Predica PS Flavian Ilfoveanul despre schimbarea calendarului

Partea I

30 octombrie 1995

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iubiţilor credincioşi, deşi este o vreme atâta de potrivnică, iată că aceasta nu ne-a împiedicat ca să ne adunăm cu toţii în acelaşi scop divin, de a cere de la Dumnezeu împăcare cu Dumnezeu şi totodată împăcare cu noi înşine prin conştiinţa ce ne-a dat-o Dumnezeu. După cum am promis duminica trecută şi promisiunea este datorie curată, să încercăm după cât ne vor ţine puterile, după cum vom putea să elucidăm cuvântul lui Dumnezeu - de fapt ce înseamnă Ortodoxia şi totodată, prin aceasta, să ne arătăm cine suntem noi, care poate pentru mulţi părem atât de enigmatici.

Iubiţilor credincioşi, aşa cum întotdeauna vrei să te cauţi cine eşti, de unde vii, te uiţi în urma ta, în istoria vieţii tale să-ţi vezi arborele genealogic, să-ţi vezi strămoşii tăi cine sunt, ca prin ei să te vezi de unde vii. Biserica Ortodoxă supranumită din 1924 de stil vechi nu este altă Biserică decât cea care este întemeiată pe piatra credinţei, cea care este sfinţită începând cu sângele lui Iisus Hristos curs pe crucea Golgotei. Nu aş vrea să fie nişte cuvinte pline de emfază, nişte cuvinte care de fapt să scoată un adevăr pervers, spoliat, ci doar din conţinutul celora ce se vor spune de acuma fiecare va fi în măsură şi în drept să-şi dea consimţământul de credibilitate a celor spuse, de adevărul a ceea ce ne-a adunat aici, ca să ne rugăm cu toţii într-un buchet, într-un glas şi într-un cuget lui Dumnezeu.

De fapt, dezbinarea care a venit în 1924 în Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, este cea a calendarului. Cred că este bine să punem punct aici acestei dezbinări şi de acuma să încercăm cu ajutorul Bunului Dumnezeu să deschidem fila istoriei atât de colbăită de mii de ani. Dacă aceasta este piatra de poticnire a celor două Biserici Surori care este atâta de dezbinată, să vedem unde să ne oprim să găsim chintesenţa acestei pietre de poticnire.

Ştim că înainte de Hristos cu aproape 1000 de ani de zile, din pronie dumnezeiască, s-a constituit Imperiul Roman. Acest imperiu, un imperiu foarte viteaz, un imperiu care s-a întins pe o arie foarte întinsă a mapamondului, iată că din pronie dumnezeiască avea să fie tocmai imperiul sub stăpânirea căruia trebuia să se împlinească mântuirea omului, adică venirea lui Mesia.

Iubiţilor credincioşi, de la Adam până la Noe, de la Noe până la Iulius Cezar, unul dintre marii viteji ai Romei antice, timpul s-a măsurat după cum s-au priceput oamenii şi după cei care ştiau să citească în stele. Luminaţi de către darul lui Dumnezeu fiecare, deşi erau păgâni, că Dumnezeu nu şi-a întrerupt ochiul Său de a veghea asupra oamenilor şi de a-i suplimenta întotdeauna cu înţelepciune, marilor astronomi ai timpului aceluia antic le-a dat înţelepciune să-şi măsoare timpul în anumite unităţi de măsură. Astfel, găsim fel de fel de sisteme de măsurare a timpului, de-a lungul sutelor şi a miilor de ani la diferite imperii până la Imperiul Roman. Cei mai deştepţi la timpul acela în astronomie se părea a fi egiptenii.


PC. Predici 12-1
Dinar (monedă de argint în Roma antică) din februarie-martie 44 î.Hr..
Pe faţa monedei este însuşi Iulius Cezar, purtând pe cap o cunună de lauri,
pe revers este zeiţa Venus ţinând în mâna stângă un sceptru, iar în dreapta pe Victoria

 

Fiindcă nu în toată lumea se măsura timpul în aceleaşi unităţi de măsură, iată că împăratul Iulius Cezar, în 46 î.Hr., înainte de naşterea lui Hristos deci, îl cheamă pe Sosigene marele astronom, învăţat şi filozof, să-i facă ordine în măsurarea timpului. Acesta, fiind bine pus la punct cu cele astronomice, măsoară timpul ca fiind, deci lungimea timpului unui an în 365 de zile şi 6 ore. Aşa i-a ieşit lui după calculele astronomice.

