Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Sfântului Ioan Scărarul 2007, Bucureşti

 

Şi răspunzând unul din norod, a zis: Învăţătorule, am adus pre fiul meu la tine, având duh mut. Şi oriunde îl apucă pre el, îl zdrobeşte, şi face spume, şi scrâşneşte cu dinţii, şi se usucă. Şi am zis ucenicilor tăi să-l scoată, şi nu au putut. Iar el răspunzând au zis lui: o neam necredincios ! Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ? Aduceţi-l pre el la mine ! Şi l-au adus pre el la dânsul. Şi văzându-l pre dânsul, îndată du­hul l-a scuturat pre el, şi căzând la pământ, se tăvălea spumând. Şi au întrebat pre tatăl lui: câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta ? Iar el a zis: din copilărie; şi de multe ori pre el în foc l-a aruncat şi în apă, ca să-l piarză; ci, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-ţi milă de noi ! Iar Iisus i-au zis lui: de poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului. Şi îndată strigând cu lacrimi tatăl copilului, a grăit: crez, Doamne, ajută necredinţei mele !

Iar văzând Iisus că năvăleşte norodul, au poruncit duhului celui necurat, zicând lui: duh mut şi surd, eu ţie îţi poruncesc: ieşi dintr-însul, şi de acum să nu mai intri în el. Şi strigând, şi mult scuturându-l pre el, a ieşit. Şi s-a făcut ca un mort, încât mulţi ziceau că a murit. Iar Iisus apucându-l pre el de mână, l-au ridicat, şi s-a sculat. Şi intrând el în casă, ucenicii lui l-au întrebat pre dânsul deosebi: pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pre el ? Iar el au zis lor: acest neam cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post. Şi de acolo ieşind, mergea prin Galileea, şi nu vrea ca să-l ştie cineva. Că învăţa pre ucenicii săi şi zicea lor: Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor, şi-l vor omorî pre el, şi după ce-l vor omorî, a treia zi va învia. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acela, şi se temeau să-l întrebe pre el.

(Marcu 9, 17-32 – Evanghelia din Duminica a IV-a a Postului Mare, a Sfântului Ioan Scărarul)

 

Glasul Domnului celui ce taie para focului (Psalmi 28, 7). Cuvânt de caracterizare a lui Dumnezeu, atribuindu-I tăria Sa şi bunătatea totodată, făcută de Sfântul Prooroc David. Iubiţi credincioşi, când spune proorocul acest cuvânt, şi dăm de multe ori peste acest cuvânt în sfintele rugăciuni ale psalmilor, se tâlcuieşte într-o înţelegere foarte înaltă, dar de o frumuseţe cutremurătoare. Flacăra este compusă din două elemente: lumina şi căldura. Când se unesc cele două, ard, dar la glasul Domnului se despart în două: lumina, care nu va arde, se dă drepţilor, iar căldura, care este întuneric, fără lumină, se va da întunericului.

În alt context, acelaşi prooroc spune despre Domnul: pahar cu vin neamestecat, vărsându-se din cesta în cela şi drojdiile bea-vor păcătoşii pământului (Psalmi 74, 7-8). Amară şi disgraţioasă este drojdia vinului şi bun este vinul, cu măsură bineînţeles, după ce este limpezit. În acelaşi context mărturiseşte proorocul David judecata lui Dumnezeu. Noi, oamenii, fiind repeziţi în paşii vieţii noastre, nu pricepem nimic din viaţă. Atâta de frumoasă şi plină de înţelepciune este viaţa pentru toate vârstele omului, dar dacă nu o cugeţi, dar dacă nu pui mintea în folosinţa ei, în puterea ei, în demnitatea ei imperială, că are sorginte de la Dumnezeu, toate trec întru nimic.

Ne punem întrebarea de ce a primit răspuns, de ce a primit Avraam poruncă de la Dumnezeu: ieşi din pământul tău (Facerea 12, 1), pământul care-l avea moştenire de la tatăl său, din părţile Mesopotamiei, a Irakului de astăzi, şi mai exact din ţara lui Lot. I-a spus: mergi în pământul hananeilor, şi cum avea să spună mai târziu Apostolul Pavel, ascultând porunca lui Dumnezeu, a locuit în corturi şi i s-au născut Isaac, din Isaac s-a născut Iacov, şi pribegea după porunca lui Dumnezeu, spunându-i: acest pământ ţi-l voi da ţie, dar nu ţie, ci seminţiei tale voi da pământul acesta (Facerea 12, 7). Adică, seminţia sa a unit-o ca şi cum i-ar fi dat lui Avraam.

