Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Orbului 2008, Bucureşti

 

Hristos a înviat !

Este ultima duminică în care ne mai salutăm cu acest salut frumos, dumnezeiesc.

Iubiţi credincioşi, când Proorocul David a scris: Idolii păgânilor, argint şi aur; lucruri de mâini omeneşti. Gură au, şi nu vor grăi; ochi au, şi nu vor vedea (Psalmi 113, 12-13), şi celelalte referitoare la cele simţuri, de fapt îl îndrituiesc pe om, care este mai mult mort decât viu. Omul, dragi credincioşi, poate să facă în viaţa lui două lucruri: cele care sunt cu referire la Dumnezeu, conştientizându-L şi preţuindu-I poruncile, le face în ancadramentul acestor porunci, adică numai bine, şi cele care sunt păgubitoare sufleteşti, şi chiar şi omeneşti, devenind un antagonic al unui creştin, un om care lucrează numai cele rele, murdare, mizerabile, care distrug pacea lăuntrică, chiar şi a lui şi a celor din jurul lui. O minune cutremurătoare care o vedem la Mântuitorul este în ziua de astăzi, în pilda de astăzi, este cu trimitere la acel stih al Proorocului David. Aş vrea să mă strecor prin frânturile acestor cuvinte dumnezeieşti, să ajungem tot la noi, cum facem de obicei. Că, de fapt, Sfânta Scriptură şi toată patristica se referă numai la om şi la nimeni altcineva.

Dragi credincioşi, această minune care o face Mântuitorul cu un orb din naştere descoperă enorm de multă teologie, filozofie creştină, dar şi înţelepciune omenească. Domnul trecea pe cale ca de obicei, vine un orb la el, care era cunoscut în Ierusalim, că era marginalizat de societate, cum de obicei sunt oamenii cu un handicap, indiferent de ce factură ar fi. Acesta cerşea, era destul de trecut în vârstă. Era orb din naştere, probabil că-i lipsea globul ocular. Apostolii nu erau străini de cunoştinţa acestuia. Când Domnul Hristos îl întâlneşte pe acest orb, ştiind că în lăuntricul lui, a fiinţei lui este multă neodihnă datorită acestui handicap, caută să-l vindece. Şi-l vindecă în felul acesta: ia puţină ţărână din pământ, scuipă în ea şi face o tină, dă pe ochii lui şi apoi îl trimite la Siloam să se spele. În aparenţă, pare un lucru destul de minor, chiar ilar, dar în chintesenţa lui găsim un dogmatism de o mare înălţime patristică.

Cum am făcut de obicei, iscodind aceste lucruri în chip frumos şi plăcut să le cunoaştem pentru cultura noastră generală, ca să ştim identitatea noastră, vom face şi acum. Ne punem retorica întrebare: de ce aşa, şi nu a zis cu cuvântul, cum a vindecat pe alţii ? Când spune Mântuitorul: Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12), nu luminile, lumina lumii, se referă la lumina care luminează în întuneric. Omul aici pe pământ, după căderea din Edem, orbecăie în întuneric. Închipuiţi-vă că fiecare din noi suntem la o răscruce de drumuri, o intersecţie de unde pleacă multe drumuri. Iar nefiind indicatoare, nu poţi să ştii calea pe care să o alegi; poate să-ţi fie bună, sau poate să-ţi fie păguboasă. Deci, când Mântuitorul spune la singular: Eu sunt lumina lumii, ne pune în protecţie că sunt multe lumini, părute lumini, care stau la această intersecţie a căii vieţii noastre. Închipuiţi-vă ca într-un bazar, fiecare îşi strigă cu glasul lui stilat, sau cum se pricepe, să vină cumpărătorul să-i ia marfa. Aşa să vă închipuiţi şi frăţiile voastre că diavolii şi lucrătorii lui se deghizează într-o paletă întreagă de făpturi, spintecându-şi otrava cu cuvinte retorice: vino pe cărarea mea.

