Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh, 12 noiembrie 2007, Bucureşti

 

Pilda celui căzut în tâlhari

Şi iată, un legiuitor s-a scu­lat, ispitindu-l pre el şi zicând: Învăţătorule, ce voiu face să moşte­nesc viaţa cea veşnică ? Iar el au zis: în lege ce este scris ? cum citeşti ? Iar el răspunzând a zis: să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufle­tul tău şi din toată vârtutea ta, şi din tot cugetul tău şi pre aproapele tău ca însuţi pre tine. Şi i-au zis lui: drept ai răspuns; aceasta fă şi vei fi viu. Iar el vrând să se îndrepteze pre sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu ? Iar Iisus răspunzând, au zis: un om oarecare se pogora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut în tâl­hari, care dezbrăcându-l pre el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l abia viu. Şi după întâmplare un preot se pogora pre calea aceea şi văzându-l pre dânsul, a trecut pre ală­turea. Aşijderea şi un Levit, fiind la acel loc, venind şi văzându-l pre el, a trecut pre alăturea. Iar un Samarinean mergând pre cale, a venit la el şi văzându-l i s-a făcut milă. Şi apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând untdelemn şi vin; şi punându-l pre dobitocul lui, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Şi a doua zi ieşind şi scoţând doi dinari, a dat gazdei şi i-au zis lui: poartă grijă de dânsul şi orice vei mai cheltui, eu când mă voiu întoarce, voiu da ţie. Deci care dintru acei trei, ţi se pare a fi de aproape celui ce că­zuse în tâlhari ? Iar el a zis: cela ce a făcut milă cu dânsul. Iar Iisus au zis lui: mergi de fă şi tu asemenea (Luca 10, 25-37).

 

Paşii omului de la Domnul se îndreptează. Cuvântul Sfântului Prooroc David, atât de frumos şi de bine potrivit pentru omul care Îl discerne pe Dumnezeu, dar şi pentru cel care nu vrea să aibă vreo apropiere de Dumnezeu. Cine crede că paşii lui se îndreptează doar de la el, se înşeală. Având în vedere că Dumnezeu ne-a croit nobleţea zidirilor Lui, poartă şi grijă de noi, în toţi paşii vieţii noastre, nu spre rău, ci, din contră, numai spre bine.

Iubiţi credincioşi, după cum l-am văzut şi pe cel din Evanghelia de astăzi, care dorea de Dumnezeu, s-a dus la Domnul să-L întrebe, ce să facă să moştenească Împărăţia cerurilor. Iar Domnul Hristos, în scurtu-I cuvânt, îi arată că totul este cuprins în decalog, adică omului nu-i trebuie prea mult ca să fie împăcat şi prieten cu Dumnezeu. Nu-i trebuie nici multă minte, nici multă osteneală ca să se şi mântuiască, şi mai mult decât atât, să ajungă şi un prieten al lui Dumnezeu, chiar să ajungă în sinaxar.

Mulţi în istoria omenirii şi-au pus, la un moment crucial al vieţii lor, această întrebare. Dar fiecare, după cum a pus-o din adâncul inimii lui, a avut sau nu a avut izbândă. După cum vedem şi în viaţa noastră, de multe ori căutăm să ne împăcăm cu Dumnezeu sau ne amintim că, de fapt, suntem atât de efemeri şi trebuie să ne găsim un rost pentru veşnicie în viaţa aceasta. Dar grijile vieţii ne tulbură acest gând, şi iarăşi uităm, rămânând clipă de clipă într-o indolenţă, într-o nepăsare.

Dragi credincioşi, atât de frumoasă este viaţa creştinească, dacă ştii să o munceşti, şi vrei totodată, încât că-ţi cuprinde toată fiinţa şi-ţi dă nişte puteri enorme în faţa tuturor împiedicărilor paşilor tăi spre cucerirea Împărăţiei lui Dumnezeu. După cum şi Mântuitorul a spus destul de categoric: cel ce vrea să vină după Mine, să-şi ia crucea sa, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie; deci pune în acest cuvânt ’cel ce vrea’ – cred că este nobleţea tuturor lucrurilor pe care le poate face omul, atunci când le face din propria sa voinţă. Când pui un sentiment, şi-l lucrezi, şi-l păzeşti să rămână în nobleţea şi în frumuseţea lui, îl osteneşti – acela rămâne; dar care este doar de carcasă – acela se şterge. Aşa se întâmplă şi în lumea laică, în viaţa de toate zilele, dar mai ales în Biserica lui Hristos.