Apostolul Pavel tâlcuieşte această pribegie în pământ necunoscut a părintelui iudeilor, şi al nostru totodată, ca fiind pribegia omului pe pământ. Pribegi suntem pe pământ, iubiţi credincioşi, în această scurtă, efemeră şi deşartă viaţă. De multe ori, punem sămânţă în pământ; cum spune iarăşi apostolul, ea are trupul ei. Dar dacă are duh de viaţă, prin binecuvântarea care o are pământul, ea germinează şi scoate vlăstarul din ea, care nu are trupul seminţei. Aşa să înţelegeţi şi pribegia omului pe pământ: aruncat din Eden pentru faptul că a călcat porunca lui Dumnezeu, în acest pământ în care ne câştigăm cu sudoarea frunţii existenţa şi prin dureri de moarte venim pe lume - nu cel ce se naşte, ci ceea ce naşte - ne dăm seama că această viaţă nu este altceva decât sămânţa din care va răsări un alt trup. Şi acel trup nu este decât cel pentru veşnicie.

Iubiţi credincioşi, viaţa creştinului pe pământ este ca să întreţină duhul acela de viaţă care vine de la Dumnezeu, şi nu de la satana. Când Adam a călcat porunca în Eden, a fost chemat de bunătatea lui Dumnezeu la mărturisire, să-l ierte. S-a eschivat: nu eu am mâncat, Doamne, ci femeia care mi-ai dat-o (Facerea 3,12). La rându-i, şi ea se eschivează, aruncând vina pe şarpe. Şi atunci s-a dat sentinţa: din pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). Ne uităm în epopeea omului, noi însumi fiind om, fiind oameni pe pământ, născuţi cum s-au născut toţi oamenii. Ce-au făcut din pământ ? L-au umplut de sânge şi de lacrimi. Oare dacă stătea omul acolo, în Eden, şi nu era alungat, nu făcea acelaşi lucru, dar în dimensiuni mult mai mari ?

Nu grăiesc filozofic, grăiesc pe înţelesul fiecăruia şi nădăjduiesc în bunătatea lui Dumnezeu că aceste cuvinte le va pricepe oricine. Vedem în viaţa noastră cotidiană că un om, unde este aşezat să împlinească ceva, un lucru de către un stăpân, de către cineva mai mare cu care s-a legat, ori într-o misiune, ori emoţional, ori sentimental; în momentul când nu mai lucrează la cotele măcar admise este divorţat, este scos. Şi acest lucru îl vedem la nivel de individ: când ai un prieten, dacă nu mai merge după legile cu care ţi-ai făcut acea legătură, uşor-uşor se perimează acel sentiment, urmând divorţul.

Dragi credincioşi, amară şi tristă este despărţirea de cineva drag. Sfântul Vasilie cel Mare spunea că îndepărtarea şi lipsa de Dumnezeu este, de fapt, focul gheenei. Vedem în viaţa noastră cotidiană cum pătimim şi se fac nişte disfuncţii chiar biologice, înlăuntrul nostru, când pierdem ceva de care te-ai legat. Indiferent ce ar fi în jurul tău. Cu atât mai mult, pierzându-L pe Dumnezeu, ne dăm seama cât de mare pierdere este şi ce mustrare de conştiinţă avem.

Dragi credincioşi, nu este om pe pământ care să nu fi gustat o picătură din rai, precum şi o picătură din iad. Vedem că omul tinde, din instinctul lui, tot spre frumos, că sorgintea lui este să privească spre cele înalte, şi gândibile şi simţibile. Şi atunci când apare urâtul, îi face un disconfort, nu-i place. Întunericul este greoi de dus, caută tot lumina. Cu atât mai mult putem să pricepem cine este Stăpânul luminii şi dătătorul vieţii, cine este stăpânul întunericului şi dătătorul morţii.