Având în vedere că viaţa este unică, ireversibilă, ea curge într-un singur sens, asemenea soarelui pe cer, el are interesul să te ducă pe acea cărare strâmbă, până când Dumnezeu îţi va întrerupe firul vieţii. Şi după cum spune şi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie, în ceea ce mori, în aceea te va judeca, el ştiind acest lucru, are interesul să te ducă pe o cărare întunecoasă. Aşadar, Mântuitorul Se arată că El este lumina în acest întuneric al căii noastre pământeşti atât de efemere. Acest orb, iubiţi credincioşi, se vede că era din naştere, lipsindu-i globul ocular. Faptul că face acest lucru, tină, îl arată pe acest om, cum îl numeşte orbul, îl arată pe acest indezirabil socotit de sinagogă, nu de sinagoga în sine, ci de slujitorii sinagogii, că Acesta nu este altcineva decât Cel ce a făcut cerul şi pământul. Ne mai arată totodată Dumnezeu, reactualizează de fapt facerea omului.

Vedeţi, frăţiile voastre, că în general în viaţă un meşter, când se apucă de lucru, nu termină, ci lasă o parte neterminată datorită unor situaţii obiective. Evident că din ceea ce vezi terminat îţi poţi da seama că cel ce a săvârşit acest lucru, care l-a terminat, este în putere să-l termine şi pe celălalt. Mântuitorul a lăsat această minune cu orbul, necompletându-i firea lui pământească, de om întreg, i-au lipsit ochii. A făcut Dumnezeu premeditat acest lucru; era, într-adevăr, o osteneală pentru acel orb, dar Dumnezeu S-a recompensat şi vom vedea cum, pentru handicapul care l-a dus atâţia ani, cu durere şi tristeţe, că nu putea să se împărtăşească de zidirea înconjurătoare lui, fiind orb.

Iubiţi credincioşi, Mântuitorul Se arată a doua Faţă a Sfintei Treimi. S-a întrupat pe pământ, nu vine un duh la orb, ci vine Persoana aceea care, după cum spuneau evreii atunci, a făcut mare tulburare. Tulburare face oricine, dacă tu eşti tulbure din firea ta. Dar, de fapt, Mântuitorul, venind a doua Faţă a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu din veac şi pus sub vreme întrupat din Fecioara Maria, avea să Se arate în faţa sinagogii, în faţa istoriei omenirii că Acesta este Cel mult aşteptat, că s-au împlinit proorociile care au grăit de mii de ani că va veni Mântuitorul, va veni Mesia, ca să zdrobească moartea la ea acasă. Deci, meşterul care l-a făcut pe om în Edem din pământ iată-l acum pe pământ, întrupat din Fecioara Maria. Îl vedem în aceleaşi puteri, şi în aceeaşi blândeţe şi bunătate cum completează pe om în faţa oamenilor. Că la Facere, adică în Sfânta Scriptură, în începutul Sfintei Scripturi, spune Moisi insuflat de Dumnezeu, că a luat Dumnezeu pământ din patru colţuri, l-a frământat şi i-a dat chipul care-l avem. Apoi, suflând duh de viaţă, a început acel chip să se transforme în carne şi să fim noi înşine. Când pleacă duhul de viaţă, ne vedem când murim, şi vedem pe morţi în jurul nostru.

Dragi credincioşi, deci Mântuitorul Se arată Făcătorul cerului şi al pământului, că ungând cu tină ochii, îi spune acelui orb: du-te la Siloam şi spală-te (potrivit Ioan 9, 7). El ştia de Siloam, aceea era apa vindecătoare, în care o dată pe an venea îngerul şi cine se arunca primul în scăldătoare, acela căpăta vindecare ori de ce boală era cuprins, cum spune sfântul evanghelist. Deci, Mântuitorul îl vindecă pe om, completându-i globul ocular. Îi lipsea acea bucată de pământ neînsufleţit. Deci îl trimite şi el se duce cu atâta ascultare – arată ce înseamnă să asculţi de poruncile lui Dumnezeu. Orbul nu L-a văzut pe Hristos, nici mare cultură nu avea, scripturistică, de cine este Hristos. Dar în păsul vieţii lui, în durerea lui, a simţit parcă acea blândeţe, a intrat pe lungimea de undă a lui Dumnezeu din firea omenească a lui Hristos, a fiului Mariei. Şi nu a zis absolut nimic: de ce mă mânjeşti cu pământ la ochi ? Mă mai şi trimiţi la Siloam, să străbat toată cetatea să râdă toţi de mine ? Nu mi-e de ajuns cât au râs că am stat la uliţele cetăţii să cerşesc ? N-a zis aceste lucruri potrivnice. Tăcând, s-a dus orbecăind până la Siloam şi acolo a luat un pumn de apă, spălându-şi ochii, a şi văzut.