Atunci, deci, ca să poată să se încadreze bine în număr de zile, unitatea de măsură fiind ziua, iată că cele 6 ore care erau la fiecare an un surplus deci peste 365 de zile, Sosigene a găsit de cuviinţă ca să le cumuleze la 4 ani şi astfel la 4 ani venea anul de 366 de zile, ceea ce numim noi actualmente anul bisect.

Iubiţilor credincioşi, deci aici s-a hotărât la Iulius Cezar, păgân fiind, pentru că era închinător de idoli, prin marile măsurători astronomice, cu uneltele care le avea atuncea, atât de rudimentare, iată că s-a calculat această durată a unui an, deci de 365 de zile plus 6 ore la an. De acuma timpul se scurge, în 45 î.Hr., Iulius Cezar moare printr-un complot din generalii săi. Imediat după el vine la împărăţia romană nepotul lui, Octavian Iulius Cezar. Şi de ce menţionez şi punctez, fiindcă a ţine un cuvânt despre aceste lucruri este extraordinar de greu şi lung, dar vreau ca să punctăm doar evenimentele şi oamenii sub stăpnirea cărora s-au produs nişte lucruri deosebite faţă de monotonia vieţii. Deci, Iulius Cezar a îndreptat calendarul şi l-a hotărât în felul acesta. De ce-l menţionăm pe nepotul lui, Octavian Iulius Cezar, succesor al tronului ? Fiindcă sub el se naşte Iisus Hristos, adică sub domnia lui.

Mărturiseşte istoria că acest împărat Iulius Cezar s-a dus în Dafne ca să aducă jertfă idolilor, după cum era rânduiala lor. Iar proorociţa Pitia care slujea idolilor timpului aceluia, fiind întrebată de către stăpânul ei, de către Iulius Cezar, cine va domni după el, parcă din grăirea Duhului Sfânt a spus ceva antagonic idolilor: copil evreu ce va stăpâni peste fericiţii dumnezei. Deci, iată ce proorocie face un păgân, că după Iulius Cezar va stăpâni un copil evreu. Acest copil evreu, de fapt, nu era decât Hristos. Şi o să vedem de ce Dumnezeu a lăsat această proorocie din gura unui păgân. Mânat de acelaşi Duh Sfânt pe care Iulius Cezar şi acoliţii săi şi tot poporul nu-l ştia, în afară de poporul iudeu, Iulius Cezar face o mare impietate faţă de idolatrie. Că auzind această proorocie din gura acelei preotese idolatre, împins de ceva din interiorul lui, ridică în Capitoliul Romei, în mijlocul Romei, un altar zicând: în numele Dumnezeului celui necunoscut. Un lucru, am spus, de mare impietate pentru idolii săi.

Ca să ne dăm seama mai bine cum ar însemna aceasta, cum ar suna, ca şi cum în Piaţa Roşie din Rusia sau în Piaţa Victoriei din Bucureşti, în apogeul comunismului, să te duci să ridici o cruce imensă. Te lichidau, te linşau câinii aceia de comunişti. Era ceva antagonic, dar totuşi el ca împărat şi idolatru, iată că mărturiseşte că va veni un Dumnezeu pe care el nu L-a cunoscut şi nici, poate, nu avea să-L cunoască şi pentru aceasta Îl defineşte: în cinstea Dumnezeului necunoscut ridică acel altar.

Vine Mântuitorul, care majoritatea dintre dvs. ştiţi cum S-a născut. Nu ne oprim aici, la naşterea Mântuitorului, ci în altă şedinţă vom vedea cum S-a născut, dogmatismul naşterii, ci trecem pe deasupra acestor evenimente, că de fapt vrem să elucidăm altceva.