Dragi credincioşi, am o bucurie neţărmurită pentru ceea ce s-a întâmplat în Biserica noastră, în zilele acestea. Cu darul lui Dumnezeu, cu binecuvântarea înalt prea sfinţitului şi a sfântului sinod, s-au mai hirotonit 3 arhierei la Slătioara: PS Glicherie, PS Dionisie şi prea sfinţitul nostru, Evloghie. Spun al nostru, pentru că a crescut cu mulţi dintre frăţiile voastre, aici. Mă bucur enorm de mult că înalt prea sfinţitul mitropolit mi-a ascultat doleanţa ca să am şi eu un ajutor. Şi pentru aceasta am şi hotărât să slujim astăzi în faţa frăţiilor voastre împreună, fiindcă este fiul bisericii noastre, fiul mânăstirii noastre, şi când a avut şi el un moment de răscruce s-a hotărât în paşii vieţii lui să vină pe această cale atât de spinoasă, anevoioasă, îngustă, dar frumoasă, dacă-i culege rodul.

Am spus în începutul cuvântului că paşii omului de la Domnul se îndreptează. Mă voi rezuma la o mică întâmplare, pe care eu nu o mai ţin minte. M-am întâlnit cu părintele Evloghie când era în clasa a VI-a, eu eram pe atunci la Slătioara. Mama lui, ca orice mamă, îşi aduce fiul la binecuvântare. Iar eu i-aş fi zis atunci să fie cuminte, că vom avea mult de lucru împreună. Cuvânt pe care mi l-a spus cu câţiva ani în urmă, pe când era deja preot. Eu nu le mai ţin minte, dar iată cu adevărat cum paşii omului de la Domnul se îndreptează.

Eu am stricat o vorbă atunci, nici el n-a ţinut cont de acea vorbă. Paşii l-au adus pe cărările vieţii în Bucureşti, la Facultatea de Fizică, a terminat-o acolo, dar mergând în ultimii ani de aici, călugăr fiind. Şi iată, cu adevărat, lucrurile lui Dumnezeu cât de tainice sunt. Peste ani şi ani, acum îl vedeţi, îl văd şi eu, se vede şi el, cu înmărmurire, arhiereu cu darul lui Dumnezeu.

După ce a terminat facultatea, avea o bursă la Oxford, şi m-am sfătuit cu PS Ambrozie (din Grecia), m-am sfătuit şi cu înalt prea sfinţitul mitropolit dacă să-i dăm drumul să meargă acolo, sau să rămână aici. Şi am convenit să rămână călugăr, că acolo mergând nu se ştie dacă nu i se împleticeau paşii. Şi cred că a fost mai bună alegerea, iar el, la rândul lui, făcând ascultare, se bucură şi de rodul ascultării în zilele acestea.

Dragi credincioşi, eu mă bucur nespus de mult nu pentru mine, ci pentru frăţiile voastre şi pentru toată Biserica, fiindcă aveţi nevoie de păstori. Mergând în toată ţara şi văzând setea de Dumnezeu din ce în ce mai cumplită, de Dumnezeul cel adevărat, ne paşte o grea sarcină, că sunt din ce în ce mai puţini oamenii care să se hotărască să meargă pe această cărare atât de greu de dus în veacul acesta. Cinste acelora care, cu demnitate, iau această sarcină pe umeri şi să ne rugăm unii pentru alţii ca să o ducem până la bun sfârşit, în demnitate, în cinste, drept îndreptând cuvântul Adevărului lui Dumnezeu.

Dacă tot a fost la fizică atomică, poate să facă o bombă atomică pentru ecumenismul de astăzi, care este în vogă: o bombă lingvistică, o bombă de cuvânt, eu îi voi face carcasa, iar el să pună conţinutul. Din cauză că, dragi credincioşi, aşa cum toţi marii teologi ai lumii care au întrezărit această piedică spinoasă spre mântuire, şi cei actuali, au catalogat ecumenismul drept erezia tuturor ereziilor. Ecumenismul va fi sabia care va încerca să decapiteze Biserica mântuitoare.

Să aveţi grijă, dragii mei, să fiţi nişte oi cuvântătoare în turma lui Hristos, cât mai apropiate sentimental-duhovniceşte de Dumnezeu, de Mântuitorul nostru. Niciodată oaia din turmă care stă în jurul păstorului nu o răpeşte lupul, ci numai cea care este răzleţită, nărăvaşă, ruptă de turmă, pe aceea o răpeşte lupul. Şi din nefericire pentru sufletele oamenilor, lupii s-au înmulţit, hienele, rechinii care sunt poftitori de sângele duhovnicesc s-au înmulţit în toată lumea.