PC. Predici 11

Vindecarea orbului. Frescă, Mânăstirea Dobrovăţ


Iarăşi ne punem întrebarea: de ce-l trimite la Siloam, dacă avea nevoie de apă ? Că era aceeaşi apă. Ci numai acolo se făcea minune. Înainte o dată pe an, dar acuma se vede că nu l-a trimis când venea îngerul, ci-l trimite Hristos tocmai când l-a uns cu acea tină. Deci, sâmbăta a fost această minune, dar nu la data când venea îngerul. Iubiţi credincioşi, îl vedem pe fiul Mariei, pe acest urât de către jidovii de atunci, îl vedem în plinătatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului. Prin acest lucru, Hristos a închis gurile tuturor ereticilor, S-a arătat în firea omenească, că dacă era duh nu putea ca să facă tină şi să pună pe ochi. Ne punem întrebarea: de ce a scuipat, a înmuiat acel pământ nu cu apă, ci cu scuipatul Domnului. S-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, cum din trupul Lui omenesc vrea să-i facă această vindecare. I-a completat, cu alte cuvinte, ceea ce-i lipsea lui încă din pântecele maicii sale. Ne arată cum a înmuiat Dumnezeu pământul atunci când l-a făcut pe Adam; şi totodată arată puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care este prin gură explicitat în lumea înconjurătoare celui care grăieşte.

Cuvântul este lumina lumii, deci porunca lui Dumnezeu explicitată prin poveţele Lui este lumina în întunericul minţii omului, care se interpune pe drumul spre mântuire. Ascultarea de care dă dovadă acel orb, ne învaţă, dragi credincioşi, cum să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu. Când Domnul spune apostolilor: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), aşa şi este. Dacă Dumnezeu nu binecuvântează calea, cum le-a binecuvântat pescuitul celor 12 apostoli, că le-a spus: Aruncaţi mreaja de-a dreapta parte a corăbiei (Ioan 21, 6) şi ea s-a umplut, acea mreajă, de peşti. Iată, trecând peste Dumnezeu, tu nimic nu poţi să faci. Apare o nedumerire de ce apostolii spun că Îl întreabă pe Mântuitorul, văzându-l pe orb: Doamne, acesta a greşit sau părinţii lui, de este orb ? (potrivit Ioan 9, 2) Aş vrea să dumiresc această întrebare a apostolilor.

Înainte exista, chiar pe timpul Mântuitorului, urâta şi fără de Dumnezeu filozofie a reîncarnării. Şi un copil putea să înţeleagă: acesta dacă s-a născut orb, când putea să greşească ? În pântecele mamei ? Fără numai că apostolii gândeau în mintea lor, neînţelepţită atunci de Duhul Sfânt, că el a fost cândva într-o altă viaţă şi a greşit atunci şi acum se naşte orb reîncarnat. Vedeţi un cuvinţel cât de mic, dar cum îl lămureşte Hristos. În legea iudaică mai exista o zicală, un precept că greşesc părinţii, cum spunea şi Proorocul Ieremia, că părinţii mănâncă aguridă şi se strepezesc dinţii fiilor (potrivit Ieremia 31, 29). Adică, părinţii au greşit în viaţa lor şi trag ponoasele copiii. Hristos vindecă aceste două prihane şi pentru timpul acela şi cât va ţine lumea, trecând şi peste noi. Le dă răspunsul imediat: nici el, nici părinţii lui nu au greşit, ci aceasta s-a făcut spre slava lui Dumnezeu (potrivit Ioan 9, 3).

Mulţi când dau de necaz, îşi blesteamă părinţii, zicând: părinţii mei cine ştie ce-au făcut şi trag eu. Nu te mai îmbăta cu apă rece, tinere ce eşti, sau cum eşti tu. Tu ai greşit, păcatele tale, nu sunt ale părinţilor. Deşi spune în Sfânta Scriptură stihul de care am amintit, acela este cu trimitere la părinţii din Egipt, când au robit 400 de ani, dar nu mai era de actualitate. Fiecare are identitatea lui, că aşa cum te îmbunezi în viaţa ta, cum te bucuri de viaţă, sau de păcat pentru o clipă, sau cât trăieşti în el, tot aşa trebuie să-ţi tragi şi ponoasele. De ce eşti laş, omule ? Vulpe ce eşti ! Arunci când dai de necaz după faptele tale că sunt părinţii de vină ? Oare nu vei găsi acelaşi lucru de care tu îi condamni pe părinţii tăi la fiii tăi ? De mai multe ori te va condamna. Aşadar, să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16). Să ne recunoaştem faptele, că ele sunt repercusiunile, cele care le tragem, necazurile, după faptele noastre.