Ne arată evanghelistul de astăzi chinul diavolului şi urâciunea care o are asupra omului. Poate mulţi din frăţiile voastre aţi văzut oameni chinuiţi groaznic de acest duh, căruia nimeni nu poate să-i vină cu un pic de ajutor. În momentul acela, se face o decorporare a sa, a acelui om: intră diavolul şi-şi bate joc cum vrea, şi după cum are slobozenia de la Dumnezeu, de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, de om. Îl vedem pe acest tânăr groaznic chinuit de diavol şi spune evanghelistul, repetându-l, narându-l pe tatăl acelui copil, că de multe ori îl aruncă în foc, de multe ori în apă, este în primejdie de moarte. Dar iată că nu a murit, că diavolul, orice rău ţi-ar face, el nu are stăpânire peste viaţa ta.

 

PC. Predici 10

Vindecarea lunaticului. Manuscris armean


Acest copil, în momentul când intra în acele crize, ieşea din acest paradis, mic, care se numeşte omul. Era faţă în faţă cu o pagină din iad. Că după ce pleacă diavolul din el, îi închide gura după cum are poruncă de la Dumnezeu să nu spună, sau alţii spun spre învăţătura celorlalţi. Într-un pământ atâta de deşert din punct de vedere creştinesc, unde s-au adunat neamurile şi au făcut o coaliţie cum nu a mai fost în istoria omenirii asupra lui Dumnezeu, cu greu este ca omul să mai priceapă, să înţeleagă şi să se folosească de ce înseamnă sensul omului pe pământ, ce este frumosul şi ce este urâtul. Să răsfoim câteva pagini ca să tâlcuim mai pe îndelete această frumuseţe a cuvântului de astăzi, spus de evanghelist, nu de altcineva.

Dragi credincioşi, oamenii sunt prinşi în multe neputinţe şi dacă mintea lui, a omului prins în capcana neputinţelor, face corp comun, pact, cu trupul, atunci este cu adevărat întemniţat. Şi cum patimile nu se ruşinează, precum diavolii, să intre oriunde, nefăcând abstracţie de nimeni sub soare, ne ducem la împăratul Zinon al Bizanţului. Când s-a văzut cu sceptrul împărăţiei, s-a dedat la tot ce-i mai urât, făcând de mare ruşine pe împărătească, care, fiind creştină, avea şi o sensibilitate aparte şi obrajii îi erau mereu roşii de ruşinea care venea de la beţia împăratului. A răbdat mult, dar într-o zi, când l-a văzut beat de nu ştia de el, a poruncit să facă o groapă şi de viu l-a îngropat. I-a dat sentinţa. El s-a trezit din beţie în răceala pământului, dar zadarnic a fost. Cât o fi plâns până a murit acolo. Iată, dragi credincioşi, un divorţ care este pe drept cuvânt.

Dacă tot ai fost chemat spre pocăinţă, spre îndreptare, că nu eşti, împărate, un oarecarele din marginea societăţii, căruia nici aceluia nu-i stă bine, dar tu împărat să faci acest lucru. Aşa a fost acest divorţ, această excomunicare. Din rânduiala omenească. Greşeşte împăratul David, i-l trimite pe proorocul Gad, spunându-i: împărate, ai greşit în faţa lui Dumnezeu şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi alegi 3 pedepse: gonit să fii 3 luni, foamete 3 ani în popor sau moarte de 3 zile (II Împăraţi 24, 13). A dat un greu examen Dumnezeu pentru împărat, dar l-a adus în pocăinţă, şi-a recunoscut păcatul şi a spus: mă dau în mâinile lui Dumnezeu, să judece cum vrea Dumnezeu.

O vedem pe Susana, soţia unui mare boier iudeu când erau în pământul Vavilonului în robie. Doi bătrâni, rănindu-se de frumuseţea ei, au căutat să abuzeze şi au şantajat-o, că ei aveau putere de a dispune moartea ei, pârând în faţa bătrânilor celorlalţi că au văzut-o cu un tânăr în parcul ei, când făcea baie (Istoria Susanei, 20 şi următoarele). A stat şi a gândit: dacă voi păcătui, greşesc în faţa lui Dumnezeu şi aceştia mă salvează; dacă nu voi păcătui cu ei, rămân cinstită în faţa lui Dumnezeu şi ei n-au decât să mă omoare. Iată o gândire dreaptă. Proorocul a greşit, dar s-a întors spre pocăinţă şi i-a primit Dumnezeu pocăinţa. Susana nu a greşit şi a cugetat: mai bine să mă omoare, dar mor curată, de prostia oamenilor.

