ucis, l-au bătut cu bâtele pentru faptul că apăra dogma Trinităţii, dogma lui Iisus Hristos.

Dragi credincioşi, pentru acest lucru, iată că se adună sinod în 451, în Halchidon (sau Calcedon), o altă cetate puternică, sub împărăţia lui Marchian şi Pulheria, doi împăraţi creştini. Aici se hotărăşte pentru totdeauna dogma Sfintei Treimi, că Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, după cum spunem noi în Simbolul credinţei. Născut din Fecioara Maria. Credem şi întru Duhul Sfânt, care de la Tatăl purcede, adică de la Tatăl vine prin Fiul. Deci, toată dogma Sfintei Treimi iat-o cum se încheagă încet-încet, cum se încheagă pruncul în pântecele mamei, din zi în zi, din clipă în clipă, până la 9 luni şi se face om. Pentru ce a lăsat Dumnezeu această închegare a creştinătăţii, până în forma noastră de astăzi care este cea mai strălucită ?

A lăsat-o ca omul să-şi aducă aportul său prin luptele sale inegalabile. Nu să doarmă, să bea, să mănânce şi să numere banii, ci să se stoarcă prin post şi rugăciune, să apere ceea ce avea să se nască, creştinismul atât de puternic, care avea să-l mântuiască pe om. Să-l nască în adevărata formă prin aportul omului. Dumnezeu putea să aducă creştinismul aşa cum a dat tablele legii, pe piatră, stricte, irevocabile. Dar ca să-l facă pe om părtaş la această naştere a creştinismului, l-a lăsat să-şi stoarcă inteligenţa pe acest front de luptă între eretici şi dreptcredincioşi.

Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că ,,lesne este să fie printre voi erezii”. Ereziile le-a lăsat Dumnezeu nu negândite, le-a lăsat că din contrariul acesta aducându-se aportul în dreptatea cuvântului lui Dumnezeu se naşte din ce în ce mai puternic dogmatismul. Că dogmatismul putea fi lăsat adus de un înger întru forma ideală. Dar omul nu se mai bucura, fiindcă el nu-şi aducea aportul cu nimica. Şi pentru aceasta, Dumnezeu a lăsat oameni semănaţi după timp, după loc, plini de credinţă, aceşti bărbaţi puternici în fapt şi cuvânt, care storcându-se din coarda lor sensibilă, priveghiind nopţi întregi asupra Sfintei Scripturi, au scos dogmatismul care ni l-au dat nouă ca cel mai scump dar posibil de sub soare: creştinismul prin care îţi vine mântuirea, omule.

Iubiţilor credincioşi, iată că apar alte probleme în Biserică. Se nasc de partea cealaltă nişte oameni foarte puternici în înţelepciune, de o deşteptăciune greu de imaginat. Dar fiindcă nu au fost bine ţinuţi în chingile lor, ale conştiinţei lor, au alunecat că diavolul este cel mai înţelept, mai înţelept decât omul, care este părăsit de Dumnezeu.

Astfel se naşte Origen, Didim cel orb, se nasc o pleiadă de oameni foarte înţelepţi, care cercetează Scripturile din scoarţă-n scoarţă. Ca să vă daţi seama de inteligenţa pe care o aveau cel puţin aceşti doi, Origen şi Didim cel orb, ştiau Scriptura pe de rost. Gândiţi-vă cât este de groasă Scriptura. Aşa înţelepciune aveau c-o ştiau din scoarţă-n scoarţă, pe de rost. Gândiţi-vă dumneavoastră că totuşi diavolul nu i-a cruţat nici pe aceştia, atâta de întăriţi în credinţă, şi au născut nişte erezii care au fost condamnate la Sinodul al V-lea din Constantinopol, la 553.

Origen aduce pentru prima dată acum prin lege dogmatică, bineînţeles numai de el crezută, preexistenţa sufletelor. Acea idee de metempsihoză, care la ora actuală este la modă, reîncarnarea, că sufletele au existat dintotdeauna şi după moartea omului, ele se reîncarnează. Tot el, înţelegând Scriptura greşit, a adus existenţa acelei împărăţii de o mie de ani şi tot de aici, din învăţătura lui, îşi trage sorgintea purgatoriul care este atât de bine dogmatisit în Biserica Catolică.

Dragi credincioşi, ereziile nu se opresc; vine următoarea, monotelismul (aici este o pauză) două lucrări. Aceştia au fost anatematisiţi la Sinodul de la Constantinopol din 681, sub împărăţia lui Constantin Pogonatul. De acum vedem cum apare din ce în ce mai pronunţat catolicismul de astăzi. De acum se pronunţă în Biserica lor, la nivel de dogmă, acea idee de filioque, că Duhul Sfânt se naşte şi din Fiul. Vedeţi că noi acolo în Crez spunem: ,,Şi întru Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede”, pe când ei zic ,,şi de la Fiul”. Este greu de înţeles şi nu vreau să vă încarc memoria cu acestea, dar să ştiţi că asta deja este o erezie.