Dragi credincioşi, îi arată Mântuitorul, tot în această pildă, pe iudeii care stăpâneau sinagoga, în toată răutatea lor. Când zice Mântuitorul: Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12), am venit (...) ca cei ce nu văd, să vadă; şi cei ce văd, să fie orbi (Ioan 9, 39). Un nonsens, un paradox, cum să-l numim literar. Iată că iudeii vedeau, L-au văzut pe Mântuitorul, dar nu-L vedeau în plinătatea Sa de Dumnezeu şi om. Ştiau la nivelul minţii multă filozofie scripturistică, dar erau orbi în a înţelege. Alţii care nu vedeau, iată că văd. De fapt, orbul este adus în prezenţă în această pildă ca o mustrare pentru toţi acei contemporani Mântuitorului care vedeau trupeşte, dar erau orbi sufleteşte.

Şi de atunci, cuvântul ajunge până în zilele noastre, că oamenii, majoritatea, sunt orbi. Degeaba vezi cu ochii trupeşti, dacă nu vezi cu mintea. Degeaba simţi cu cele 5 simţuri lumea înconjurătoare, dacă nu trece prin filtrul minţii. Ochii ai şi când dormi; aceiaşi ochi îi ai când te gândeşti cine ştie pe ce cărări străine, dar mintea este oarbă, adică moartă. Urechi ai şi nu auzi, mâini ai şi nu pipăi, picioare ai şi nu umbli, gust ai dar nu poţi să-L guşti pe Domnul să vezi cât de bun este.

Îi vedem pe aceia cărora le crăpa capul de atâta scriptură cum erau orbi, mai mult decât orbul acesta. El nu vedea trupeşte, dar în momentul când a văzut minunea cu ochii lui, săvârşită de acest necunoscut, imediat a început să vadă cu ochii sufleteşti. Când este interogat de către rabini: cine ţi-a făcut ţie acest lucru ? Un om oarecarele Iisus. Unde este ? Nu mai ştiu. Cum te-a vindecat ? Mi-a dat cu tină pe ochi, m-a trimis la Siloam. Şi te-ai dus ? M-am dus şi m-am spălat. Şi ai văzut ? Precum vedeţi. M-aţi cunoscut că cerşeam tot timpul poate de la voi. Dar iată-mă acuma că văd (potrivit Ioan 9, 8 şi următoarele).

Iubiţi credincioşi, cât de renegat era acest orb de societate, atâta înţelepciune îi dă Hristos Dumnezeu încât că-i ruşinează, chiar îşi bate joc de ei. Îi aduce într-o stare de nebunie, de furie pe evreii de atunci, îi aduce în aşa mânie, de fapt scoate mizeria din sufletul lor. Că-l aduce a doua oară la interogatoriu, şi atunci, oarecum ofensat, cel ce a fost orb zice: eu ştiu că acesta este prooroc, prin ceea ce mi-a făcut mie, că m-a vindecat la ochi. Şi eu mă numesc ucenic al Lui. Dar de ce mă întrebaţi iarăşi ? Nu v-am spus o dată ? Unde eraţi cu mintea ? Sau poate vreţi să vă faceţi ucenici ai lui şi voi, ca mine ? În momentul acela au explodat evreii care-l chestionau. Mânia a umplut paharul şi i-au spus: tu în păcate tot te-ai născut, ieşi afară din sinagogă. N-avea nici o problemă, nu era supărat pentru această blasfemie care i-au făcut-o rabinii. A plecat zburdând de bucurie că l-a vindecat Hristos în orbirea aceasta trupească, dar bucuria mare era că i s-au deschis ochii sufleteşti, deja L-a conştientizat pe Dumnezeu.