Şi atunci, Dumnezeu a binevoit, când să arunce cu pietre în ea, că aşa era legea atunci, l-a scos din mulţime pe micuţul, viitorul prooroc Daniil, şi le-a dat o lecţie de viaţă şi de mustrare: bărbaţi iudei, voi judecaţi după legile lui Dumnezeu ? Aţi întrebat pe aceşti nemernici dacă este adevărat sau nu ? Daţi-mi-i mie să-i judec eu, un copil. Şi s-a dus, cu ceilalţi bătrâni, într-o cameră, şi a întrebat pe unul din ei: sub ce copac ai văzut-o pe Susana că a greşit ? El a spus: sub un salcâm. Celălalt, neştiind de acesta, ce a spus, a spus sub alt copac. Şi atunci judecata lui Dumnezeu a venit asupra acelor bătrâni.

Dragi credincioşi, iată paza faţă de păcat. Că dacă întotdeauna te lupţi contra păcatului, care este piatra de poticnire, de a-ţi murdări haina ta de cinste, de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu va merge în paşii vieţii tale cu dreptatea Sa, indiferent cine eşti sub soare, în categoriile sociale sau de vârstă. Îi vedem pe sfinţi cum merg şi mărturisesc cu atâta dragoste în faţa ighemonilor şi a diavolilor pe Dumnezeul cel adevărat şi stau împotriva păcatului.

Spune proorocul David într-un cuvânt al său: pământul şi-a dat rodul său (Psalmi 66, 5). Să nu credeţi că este rodul de roade, ci pământul a scos ceea ce trebuia spre Dumnezeu, pe sfinţii lui Dumnezeu. Cine poate cugeta că pământul Turciei de astăzi a dat o pleiadă întreagă de sfinţi spre cer: mucenici, cuvioşi, teologi, oameni de toate categoriile care au trăit de o intensitate cutremurătoare viaţa duhovnicească. Cine îşi poate închipui că în pământurile Egiptului, în Etiopia, ducându-ne până în adâncul Rusiei, trecând peste Armenia de astăzi, până în Anglia, prin Spania, prin Franţa, tot pământul acesta, la timpul său, şi-a dat rodul. Când s-a încreştinat, au ieşit ca o armată de oameni care au apărat în faţa idolatriei numele lui Dumnezeu. Cu adevărat, nu-ţi vine să crezi că în Turcia care e un pământ islamic, în Siria, în Irakul de astăzi, în Iranul - Persia, s-au născut atâţia sfinţi pe care noi astăzi îi pomenim. Poate, mai târziu, când noi vom fi cenuşă, vor zice alţii: oare a fost în România Ortodoxie ? Că după mersul care este, într-adevăr, nu cred că va mai subzista credinţa lui Dumnezeu, dragi credincioşi.

Omul, după cum am spus, este prins în multe neputinţe. Dar dacă se luptă spre viaţa veşnică, măcar cât de cât, restul îl completează Dumnezeu. Dumnezeu nu judecă ca omul, El este atâta de bun şi de milostiv şi te cheamă spre pocăinţă, te atenţionează: vezi că ai greşit, îndreaptă-te. Ne ducem iarăşi în istoria Testamentului Vechi, îl vedem pe marele preot Ili, care a fost şi ultimul. Era înnobilat în poporul iudeu cu darul care-l avea, de la Dumnezeu bineînţeles. Avea doi copii, care datorită cinstei tatălui său, au crescut nişte nemernici, nişte bastarzi, nişte rebeli (I Împăraţi 2, 13 şi următoarele). I-a trimis Dumnezeu semn lui Ili, el era bătrân, şi i-a spus: eşti tatăl acestor copii, îndreaptă-ţi copiii, ca nu cumva să vină mânia lui Dumnezeu peste tine.

Dragi credincioşi, căzuse şi poporul iudeu în idolatrie şi în multe păcate. Îi atenţionează pe toţi Dumnezeu în bunătatea Sa. Şi atunci le-a trimis pe filisteni. În urma acelei bătăi, poporul iudeu a pierdut războiul şi le-a luat în robie şi marea slavă şi cinste, care a fost sicriul legii. Dacă n-au ştiut să-l preţuiască, că era de mare slavă în faţa tuturor popoarelor, Dumnezeu l-a dat în robie. Când a venit un ostaş şi i-a spus bătrânului Ili: copiii tăi au murit şi sicriul s-a dus în robie luat de filisteni, a leşinat şi a căzut cu spinarea peste prag şi a murit (I Împăraţi 4, 18-19). I-a trimis Dumnezeu, după cum am spus, semn, i-a grăit gură către gură: îndreaptă-te că vin de la Dumnezeu şi-ţi spun că nu este bine ce faci. N-a vrut. Şi atunci s-a făcut acest divorţ: au murit şi fiii, plătindu-şi faptele lor, precum şi tatăl indolenţa în creşterea copiilor săi.