Îl rog pe Bunul Dumnezeu să-i dea putere în cuvânt, să-i dea sănătate prea sfinţitului Evloghie, înalt prea sfinţitului mitropolit şi la toţi ceilalţi arhierei. Rugaţi-vă şi frăţiile voastre pentru noi, precum şi noi ne rugăm pentru frăţiile voastre, datorie având unul faţă de celălalt. Vedeţi cât de greu este când nu ai biserică. Mă bucur că doriţi Biserica lui Hristos, să-i sorbiţi cu patos hrana, laptele acela binefăcător şi crescător pentru suflet. Dar pentru aceasta, trebuie un pic de dăruire, trebuie un pic de spălare a sufletului şi a trupului de cele mizere.

Dragi credincioşi, Dumnezeu să-l ţină în putere pe prea sfinţitul Evloghie, să-i dea minte înţeleaptă, că el lucrează sfintele la Sibiu, acolo unde se clocesc multe nebunii. Din punct de vedere dogmatic vorbesc, şi nu mă interesează de celelalte, trupeşti. Să-i dea Dumnezeu putere, să-i ţină mintea întreagă, că are mult de lucru şi mai ales să-l păzească de ispitele care nu sunt uşoare la veacul acesta. Eu îi voi da cuvântul, nu înainte de a-I da slavă şi cinste Bunului Dumnezeu, acum şi în veci.

Iubiţilor credincioşi, puneţi-vă în locul meu şi veţi vedea prin ce trec acum. Este greu, este dificil şi emoţiile sunt mari, să ajung să aud astfel de cuvinte, lucru care pur şi simplu mă face să tac. Totuşi, îmi pun o întrebare şi mă gândesc oare de ce se bucură prea sfinţitul de lucrul acesta, oare de ce mă bucur şi eu şi ceilalţi că părintele Calinic a fost făcut diacon, şi oare de ce vă bucuraţi dumneavoastră când vedeţi mulţi slujitori, slujitori care stau în faţa sfântului altar, în faţa Mântuitorului Iisus Hristos.

Ei bine, iubiţilor credincioşi, tocmai Evanghelia de astăzi, dacă aţi fost atenţi, ne dă un răspuns, un răspuns clar. Vă aduceţi aminte ce-a spus Sfântul Evanghelist Luca, că un om care cobora de la Ierusalim la Ierihon a căzut în mâinile tâlharilor care l-au bătut şi l-au lăsat abia viu. Şi după ce au trecut pe acolo un preot şi un Levit care nu s-au uitat la el, a trecut un Samarinean, care i-a legat rănile, turnându-i pe ele untdelemn şi vin. L-a dus la o casă de oaspeţi şi a spus aşa gazdei: ai grijă de el şi i-a dat doi dinari şi i-a spus: ce vei mai cheltui, îţi voi da când voi veni.

Acum, de atâţia ani auzind această Evanghelie şi explicată fiind de prea sfinţitul Flavian, cred că o ştiţi toţi foarte bine şi ştiţi cine este Samarineanul, ştiţi cine este şi omul cel rănit. Omul rănit acesta este omenirea, iubiţilor credincioşi, sunt oamenii care sunt răniţi de păcate, sunt oamenii care cad pradă tâlharilor, care nu este nimeni altul decât diavolul şi întreaga încrengătură pe care o ţese el. Samarineanul este Mântuitorul Iisus Hristos. Dar cine este oare gazda, cui încredinţează Mântuitorul acel om rănit pe care l-a îngrijit El cu mâna Sa, şi îi spune: ai grijă de el, căci când mă voi întoarce, îţi voi plăti, dacă ai grijă de el.

Iubiţilor credincioşi, gazda aceasta sunt slujitorii, sunt oamenii care sunt aleşi din mijlocul frăţiilor voastre ca să slujească frăţiilor voastre, să stea lângă dumneavoastră. Nu suntem puşi să stăm deasupra nicidecum, ci suntem puşi să stăm lângă dumneavoastră, să putem să mergem împreună în faţa Mântuitorului Iisus Hristos. Căci, iubiţilor credincioşi, este o mare întrebare, o întrebare grea, fundamentală: de ce oare a venit Dumnezeu şi S-a făcut om ? De ce oare a luat Iisus Hristos, Unul din Sfânta Treime, Dumnezeu adevărat, firea aceasta de om, de Samarinean, aceştia fiind alungaţi de mulţi, aţi văzut, ca să vină El să aibă grijă de oameni, şi mai departe să o încredinţeze (grija) oamenilor, slujitorilor. Vedeţi dumneavoastră, ca să răspundem la această întrebare, trebuie să ne urcăm cu mintea înapoi în Rai, unde era Adam.