Şi i-a apărut Mântuitorul în cale şi poartă o scurtă conversaţie, ca un necunoscut. Dar tu ai fost orb, cine te-a vindecat ? Un oarecarele cu numele Iisus. Şi cine este acela ? Eu cred că-i Fiul lui Dumnezeu. Ai vrea să-L cunoşti ? Vai, cum să nu-L cunosc, dacă este medicul meu şi Dumnezeul meu. Este Cel cu care tu grăieşti. Crezi ? Cred, Doamne, şi mărturisesc. Iată deschiderea ochilor sufleteşti. S-a recompensat Dumnezeu prin redarea vederii trupeşti, să se bucure în restul vieţii de lucrurile acestea trecătoare, s-a bucurat şi veşnic că L-a conştientizat pe Făcătorul cerului şi al pământului în splendoarea, în apogeul bunătăţii Sale. El a rămas până la sfârşitul vieţii un puternic apărător al numelui lui Hristos, mărturisitor, pentru care a şi murit în finalul vieţii lui.

Dragi credincioşi, să întoarcem pagina acestei pilde. Cei care văd şi sunt orbi. Mă cutremur câţi oameni văd cu adevărat numai trupeşte, dar mintea le este întunecată. Această orbire, de fapt, este foarte prezentă în prădător şi pradă. Că viaţa aceasta, după cum o vedem, este o continuă hăituire: cineva fuge după altcineva şi, dacă-l prinde, îl jefuieşte parţial sau total. Prădătorul sufletelor oamenilor este diavolul, iar el aleargă ca o fiară sălbatică în această mare, care este viaţa, să-şi câştige acoliţi de-ai lui. Vedeţi, frăţiile voastre, că pescarul sau vânătorul îşi deghizează momeala în ceea ce are poftă viitoarea victimă. Aşa să vă închipuiţi acest prădător de suflet, se deghizează în aşa lumină, în aşa stilare ca omul, necunoscând, să-i cumpere momeala. Şi după ce a înghiţit momeala, îl duce unde vrea în această orbecăire.

Iată două personaje încă de la Mântuitorul: Iuda vedea, Îl vedea bine pe Mântuitorul nu numai fizic, L-a văzut în lucrul dumnezeirii Sale, dar a orbit pe parcurs datorită minţii. Rabinii au văzut, că-L secondau permanent pe Mântuitorul ca cei mai versaţi spioni; se amestecau în mulţime, deghizaţi ca mulţimea, şi-L urmăreau pas cu pas ce face, vedeau minunile, dar nu vroiau să le înţeleagă că sunt făcute ca un Dumnezeu. Trebuia să-i scoată ceva, dar atât de puerilă era acuzarea, fiindcă vindeca sâmbăta. Dar tu nu mănânci sâmbăta ? Că eşti om. Ai un animal în grajd, nu-i dai mâncare sâmbăta ? Că el n-are lege. Oare Domnul care ţi-a dat sâmbăta zi de odihnă nu este Domnul legii, El a dat-o, El poate să o ia ? Şi la urma toată că Mântuitorul l-a vindecat, ce lucru a făcut fizic ? Ci Îşi arată dumnezeirea şi la impactul acesta cutremurător dintre Dumnezeu şi diavol, sau diavolul din om, săreau scântei şi scânteile împroşcau cu stropi de mânie, de mârşăvie, care, în final, au dus la răstignirea Domnului pe cruce.

În ziua de astăzi, aceeaşi momeală este mult mai stilată, mai parfumată, mai garnisită ca să-i vină omului uşor de a o înghiţi şi este o iminentă victimă în plasa aceluia ce vrea să te vâneze. Multe lumini au apărut la intersecţiile paşilor oamenilor, vin ca la Isav cu blidul de linte (potrivit Facerea 25, 34), iară omul dacă nu a vrut să se cultive că acolo este otrava, se duce. Dureros şi întristător este pentru cei care stăpânesc, cărora li s-au încredinţat tainele dumnezeirii. Au orbit, iubiţi credincioşi. Vedeţi, frăţiile voastre, stăpânitorii Bisericii de astăzi cum au orbit prin ecumenism şi să vin cu un argument destul de palpabil, care este mediatizat deja.