Iubiţi credincioşi, poporul iudeu a înălţat rugăciune la Dumnezeu ca să li se întoarcă sicriul legii, că nu mai era după puterea lor. Şi atunci milostivindu-Se bunul Dumnezeu, le-a dat o boală atâta de cumplită în părţile ascunse filistenilor, de la mic până la mare: bube cu puroi, se scărpinau toată ziua, şi aşa durere ce aveau încât că întrebând pe filozofii lor, le-au spus: întoarceţi sicriul legii iudeilor, că această bătaie este de la Dumnezeul lor (I Împăraţi 5, 6 şi următoarele). Şi aşa au făcut şi au scăpat de acea boală cumplită.

Dar cât au ţinut această slavă şi cinste ? Iar s-au întors oamenii, iar au slujit idolilor, iar au poftit după cărnurile popoarelor idolatre, împărtăşind dogmele lor puturoase, mai bine alegând să slujească diavolilor decât lui Dumnezeu. Cât de frumoşi ne naşte Dumnezeu, ne zideşte: pecetluiţi peste tot. Când mintea începe să cunoască binele şi răul, când trupul începe să mişte, şi mintea dacă nu este povăţuită după cele dumnezeieşti, atunci omul, încetul cu încetul, este jefuit de diavol, de trup şi de lume. Aşadar, pricepem de ce suntem în această robie a morţii, pricepem de ce Dumnezeu ne ia slava şi cinstea.

Înainte de a se duce poporul iudeu în robia vaviloniană, mult au fost atenţionaţi de către prooroci: preoţilor şi împăraţilor, nu faceţi bine că-L scoateţi pe Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul părinţilor noştri, din rânduiala sa şi aduceţi idolii păgânilor. N-au vrut ca să asculte şi abia când au ajuns în robie şi-au dat seama că au greşit. Greşeala nu avea să fie îndreptată, deşi Dumnezeu S-a milostivit şi i-a adus înapoi în pământul lor; a culminat cu omorârea lui Hristos pe cruce. Ne punem întrebarea: de acum ce greşeală mai urmează să se facă ?

Dacă ne-a dat Dumnezeu în această robie atâta de puturoasă, de efemeră şi greoaie, zicând omului: ţi-am dat toată slava şi cinstea în care tu te desfătezi, păstreaz-o măcar asta. Iar cât despre regenerarea ei, creşterea ei, frumuseţea ei mă ocup eu. Cât e de bun Dumnezeu, ce face omul ? Îşi distruge pământul. Nu încep să vorbesc ecologic, de acum după design-ul vorbelor oamenilor, dar simţim pe propria noastră fiinţă cum toate s-au dereglat, se distrug.

Ne-a înnobilat Dumnezeu cu cinste şi cu demnitate, şi una dintre aceste calităţi este ruşinea, care aţi văzut cât de frumoasă este şi câtă nobleţe pune în faţa unui nevinovat. Ce face omul ? O alungă, o scoate din dipticele existenţei lui morale. Ne-a pus Dumnezeu în cea mai mare protecţie, toate faptele noastre, şi bune şi rele, sunt văzute de Dumnezeu, niciodată nu sunt acoperite de către om: de te-ai duce în adâncul pământului sau în nori, sau oricât te-ai acoperi, Dumnezeu tot vede. Şi totuşi tace, nu te deconspiră, nu te dă în vileag; din contră, îţi închide gura: taci, că tu ai greşit. Ce face omul prin ştiinţă astăzi ? Ştiţi ce urmează de acum: monitorizarea tuturor oamenilor, ca să ştie ţaţa tot ce face omul. Cel mai obscen şi urât lucru pe care-l poate face omul este de a asculta la uşi, nu există faptă mai urâtă, de o imoralitate cutremurătoare, să stai să asculţi la geam sau la uşi. În aşa nemernicie au căzut astăzi oamenii. Vor veni timpurile cipurilor, a monitorizării oamenilor de către cei care lansează pe piaţă acest lucru şi noi îi ştim cine sunt.