Venind Mântuitorul, ştim că la vârsta de 30 de ani de zile, după ce a ieşit din apa Botezului, botezat fiind în apa Iordanului de către Ioan, merge în pustiu unde este ispitit de diavol şi apoi merge în Ierusalim şi propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu. Adesea propovăduia în urechile iudeilor, iudeii care erau docţi de Biblie, docţi de cuvântul lui Dumnezeu fiindcă toţi proorocii din ei au ieşit, din poporul mesianic. Rabinii erau mereu cu Biblia în mână, cu cărţile lui Moise, studiindu-le din scoarţă în scoarţă să vadă când le va veni Mesia. Că peste tot se proorocea că vine Mesia, vine untdelemnul izbăvirii, vine Mântuitorul, vine salvarea. Mântuitorul descris în foarte multe cuvinte, în foarte multe atribute, deci ei mereu aşteptau să vină acel Mesia, dar acuma ei fiind atâta de pervertiţi, pentru asta Dumnezeu i-a întunecat. De fapt, impropriu spus i-a întunecat, că ei s-au întunecat prin fărădelegile lor şi, datorită acestui fapt, nu L-au cunoscut pe Mesia.

Şi iată ce se întâmplă. Venind Mântuitorul şi 3 ani şi 6 luni propovăduind în pustiul urechilor şi a inimilor iudeilor, le-a scos din adâncul inimii toată mârşăvia, toată otrava, tot putregaiul, făcându-i morminte văruite, frumoase pe dinafară şi putrede, pline de hoit şi de putoare înlăuntrul lor. Lucru care nu puteau să-l înghită în inimile lor aceşti iudei, atât de pervertiţi, alergând numai după mâncăruri, după băutură şi celelalte plăceri carnale.

Pentru aceasta, pas cu pas Îl urmăresc pe Hristos şi din fiecare cuvânt vor ca să facă un cap de acuzare. Deci, cu alte cuvinte, I se întocmeşte dosarul morţii lui Hristos. Ura ajunge la apogeu culminând cu moartea lui Hristos, ucigându-L pe crucea Golgotei cu mare necinste.

De acuma, iubiţilor credincioşi, începe adevărata cotitură în viaţa oamenilor, în viaţa pământenilor. Hristos închide uşa tuturor proorocilor şi o deschide a Noului Israil, că atunci când Şi-a închis ochii Săi pe cruce, catapeteasma sinagogii din Ierusalim a crăpat, aceasta simbolizând că a căzut din dar sinagoga iudaică. Deci s-a luat darul din sinagoga veche şi el trebuia dat cuiva. Că nu avea să-l ia Dumnezeu înapoi în cer. Darul dat deasupra sinagogii. Ci trebuia să-l dea cuiva şi cui ? Noii Biserici, Noului Israil, fiicei sinagogii care este Biserica actuală.

Iubiţilor credincioşi, este o lege nescrisă ca atunci când greşeşti, dacă nu-ţi aduci în instanţa ta, conştiinţa ta că ai greşit, mustrându-te pe sineţi, te întorci împotriva celui căruia ai greşit şi primul lucru pe care-l faci, cauţi să mai tragi lângă tine un altul, să-ţi vină în asentimentul tău şi să te faci duşman cu cel cu care eşti duşman. Aşa s-a întâmplat, de fapt, în toată istoria Noului Israil, Noul Israil fiind creştinătatea.

Am spus că începe o nouă etapă în viaţa omenirii. Moare Iulius Cezar şi după el vine Tiberiu. De acum se succed la tronul Romei împăraţi care majoritatea urcă numai plini de sânge, plini de crime, de otravă, plini de necinste, şi murdari înlăuntrul lor, în conştiinţa lor, de plăcerile carnale ieşite din comun. Diavolul, care a semănat idolatria atât de necruţătoare, se părea că nu va pierde niciodată ceea ce a prins în gheara lui: pe om. Dar s-a înşelat amarnic. Vedem păgânismul în timpurile acelea ca un bătrân încărunţit în zile şi obosit de forţe. Adică cum ?

Oamenii care erau închingaţi în idolatrie, deja erau obosiţi de aceste doctrine atât de false, care nu duceau nicăieri. Oamenii călătoreau, conduşi de filozofia antică, pe o cărare a nimănui, unde nu s-a arătat niciodată un orizont. Mureau cu toţii în speranţa să vadă odată un ţărm al liniştii, dar nu-l găseau, şi pentru aceasta păgânismul începe să evadeze încet-încet din chingile, din doctrinele idolatre şi căuta altceva. Acel altceva nu era decât acest copil evreu şi copil al omului, care-l ucid propriii lui părinţi, poporul mesianic, pe cruce.