Biserica Catolică, Vaticanul, a tânjit dintotdeauna după frumuseţea Ortodoxiei. Neajungând-o, a făcut multe curse, multe jene pe drumul acesta atâta de spinos şi colţuros al mântuirii omului. Au inventat greco-catolicii, o biserică contrafăcută de către Vatican, jumătate ortodoxă, jumătate catolică. Exact ca o paiaţă: nu-i nici cal, nu-i nici diavol. Iertaţi-mi expresia. Şi jumătate catolic, şi jumătate ortodox, fără numai că ne putem da seama cât de pueril pot să gândească oamenii, cât de şubrezi sunt şi la ce pot să ajungă. Cât s-au putut coborî în structura lor de prelaţi ai Bisericii şi învăţători ai oamenilor. Te joci cu sufletele oamenilor: ia jumătate de haină catolică, jumătate ortodoxă, precum bineînţeles purtând şi dogmatismul. Dar această credinţă străină şi catolicismului şi Ortodoxiei a fost doar de jertfă, ca o momeală, şi a fost pusă exact la hotarele dintre catolici şi ortodocşi.

Trei sute de ani a trebuit să curgă până când deja momeala a fost muşcată. Şi de cine ? De mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. Am rămas uimiţi, şi chiar toată Biserica s-a cutremurat că s-a împărtăşit cu greco-catolicii. Trebuia să fie o Iudă în Biserică. Ne punem întrebarea: tu, corifeu al Bisericii Ortodoxe, aşa cum eşti tu pe stilul nou, oare nu ţi-ai dat seama că blasfemiezi toate Sinoadele Ecumenice, călcându-le ? Le-ai călcat în picioare. Oare ai vreo vinovăţie sau datorită bătrâneţii de care dai dovadă te poţi scuza în faţa judecăţii şi a oamenilor că eşti senil ? Are judecată, dragi credincioşi, nu-l judec eu, îi judec fapta, că are cine judeca lucrurile. Se creează un precedent, că după aceasta merg toate oile. Ştiţi că o turmă de oi, dacă una se aruncă în apă sau trece prin calea trenului, toate se izbesc în tren sau se duc în prăpastie şi mor. Trebuia creat precedentul, cineva să muşte din momeală, şi a muşcat duminica trecută. Îmi puneam întrebarea: vociferarea turnului de pază, care este patriarhia, de ce nu zice nimic ? Îl condamnă în vreo judecată când ne vom întâlni. Oare străini erau ceilalţi de acest lucru ? Nicicum. Lucrurile erau făcute de mult, dar trebuiau arătate pe faţă, iertaţi-mi expresia, în faţa prostimii.

Dragi credincioşi, aşa se orbeşte omul. De acum, laţul este în gât. Abia acum greco-catolicii de atunci îşi săvârşesc fapta de momeală, că apoi vor fi şi ei înghiţiţi de Vatican, iar acolo în Vatican deja sunt toate sectele, toate aceste lumini străine de lumina mântuirii omului. Orbul de astăzi, dragi credincioşi, îl mai îndrituieşte pe cel care se naşte în necunoştinţa credinţei celei adevărate, în special idolatrii. Şi avem personajele din Sfânta Scriptură care au venit la naşterea Domnului, magii, care erau orbi în cunoştinţă dumnezeiască. Vedeau trupeşte, dar când au venit şi L-au văzut pe Mântuitorul li s-au dezgolit vălurile de pe ochii lor sufleteşti şi L-au văzut pe Domnul în lumina Sa cea adevărată.

Dragi credincioşi, în tot ce subzistă un om, mai ales la zilele acestea de astăzi, să ştiţi, multe momeli sunt. Nu vreau ca să mă socotiţi un ironic, dar aş putea să vă spun, niciodată de când sunt pe pământ şi conştientizez lucrurile, n-am putut să văd aşa campanie de primar ca până acum. Megafoane şi urlau peste tot, chiar şi oamenii din habitatul lor erau supăraţi şi întristaţi. Fără numai că să-i orbească pe oameni. Iese un câine sătul şi intră altul flămând şi puturos. Lumea rămâne aceeaşi. Dureros este că în Biserică a început acelaşi lucru. Se orbesc paznicii, şi orbindu-i, deja intră lupul în vie. Acum se împlineşte ceea ce spunea Proorocul David, la timpurile acestea: pentru ce, Doamne, ai stricat gardul viei, porcul din pădure şi vierul sălbatic o sapă pe ea şi o scurmă (potrivit Psalmi 79, 13-14) ? Îi asemuie pe cei care bat la rădăcina Ortodoxiei cu aşa animale insensibile. Domnul a spus, nu eu. Eu repet şi spun cuvântul din Sfânta Scriptură, eventual tâlcuindu-l cât mă pricep.