De fapt, ce este erezia şi schisma ? Tot ce este depărtat de la hotărârile Sfintelor Sinoade, de la dogmatismul Bisericii lui Dumnezeu, dar nu este nimic amestecat în Trinitate, în Sfânta Treime, se numeşte schismă. De exemplu, ce s-a născut în Biserica Ortodoxă din 1924, ducându-se cu 13 zile PC. Predici 13-4înainte, se numeşte schismă. Iar când s-a umblat la dogma Sfintei Treimi, şi a împărtăşit o idee anti-canonică celor 7 Sinoade Ecumenice, se numeşte erezie.

Acum vedem un prim papă al Romei, papa Leon, care, fiind în conglăsuire cu cele 6 Sinoade Ecumenice de până acum, scrie pe două tăbliţe de argint Simbolul niceo-constantinopolitan şi le pune în biserică, ca mărturie că el crede în adevărata dogmă a Ortodoxiei şi că dogmatismul Sfintei Scripturi este cel mărturisit de ortodocşi, fără acea idee că Duhul Sfânt se trage şi de la Fiul.


Papa Leon I, cunoscut ca Leon cel Mare (400-461), papă între anii 440-461

 

Dar de acum vedem în Biserica Romei din ce în ce înţesată cu idei noi, care acum le au de căpetenie. Începând din aceşti ani, de la 700-800 după Hristos, catolicii încep să bage în dogma lor azima, pâinea de liturghie. Noi, ortodocşii, folosim pâinea dospită. Care este diferenţa ?

Azima, adică pâinea nedospită, o foloseau iudeii, pe când noi, la sfânta liturghie, ceea ce folosim, acea prescură – care, prin darul Duhului Sfânt şi rugăciuni, se transformă în Trupul, iar vinul şi apa în Sângele lui Hristos – este pâine dospită, simbolizând că Hristos în pântecele Maicii Domnului S-a format din sămânţa dumnezeiască timp de 9 luni, făcându-se copil, făcându-se om desăvârşit. Deci, aceasta simbolizează pâinea care o folosesc ortodocşii, dospită, la sfânta liturghie. Dar ei probabil că au avut un evreu papă şi a strecurat în interiorul dogmei această idee de a folosi azimă.

Din acest moment încep o nouă stricare în esenţa lor. Din acest moment încep să bage în Biserică statuetele, acele sculpturi care sunt oprite canonic. Şi aţi văzut că toate bisericile catolice sunt înţesate cu statuete din bronz, din aur sau din marmură. Tot din acea vreme încep să bage orga în Biserică, muzică ce este oprită de sfintele canoane. Singura muzică ce-L laudă pe Dumnezeu şi cea mai sfântă este glasul pur al omului, fără instrumente. Dacă mai aduci şi instrumente în Biserică, atunci cu ce te diferenţiezi de lăcaşurile de distracţie ale oamenilor ? Dumnezeu nu se mulţumeşte cu laudă artificială, din instrumente, că în felul acesta îţi faci din liturghia divină un concert, ci Se mulţumeşte cu glasul care nimeni nu-l poate reproduce în univers, glasul omului făcut în conglăsuire cu a vrea să-L lauzi pe Dumnezeu cu inimă curată.

Tot acum încep să facă botezul doar printr-o cufundare. Şi apoi pun sâmbăta ca să se postească. De ce menţionez aceste lucruri ca prezente aici ? Din cauză că acestea sunt de fapt promotorii la ruperea definitivă din 1054 a Bisericii Romei de Biserica din Bizanţ, a Constantinopolului, care este Ortodoxia.

Iubiţilor credincioşi, deci până acum iată, în scurte cuvinte, am parcurs 6 Sinoade Ecumenice. Urmează al VII-lea Sinod Ecumenic, care a avut loc în anul 787 şi poate a fost unul care trebuia să-şi aducă aportul cât mai urgent posibil. Leon Isaurul, împăratul Bizanţului, a adus în Biserică o zdruncinătoare erezie: iconoclasmul. Adică, infiltrat de ereziile anterioare, a spus că icoanele sunt idoli şi pentru aceasta, prin poruncă imperială, a dat ordin să se golească toate bisericile de sfintele icoane.

Închipuiţi-vă dumneavoastră ce urgie a fost în Biserica lui Dumnezeu la timpul acela. Icoane vechi, icoane frumoase, icoane făcătoare de minuni s-au aruncat în locuri de necinste, s-au aruncat spre ardere. Unde erau picturi, se răzuiau sau se dădea cu var, lucru care s-a întâmplat şi în Rusia când a venit comunismul. Aşa au făcut aceşti spurcaţi, au făcut din biserica lui Dumnezeu, din templul lui Dumnezeu grajduri de cai. Au ras cu sapele picturile acelea atâta de frumoase şi unde nu s-a putut au dat cu var peste ele ca să nu se mai vadă sfântul şi au făcut din biserică grajd de vaci, grajd de cai, hambare de grâne.