Iubiţilor credincioşi, de acum are loc o eră plină de sânge, plină de lacrimă, plină de durere, cum nu a mai fost sub soare în istoria omenirii. Iată că se succed fel de fel de împăraţi, unul mai aprig pentru idolatria sa, pentru dogmele păgâne şi fiind atât de zelos în dogmele păgâne, cu aceeaşi măsură se întorcea împotriva zveltului, tânărului, nobilului şi frumosului creştinism, răsărit din coasta lui Hristos.

Mânia lui Dumnezeu nu întârzie să vină peste poporul iudeu. Dacă vă amintiţi dvs. că Mântuitorul spune odată aşa: ‘Ierusalime, Ierusalime, de multe ori am vrut să-ţi adun copiii tăi precum cloşca puii sub aripi şi n-ai vrut; nu va rămânea din tine piatră pe piatră’ (potrivit Matei 23, 37 şi 24, 2). Şi acum, să punctăm momentul când se împlineşte această proorocie atâta de vitregă pentru cel care L-a ucis pe Hristos. Ne oprim la anul 70 d.Hr., când succesorul lui Caligula, Vespasian, mânat de un duh anume, că el a mărturisit acest lucru, deşi era idolatru, trimite pe fiul său, pe Tit, care era generalul oştilor orientale şi asediază Ierusalimul.


PC. Predici 12-2
Sesterţ (monedă romană de argint, mai târziu de bronz, subdiviziune a dinarului),
emisă cu ocazia înfrângerii Iudeei în anul 71, numită ‘Judaea Capta’. Pe faţa monedei este
Vespasian (69-79 d.Hr.), având pe cap o cunună de lauri, pe revers în stânga unui palmier,
o evreică îndurerată, iar în dreapta, un evreu captiv cu mâinile legate la spate

 

Atunci s-a produs o groază mare pe tot Ierusalimul, pe toţi evreii, în tot poporul iudeu. Moartea plutea deasupra, sabia necruţătoare a lui Dumnezeu avea să răzbune Sângele Copilului Său, ucis fără scrupule, fără nici o vină, în cel mai greu chin pe crucea Golgotei. Să ştiţi dvs. că niciodată o faptă pe care o vei face, indiferent cine eşti în viaţă, cât de mărunt eşti social vorbind, nu-ţi rămâne nerăsplătită, omule ! Dacă şi un cuvânt îl plăteşti cu lacrimă cândva în ceasul durerii tale, dar o faptă făcută semenului tău cu nedreptate, o vei plăti amarnic, fiindcă adevărul curge de la Dumnezeu, precum şi dreptatea.

Deci iată Tit, mânat de acelaşi duh al tatălui său, înconjură şi asediază Ierusalimul. Ucide în Ierusalim când sparge blocada peste 2 milioane de evrei şi, de atunci, statul evreu se desfiinţează până în anul 1948, în timpurile contemporane nouă, când s-a reconstituit statul evreu. De atunci, evreii împroaşcă în toată lumea, ducându-se robi. Dar ei acolo unde s-au dus atât de adunaţi au fost şi de strânşi în rândul sinagogii, încât că au împărtăşit aceeaşi răutate ca a părinţilor săi. Ucide fără scrupule şi, dacă poţi, şterge de pe pământ numele lui Hristos şi fără urmă numele celui care împărtăşeşte numele de creştin.

Nu vreau să fiu înţeles poate de unii dintre dvs. sau din alţii care nu sunt aici şi vor auzi acest cuvânt că sunt un antisemit. Să mă ferească Dumnezeu de aceste lucruri, şi-mi place să spun adevărul indiferent ce risc ar fi. Adevărul curge de la Dumnezeu şi cred eu că este nobil să-l susţii chiar şi cu preţ de sânge. Este frumos când îţi ştii cauza că este adevărată şi nu o mutilezi, nu o frizezi pentru a linge mâini, pentru un blid de linte cum a făcut Isav.