N-aş vrea să vă obosesc, dar ştiu că viaţa fiind atât de trepidantă, nu mai aveţi timp să vă opriţi la nişte lucruri părute minore, ca să vedeţi capcanele. A fost nu ştiu când acea paradă gay, a homosexualilor. Dragi credincioşi, lucrurile acestea într-o ţară creştină, dacă se întâmplau cu sute de ani în urmă, ieşeau scântei, fără numai că sunt orbiţi oamenii şi se slobozesc aceste lucruri special să distrugă până şi moralitatea dintre oameni. Să creeze un precedent. Am auzit că acum a fost o pază grozav de puternică, să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat în trecut. Eu nici nu cred că aceia erau personajele care trăiau în aşa promiscuitate. Eu socot că au fost nişte actori, oameni normali, care probabil îi secondau soţiile sau prietenele, dar ei erau deghizaţi în homosexuali să creeze precedentul.

Asta este supoziţia mea, dar nu mă îndoiesc să fie adevărat. Au luat acele osanale, acele oribile înjurături de la creştini, care le luau pe merit, plătiţi bine şi-au jucat actoria. Că, de acuma, când vor veni la anul, vor veni poate cei în drept şi mai mulţi. Ne punem întrebarea: e urât, dragi credincioşi, şi moraliceşte, nu-i nevoie ca să mai fii tu creştin, la urma toată. De bunul simţ de a fi om. Să vedeţi de acuma încolo care se va vinde cu toate scursurile, care deja sunt clocite în laboratoarele mentale ale occidentului, transportate într-o ţară creştină. Vă gândiţi, frăţiile voastre, peste ani şi ani ce va fi ? Patriarhia, care este de pază, tace, muţeşte, ne punem întrebarea de ce. Li s-au pus plasture pe ochi şi pe gură, le-a cusut ca la broască gura şi n-au voie să zică. Aceasta este legarea celui puternic care este stăpânul casei, şi apoi jefuirea casei (potrivit Matei 12, 29).

Dragi credincioşi, probabil mulţi dintre frăţiile voastre nu sunteţi confruntaţi, dar tu ca un om integru în societate, care ai nişte sentimente frumoase, nobile, cum este normal să fie un om, dacă ai să-ţi vezi copilul tău, cum deja vă vedeţi băieţii cu cercei în nas, în buric, prin toate părţile, că dacă s-ar mai dezgoli de cele intime, v-aţi cutremura de ce sunt. Când ai să-ţi vezi cel pentru care tu ai trudit o viaţă în aşa promiscuitate, ce odihnă ai să ai, tu fiind un om integru în societate. Dragi credincioşi, scursurile, cum am spus, ale occidentului de acum năvălesc, zidul s-a spart, păziţi-vă ca nu cumva să vă înghită aceste mizerii care sunt străine mântuirii omului. M-am strofocat din fiinţa mea ca să explicitez orbirea; iată cum au orbit oamenii, ochi având, nimeni n-a zis, nici autorităţile, dar dacă ar vedea copilul lui, acela care era îndrituit să facă un pic de vâltoare şi n-a făcut-o, să-şi vadă copilul afiliat acelora, cum i-ar conveni ?

Acesta este păcatul Sodomului şi al Gomorului pentru care Dumnezeu a ucis lumea, iar ultima haltă a omului pământean aici este: de a transforma tot pământul într-o Sodomă, într-o Gomoră, într-un Pentapole, că au fost cinci cetăţi, să aducă mânia lui Dumnezeu pe pământ. Dar nu înainte de a orbi pe cei care sunt în drept să împrăştie o rază de lumină în acest întuneric. Sunt şi eu un trecător prin viaţă, dragi credincioşi, dar îmi fac datoria să grăiesc. Mă dezic de la aceste lucruri mârşave care murdăresc minţile şi ale copiilor şi vă sfătuiesc din toată fiinţa mea, ţineţi-vă cât mai aproape de Dumnezeu, de această Rază de Lumină, care este unică şi din care izvorăşte mântuirea. Săptămâna aceasta vom avea Înălţarea Domnului, joi, şi marţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Iar dvs. la mulţi ani şi lui Hristos, slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14). Amin.