Şi să ne aducem aminte că Adam stătea cu Dumnezeu; Dumnezeu l-a creat pe om fiindcă El este iubire şi ştiţi prea bine că iubirea nu poate fi ţinută pentru sine, ea trebuie împărtăşită. Şi de aceea, Dumnezeu, ca să împărtăşească această iubire a Sa, El Însuşi fiind iubire, l-a creat pe om. Şi îl împărtăşea din iubirea Sa. Şi ca omul să-şi arate cât putea el dragostea faţă de Dumnezeu, i-a dat o poruncă, pe care ştiţi bine că, la sfatul diavolului, a încălcat-o.

Vedeţi dumneavoastră că a defini pe Dumnezeu este imposibil: nu poate omul, mintea omului, fiind creaţie, să-şi dea seama exact cât şi cine este Dumnezeu. Fiindcă nu poate, nu există aceşti termeni; în schimb, poate să spună aşa, că Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este dreptate, şi doar la aceste două lucruri mă opresc, deşi celelalte – caracteristici, să spunem – pe care putem noi oamenii, aflându-le de la Sfinţii Părinţi, să le spunem, le ştiţi fiecare.

Ei bine, iubiţilor credincioşi, când Adam a greşit în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu, fiind iubire, n-ar fi vrut să-l pedepsească, dar în acelaşi timp Dumnezeu este şi dreptate şi trebuia să facă dreptate. Şi atunci, într-adevăr, ştiţi bine cum l-a pedepsit pe Adam. Cine putea oare, iubiţilor credincioşi, să împace pe Dumnezeu ? Cine putea oare să aducă în faţa lui Dumnezeu un prinos ca să-l salveze pe om ? Putea oare unul din oameni ?

Gândiţi-vă că Adam era în Rai, era un om care nu avea păcat, era om curat, era îmbrăcat în haină de lumină, după cum v-a mai spus prea sfinţitul, şi totuşi el a căzut. Putea oare el, sau din seminţia lui, să spele păcatul ? Nicidecum. Iată că tot Dumnezeu a venit, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, ca tot El să şteargă păcatul omului care a greşit faţă de Dânsul. De aceea, veţi auzi, în Postul Mare şi la Înviere, cuvântul acesta că Iisus Hristos a venit pe pământ, a fost răstignit, a fost pironit pe cruce şi a înviat pentru ca să împace pe om cu Tatăl. El Însuşi Dumnezeu era singurul care putea face lucrul acesta.

El este Samarineanul cel milostiv, dar a mai lăsat, aşa cum v-am mai spus, acelei gazde pe omul rănit; aceste gazde sunt preoţii, diaconii, arhiereii. Să dea Dumnezeu, iubiţilor credincioşi, să putem să facem faţă să oblojim rănile oamenilor din zilele de astăzi; fiindcă, după cum aţi ascultat la prea sfinţitul, după cum ştiţi prea bine fiecare, rănile sunt din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai mari şi mai grele. De aceea, Dumnezeu a spus: ia aceşti doi dinari, Noul şi Vechiul Testament, tratatul de medicină dacă vreţi: acolo scrie tot ceea ce trebuie să faci ca să poţi să îngrijeşti mai departe pe omul căruia Eu i-am turnat untdelemn şi vin, l-am bandajat şi ţi l-am încredinţat ţie, să-l vindeci până la sfârşit.

De aceea, într-adevăr, misiunea gazdei este grea. Ştiţi prea bine că o gazdă, dacă nu este blândă, dacă nu este îngăduitoare, primitoare, atunci omul pleacă supărat. De aceea, să ştiţi că este greu să pui în practică lucrul acesta, dar chiar Iisus Hristos spune aşa: că ceea ce la om este imposibil, la Dumnezeu este posibil. Şi voi turna Duhul vieţii spre voi ca să puteţi să duceţi mai departe crucea pe care aţi luat-o. Bineînţeles, iubiţilor credincioşi, că la Dumnezeu cel mai mult contează rugăciunile oamenilor simpli, ale dumneavoastră, şi, ştiind aceasta foarte bine, nu rămâne decât să vă rog să vă rugaţi şi pentru noi, ca să putem să vă slujim frăţiilor voastre şi, prin dumneavoastră, Celui căruia îi purtaţi chipul, şi anume Mântuitorului nostru Iisus Hristos Dumnezeu, căruia I se cuvine slava şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.