Iubiţilor credincioşi, deci în anul 70 de la Hristos se desfiinţează statul evreu. Evreii împroaşcă în toată lumea inclusiv în Roma, în Ierusalim, în toată Europa şi de acum îşi duc misiunea lor anti-creştină. De acum, încep să se succeadă la tronul imperial al Romei, cu titlul de auguşti, fel de fel de împăraţi, unul mai tiran ca altul. Dar iată sub această sabie necruţătoare, mânjită de sângele creştin, Biserica lui Dumnezeu creşte. A fost perioada de aur a Bisericii lui Dumnezeu, când se sfinţea cu sânge mucenicesc. Creştinii se rugau în catacombe, creştinii fugeau în munţi, creştinii îşi luau ce puteau cu ei împreună cu fiinţele iubite, dragi, şi de dorul lui Dumnezeu îşi părăseau avuţiile fiindcă de la scaunul imperial al Romei curgeau edicte anti-creştine, anti-dumnezeieşti.

Deci, tot cel ce nu-i mărturiseau pe dumnezeii păgânilor, pe dumnezeii părinţilor lor, adică idolatria, era sortit morţii. După cum era de fanatic şi nebun şi închingat în plăcerile carnale cel care dădea edictul. Dumnezeu, care niciodată nu vrea moartea omului cu necinste, şi care nu a vrut să se stingă numele Fiului Său de pe pământ, a mai slobozit din aceste chingi necruţătoare pe cei ce-L declarau pe Hristos, Dumnezeul cel adevărat. Astfel, a lăsat de-a lungul timpului nişte împăraţi, deşi erau păgâni, erau puţin mai blânzi. În felul acesta, s-au dezvoltat biserici în toată lumea. ... (lipsesc câteva secunde) de Răsărit, iar el se retrage.

În felul acesta, iată, îl punctăm pe unul dintre marii eroi, Constantin Puhavul, ca fiind august. După multe lupte cu cei de lângă el, iată că atunci când moare, îl lasă pe fiul său moştenitor, pe Constantin, cel Mare supranumit de către creştini. Şi-l punctăm aşa, fiindcă acesta avea să fie primul împărat creştin. Oare de ce Dumnezeu a mijlocit de acest om ? A mijlocit din providenţa Sa, fără voia omului ? Nu. Şi dacă facem o analiză psihologică, sentimentalo-divină a tuturor împăraţilor păgâni de la Hristos încoace, nu găsim nimic frumos în ceilalţi. Iar în Constantin Puhavul, tatăl împăratului Constantin, găsim un pic de sentiment de milă faţă de cei care erau ucişi fără scrupule, duşi în arenă pentru distracţia romanilor. Iar de la el moşteneşte acelaşi sentiment faţă de cei ucişi fără scrupule şi un pic de dragoste de Dumnezeu împăratul Constantin.

Iubiţilor credincioşi, în paralel cu acest sânge care curgea mereu din cei care-L mărturiseau pe Hristos, se împânzeau de către diavol şi de către iudei erezii de genul acesta: erezii în dogma Sfintei Treimi, erezii în dogma Naşterii Mântuitorului, a firii Mântuitorului. Pentru aceasta, episcopii, preoţii şi înţelepţii creştinilor timpurilor acelora se confruntau cu alte probleme groaznice, a scoate din Sfânta Scriptură adevărul. Că Sfânta Scriptură este foarte adâncă, este foarte tainică. Şi de ce a făcut-o Dumnezeu aşa ? Ca iudeii care ziceau că sunt atâta de docţi în cele scripturistice, precum şi diavolul fiind atâta de înţelept, ochi având să nu vadă, urechi având să nu audă. Numai cei care credeau în Hristos şi se împodobeau cu viaţă înaltă, aceia primeau un supliment de înţelepciune de la Dumnezeu şi înţelegeau Sfintele Scripturi. Cei care erau mândri în sentimentul lor uman, cei care nu se ţineau cu Biserica lui Dumnezeu, erau prinşi în chingile diavolului şi astfel nu făceau decât să răsară o altă armă contra creştinismului adevărat: ereziile.