Iar spre o blasfemie mai mare, în sfântul altar, unde este cel mai sfânt loc din lume, au făcut comuniştii bar, iar aici în sfintele uşi, muieri în pielea goală vindeau băutură celor care dansau în fastuoasele catedrale. Spre o blasfemie şi mai mare, tot acolo pe sfânta masă, dansau femei în pielea goală. Iată ce a făcut comunismul, iată ce au făcut ereziile, iată diavolul când îşi aduce pe om în slujba lui, ce blasfemie poate să aducă pe obrazul dumnezeirii. Cine se opunea, ca să păstreze icoane, acestei legi date de Leon Isaurul, era trimis în nefiinţă prin cele mai grele chinuri. Era ars de viu, i se tăia o mână, i se scoteau ochii, i se tăiau picioarele, cu alte cuvinte, s-a reinstaurat despotismul de până la împăratul Constantin în lumea creştină. Gemea lumea de lacrimă şi de durere timp de zeci de ani. Până când bunul Dumnezeu i-a ridicat pe împărăteasa Irina şi cu fiul ei care moştenea tronul, Constantin. Ei adună imediat Sinod Ecumenic, în Niceea, în număr de 150 de Sfinţi Părinţi. Aici îl vedem pe Sfântul Patriarh de Constantinopol, Tarasie, care îşi aduce aportul spre a cinsti sfintele icoane şi a restabili dogmatismul Bisericii lui Dumnezeu.

Iubiţilor credincioşi, se repun din nou în cinste icoanele, iconografia în Biserică, ca făcând parte integrantă din bunul mers spre mântuire al omului. Icoanele nu sunt idoli, că noi nu ne închinăm la ele ca un chip, ci uitându-ne la ceea ce reprezintă icoana ne transpunem în raţiunea noastră spre acel care-l reprezintă: spre Sfânta Treime, sau spre un sfânt, sau spre Maica Domnului. Adică, este un cap de pod care te ajută să mergi mai departe. Am punctat chestia aceasta pentru ce ? Fiindcă la ora actuală aproape toate confesiunile lumii excentrice Ortodoxiei nu cred în icoane. Şi iată aceştia sunt blestemaţi, anatematisiţi de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, iar acum prin ecumenism trebuie să se unească cu ei. Deci se unesc cu ei, înseamnă că ei calcă toate sfintele sinoade în picioare.

De ce se numesc sinoadele acestea ecumenice ? Se numesc ecumenice, din cauză că la ele au participat prelaţi ai Bisericii creştine a lui Dumnezeu din toată lumea. De-a lungul istoriei au mai avut loc, semănate în timp şi în loc şi după scop, multe sinoade locale, dar acestea au fost numai pentru dezbaterea problemelor locale şi în schimb acolo unde au fost, prin ceea ce au dogmatisit, au întărit ideea tuturor Sinoadelor Ecumenice.

Iubiţilor credincioşi, vreau să menţionez că toate Sinoadele Ecumenice începând de la Sinodul întâi de la Niceea şi până la cel de-al VII-lea, care a fost şi ultimul ecumenic, s-au întărit unele pe altele, adică au preluat ca bine dogmatisite toate hotărârile care le-au adus în discuţie la timpul acela, iar ei au înnoit, au pus alte legi spre bunul mers al creştinismului.

Deci nici un sinod din cele şapte nu s-au ignorat, nu s-au blamat, ştirbind ceva din cele bine dogmatisite. Am spus aceasta ca să ajungem la problema noastră de căpetenie: data Sfintelor Paşti care a fost hotărâtă la Sinodul de la Niceea ca să se fixeze după cele 4 criterii; iată că nu a fost zdruncinată de nici un sinod până la anul 787, când a fost Sinodul al VII-lea. Deci toţi ştiau că timpul rămâne în urmă; fiecare an rămâne în urmă cu 11 minute, dar nu au intrat peste data Sfintelor Paşti. De acum, dragi creştini, urmează o altă nebuloasă în Biserica creştină până la anul de schismă 1054, când Leon al IX-lea, papa Romei, trimite patriarhului Mihail Cerularie de la Constantinopol, în timpul sfintei liturghii, anatematisirea Ortodoxiei. Din nebunia lui şi din dorinţa de a domina toată lumea, iată că a trimis această anatematisire patriarhului de Constantinopol, fapt care a şi fost mărul discordiei când s-a rupt Biserica lui Hristos în două. Şi de atuncea a rămas Biserica Catolică cu capitala, cu reşedinţa la Roma, iar Biserica Răsăritului, Biserica cu capitala la Constantinopol.

Nu zicem că nu s-au strecurat greşeli şi în Biserica Ortodoxă, dar ceea ce a fost în Biserica Catolică de acum încolo a fost o groază de inovaţii care nu au făcut decât să nască prunci morţi. Vom vedea data viitoare în scurte cuvinte cum ajungem până la anul schimbării calendarului, 1582, făcută sub Papa Grigorie al XIII-lea, care, de fapt, a fost o doua ruptură între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, când papa Grigorie schimbă calendarul.

Iubiţilor credincioşi, cât ne vor ţinea puterile şi ne va ajuta Dumnezeu, vom vedea data viitoare opoziţia Bisericii Ortodoxe la schimbarea calendarului în 1583, ca să ne dăm seama de ceea ce s-a făcut în 1924.

Dar până atunci Dumnezeu să ne întărească să-I aducem slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.