Dragi credincioşi, acest pic de credinţă care a mai rămas în noi, această redută care se numeşte Biserica lăuntrică, păstraţi-o, ocrotiţi-o ca pe cel mai mare odor, că dacă L-ai pierdut şi pe Dumnezeu din inimă, deja îţi începe epopeea pentru veşnicie. De ce spune Mântuitorul: gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul (Psalmi 33, 8) ? Mai ascult cuvinte destul de retorice, împodobite în haina vorbirii de către mulţi, dar duhul de viaţă este altul. Ecumenic. Şi atunci, cum este religia acum în şcoală, unul astăzi, mâine altul, zăpăcindu-ţi mintea cu fel de fel de idei ecumenice, nu te mutilează în entitatea ta dumnezeiască ?

Dumnezeu este unul, el nu este schimbabil după mofturile oamenilor, după patimile lor. De multe ori m-am exprimat, în durerea sufletului meu, că îmi este şi ruşine a grăi lucrurile care se conturează. Mâine-poimâine veţi vedea în patriarhie slujind cot la cot cu episcopiţe, că în Anglia şi în multă parte a lumii deja s-a dat drumul la hirotonia femeilor, în Biserică. Veţi vedea episcopi homosexuali slujind deja, că au început să slujească cu ceilalţi oameni; oameni, că nu-i poţi numi credincioşi, de vreme ce Dumnezeul lor n-are nici chip şi asemănare cu Dumnezeul meu.

Dumnezeu este unul, Cel care a murit, cum spunea Apostolul Pavel, că voi nu mai sunteţi ai Legii, voi sunteţi ai Aceluia ce a murit pentru voi pe cruce (prea sfinţitul face aici o combinaţie din mai multe versete din epistolele Sfântului Apostol Pavel: într-unele locuri, apostolul spune: ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Celui ce au murit pentru ei (II Corinteni 5, 15) şi, într-altă parte, spune: acum ne-am slobozit de lege, murind noi aceleia întru care eram ţinuţi, ca să slujim întru înnoirea duhului (Romani 7, 6) şi multe altele asemenea). A murit Mahomed pentru creştini, a murit Buddha, a murit papa, acesta de acum, ecumenic ? A murit Hristosul cel adevărat.

Iubiţi credincioşi, decât să cădem în acea tristeţe că L-am pierdut pe Dumnezeu, mai bine să punem mintea în lucrul ei dumnezeiesc şi să ne îndreptăm paşii vieţii. Când vine un necaz peste trupul şi sufletul tău, nu da cu barda în Dumnezeu. Dă-ţi înapoi paginile vieţii tale şi vezi că poate sunt motivate acele dureri. Sunt chemările care ni le arată Dumnezeu. Cum am spus în alte rânduri, de ce a căzut fastuoasa metropolă a lumii, Bizanţul ? Şi a fost dată în mâinile păgânilor. Datorită faptului că nu a mai păstrat frumuseţea Bizanţului în dogmele sale, în iconografie şi în toate celelalte teologice, frumoase, filozofice. Şi atunci Dumnezeu încetul cu încetul şi-a retras darul, după cum a şi spus: mai bine să mă batjocorească păgânii decât fiii mei.

A căzut Ierusalimul, după cucerirea de către romani, şi risipit, arat, iar toţi iudeii împrăştiaţi în lume în cea mai grea umilinţă: o măsură. Veneau din întreaga lume ca să ia o măsură sau două măsuri de iudei. Şi o măsură era 31 de iudei şi jumătate. Dacă lua număr par, nu-i dădea o jumătate cu o jumătate întreg; îi număra şi al 32-lea îl tăia în două. Aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru crucificarea Fiului lui Dumnezeu. Oare noul Israil, care suntem noi, ce va pătimi vânzându-L pe Hristos ? Oare nu vor veni pleiadă întreagă de sfinţi mucenici şi cuvioşi şi vor mustra pe cei care astăzi sunt înnobilaţi cu aceste daruri ? Şi părticică din darurile corifeilor curge pe capetele frăţiilor voastre ca nişte coroane de slavă, că vă numiţi la timpul acesta încă creştini.