Iată că găsim de-a lungul timpului episcopi care se adună în diferite locuri şi diferiţi ani – un anumit număr de episcopi şi preoţi dezbătând problemele acelea ale contemporaneităţii lor. La un moment dat se punea problema ce să facă cu cei care apostaziau, adică în timpul prigoanelor creştine, în timpul persecuţiilor, a acelor torturi odioase, când se lepădau de Hristos. Să fie primiţi rebotezaţi sau să fie primiţi în alt fel ? Astfel, se adună la Halkidon trei sinoade de către Sfinţii Părinţi, special, ca să dezbată aceste probleme. De-a lungul timpului găsim un alt sinod, în 315 la Arghira, unde iar se dezbat problemele acestea, ale întoarcerii celor care s-au lepădat de Hristos. Găsim în Neochesaria sinod, dar local, de către episcopii locului aceluia, pentru rânduielile Bisericii. Găsim în anul 340 în Gangra un alt sinod ca să dezbată erezia lui Evstatie, o erezie grea.

Deci, de-a lungul timpului, vedem cum se punctează sinoade ici şi colo. De ce ? Se închega Biserica lui Dumnezeu, se închega în adevăratul dogmatism din care trebuia să răsară mântuirea omului. Sfinţii Părinţi se duceau în pustiu şi prin post şi rugăciune Îl implorau pe Dumnezeu să-i înţelepţească să găsească în Scriptură răspuns marilor eretici. Iată că după venirea împăratului Constantin prin acea minune, când i s-a arătat semnul sfintei cruci din stele, pe cer, văzând câtă dezbinare şi împerechere este în Biserica imperiului său, în Biserica creştină, dă un edict ca în tot imperiul să se adune marii înţelepţi, marii bătrâni ai timpului aceluia ai Bisericilor lumii în Niceea Capadochiei.

Astfel, după edictul de la Milano din 313, când împăratul Constantin, prin lege statală, imperială, opreşte sângele mucenicesc, găsim un al doilea edict, de adunare în cel mai mare consiliu ecumenic a tuturor prelaţilor lumii creştine să dezbată problemele Bisericii. Astfel, se adună în Niceea 318 Sfinţi Părinţi şi acolo ei vin, Dumnezeu ştie, cu bătrâneţile lor, cu trăsuri, cu catâri, cum puteau atuncea, din îndepărtata Spanie, din Africa, din Asia, veneau pe cheltuiala împăratului. Cel mai mare sinod ecumenic ca importanţă, deci, se PC. Predici 12-3ţine acum, sub directa patronare a primului împărat creştin, împăratul Constantin.

Aici, iubiţilor credincioşi, găsim nume de mare renume a timpurilor acelora. Îl găsim pe Pafnutie de Tebaida, care avea un ochi scos în persecuţiile lui Diocleţian. În acele persecuţii cumplite, i-au tăiat venele la picioare şi avea un picior stors de puteri, uscat. Gândiţi-vă, într-un picior se târâie în bătrâneţea lui ca să apere dogma creştină în faţa ereticilor. Sunt palpitante aceste lucruri şi-mi place ca să le spun şi le spun cu dăruire, că sunt strămoşii noştri care au suferit şi au murit pe acest altar atâta de nobil, cum nu este altul mai nobil sub soare: altarul Dumnezeului celui viu.


Sfântul Ierarh Pavel, arhiepiscopul Neocezareei

 

Îl găsim pe Sfântul Atanasie al Alexandriei, foarte doct în dogma Sfintei Treimi, care de fapt acesta este pinionul principal care se luptă cu spurcatul Arie, marele eretic al timpului aceluia. Pavel de Neocezareea, episcop care avea o mână arsă în persecuţiile creştine. Îi mai rămăsese un ciot de mână şi iată că acela a avut putere şi dar să-l ridice, să trântească cu el în masa sinodală a timpului aceluia. Îl găsim pe Patamon de Heracleea, mare pustnic, cernut la focul ispitelor pustniceşti, parcă înţelepţit de darul lui Dumnezeu pentru viaţa lui înaltă. Îl găsim acolo pe Iacov de Nisivia, un mare pustnic episcop, care atât de smerit era că purta mantie de păr de cămilă. Tot aici, parcă arătând că din toată lumea s-au adunat, Catirie de Bosfor, Leontie de Cezareea, din apus vine Cecilian de Cartagina, de la Roma vine cu bătrâneţea sa târâită Silvestru, episcopul Romei, care l-a şi botezat pe împăratul Constantin. Pentru bătrâneţile lui, ia cu el pe Victor şi Vichentie.

Găsim aici iar doi oameni cu mare rezonanţă, pe Sfântul Spiridon, atâta de smerit şi mare făcător de minuni, şi pe Sfântul Nicolae, care este atâta de popular în creştinătatea noastră. Alte nume de rezonanţă: Eusebiu de Nicomidia, Marcel de Ancira care s-a luptat cu Arie, şi mulţii alţii. Iar toţi aceştia s-au adunat sub preşedinţia lui Osie de Cordoba din îndepărtata Spanie, un îmbătrânit în viaţa pustnicească şi cernut la prigoanele creştine. Deci, iată cine constituia primul sinod al creştinătăţii, sinodul de la Niceea. De ce punctez acestea, iubiţilor credincioşi ? Ca să vă daţi şi dvs. seama ce înseamnă un sinod. Un sinod se citeşte prin viaţa înaltă, nu prin pântecele care-l ai şi prin aurul care-l deţii, ci el este slăvit şi punctul tău de vedere şi cuvântul îţi sună ca un tunet în toată lumea prin viaţa care o ai. Viaţa care o ai crezând cu adevărat în Dumnezeul cel adevărat.

Aici, la sinodul de la Niceea, se hotărăsc două probleme de strictă necesitate: erezia lui Arie să fie stârpită – care spunea că Hristos este zidirea lui Dumnezeu şi nu este Dumnezeu, o erezie groaznică care a sfâşiat Biserica timpului aceluia, şi al doilea lucru de maximă importanţă era stabilirea datei Paştelui. Înainte de acesta, primele sinoade care au fost punctate în istoria creştină au fost cele ale Sfinţilor Apostoli. Sfinţii Apostoli s-au adunat de vreo 4 ori şi de câte ori s-au adunat au hotărât nişte legi, numite canoane. Dar în canonul 7 al soborului Sfinţilor Apostoli s-a hotărât pentru totdeauna ca cel ce va serba Sfintele Paşti înainte de isimeria de primăvară, adică echinocţiul de primăvară, acela să fie excomunicat din Biserică, adică anatema. Şi de ce ?

La echinocţiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea, şi la prima lună după echinocţiu, evreii serbau Paştele. În dogma lor, aceea era sărbătoarea care prima la evrei, iar la noi, creştinii, Paştele nu era decât Învierea lui Hristos. Şi, evident, că dacă ei serbau Paştele la prima lună plină după echinocţiu, noi trebuia să serbăm Paştele după evrei. Şi atunci se hotărăsc cele 4 criterii după care se serbează Sfintele Paşti: întotdeauna după echinocţiul de primăvară, niciodată cu Paştele evreilor, imediat după prima lună plină după echinocţiu şi întotdeauna duminica. Deci, acest sistem cu patru variabile, acesta trebuia să dea data fixă a Paştelui şi, fiindcă în toată lumea nu era o învoire, că unii serbau Paştele la anumite zile, alţii la alte zile, după cum erau învăţaţi, acum se hotărăşte data Paştelui. Şi de atunci, Sfintele Paşti au rămas hotărâte după aceste 4 criterii.

Dragi credincioşi, dacă ne ajută Dumnezeu, vom continua. Să nu ne lungim prea mult cu cuvântul şi să mergem în continuare cu celelalte soboare ecumenice, să vedem ce-au hotărât şi, în final, să ajungem la punctul de discordie şi să vedem gravitatea lui, nu blândeţea cu care se spune prin cuvinte sofisticate de către prelaţii bisericii de stilul nou. Sunt multe taine, multe se vor descoperi, multe mârşăvii care se întâmplă în lume în timpul acesta şi veţi vedea adevărul. Vrem să-l spunem în nobleţea şi în haina lui, a mantiei sale divine, fiindcă cel ce mărturiseşte adevărul va fi cu Dumnezeu, iar Dumnezeu va fi cu el, oricând va vrea şi în toate zilele vieţii lui.

Deci, iubiţilor credincioşi, ne oprim aici, urmând ca bunul Dumnezeu, dacă ne ajută, să mai scoatem din adâncul istoriei atâtea curiozităţi, atâtea enigme, de care avem maximă nevoie să fie lămurite. Amin.