Eu socot că nu există cinste mai mare decât să-L ai pe Dumnezeu în viaţa ta. Cât de puţin ar fi în sufletul tău, dar ţine-L acolo ca pe o comoară. Că L-am văzut pe Dumnezeu în milostivirea Sa, S-a legat în bunătatea Sa de o rugăciune cât de mică sau de o faptă cât de mică şi l-a întors din ighemon, l-a făcut nu numai mântuit, sfânt ! Prin acest cuvânt, nu vreau ca să-i izbesc pe cei care nu vor să se întoarcă, într-o lenevire, cum se vehiculează la timpul de astăzi; mamă şi tată, şi tu părinte, lăsaţi-mă în pace cu vorbele voastre. Când o să fiu ca tine, mă voi întoarce. Ai tu stăpânirea timpului peste tine ? De vreme ce vedem cum mor oamenii, dar nu moartea trebuie să ne înfricoşeze, ci moartea veşnică. Că aceea, dragi credincioşi, nu mai este a omului, ci este a lui Dumnezeu.

Moartea aceasta efemeră e căzută sub stăpânirea oamenilor, că vedem cum se umple pământul de sânge. Dar cealaltă, veşnică, este în custodia lui Dumnezeu, la a cărui lucrare eşti tu părtaş, datorită faptelor tale. Vestiţii şi înţelepţii şi stilaţii englezi – să nu mă socotiţi un om, că ţin prea mult la români şi-mi bat joc de alţii, dar mă doare cum suntem subestimaţi. Şi vreau să vă spun o pildă. Fiind nişte beţivi notorii, cu sute de ani în urmă, beau băutura din nişte ceşti, cum era la modă atunci, de plumb, şi probabil că le făcea o intoxicare de care ei nu ştiau, şi nici ştiinţa atunci nu era aşa de elevată, şi cădeau într-o comă alcoolică de ceilalţi credeau că-i mort. Şi-l duceau la groapă. Când venea vremea să-l îngroape pe altul peste el, îl găsea de fapt întors sau mişcat de la locul cum l-au pus şi era după lege ca să putrezească. Fără numai că el nu era mort.

Şi se zice că au fost câţiva înţelepţi şi au spus: pentru orice situaţie, că o fi murit sau n-o fi murit, îi legau o aţă de un deget, de mână, că el, dacă cumva se va trezi, se mişcă, şi un clopoţel afară. Şi au fost totuşi cazuri când se auzea clopoţelul şi imediat se duceau şi-l dezgropau. Salvaţi de clopoţel. Că de acolo este inspirat acest lucru.

Dragi credincioşi, să nu umblăm cu nişte lucruri de genul acesta, că de acum beţivii din ziua de astăzi să se pună într-o protecţie: să nu cumva să păţeşti ca Zinon ! Nu te juca cu omul care are viaţă curată, că la acela vine Dumnezeu şi te plesneşte cum ştie El mai bine. Şi te ruşinează, cum am văzut împăraţi ruşinaţi şi cum îi vedem pe măriile sale astăzi ruşinaţi: astăzi rege, mâine câine. Nu făcut de mine, nici de frăţiile voastre, chiar de ei înşişi. Aşadar, să punem înţelepciunea înaintea paşilor noştri: fiţi oameni discreţi, cu viaţa celorlalţi, dintre rudele frăţiilor voastre, dintre prietenii frăţiilor voastre. Fiţi oameni care să puneţi preţ pe orice faptă, cât de mică ar fi ea, dar fă-o în numele Dumnezeului aceluia care a murit pentru noi.

Şi învăţaţi să vă păstraţi aceste comori, care se văd cât de greu se câştigă, în cele mai frumoase şi nestricăcioase purpure şi lăzi: smerenia. Iubiţi smerenia, nu la nivel de cuvânt, ci la nivel de faptă. Fiindcă joi îi serbăm pe Sfinţii 40 de Mucenici, puteţi să le citiţi viaţa şi să vedeţi câtă bărbăţie a dat Dumnezeu în mărturisirea credinţei şi ce oameni au fost, că vestea lor s-a dus în tot pământul până în zilele noastre. De ce ? Au fost smeriţi în faptă, în cuvânt şi au ştiut cum să-şi pună chiar şi osemintele la adăpost.

Eu, dragi credincioşi, vă mulţumesc că aţi venit astăzi la sfânta slujbă şi L-am lăudat cum am putut pe Dumnezeu. Dacă pe cineva am jignit, îmi cer iertare, dar din piept de leu spun aceste cuvinte, că mă dor faptele multora care lucrează la dărâmarea Bisericii. Lui Dumnezeu care a murit pentru noi şi va învia peste 3 săptămâni să-I dăm slavă şi cinste, în veci. Amin.