Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica a XXI-a după Pogorârea Sfântului Duh, 15 octombrie 2007, Bucureşti

 

Pilda semănătorului

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă cale şi s-au călcat şi păsările cerului o au mâncat. Şi alta a căzut pre piatră, şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spi­nilor, şi crescând spinii o au înecat pre ea. Şi alta a căzut pre pământ bun, şi crescând a făcut rod însutit. Acestea grăind, au strigat: cel ce are urechi de auzit, să auză. Şi l-au întrebat pre el ucenicii lui, zicând: ce este pilda aceasta ? Iar el au zis: vouă este dat a şti tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vază, şi auzind să nu înţeleagă. Iar pilda este aceasta: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă cale sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia cu­vântul din inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască. Iar cea de pre piatră, sunt cei care când aud, cu bucurie primesc cuvântul; dar aceştia rădăcină nu au, care până la o vreme cred şi în vre­me de ispită se leapădă. Iar ceea ce a căzut în spini, aceştia sunt care au auzit, dar cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă. Iar cea de pre pământ bun, aceştia sunt care cu inimă bună şi curată auzind cuvântul, îl ţin şi fac roadă întru răbdare (Luca 8, 5-15).

 

A ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Cuvânt dumnezeiesc, iubiţi credincioşi, care se referă, în Evanghelia de astăzi, la venirea Domnului Hristos pe pământ ca să dea povaţa desăvârşită pentru întoarcerea omului spre ceea ce a pierdut: câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu. Insuflat de Duhul Sfânt, sfântul evanghelist spune că a ieşit Semănătorul, nu semănătorii. A ieşit, adică a venit Domnul Hristos din înălţimea cerului şi S-a întrupat; a venit la firea cea căzută, la om, care era trântit în cărare, unde era jefuit de tot ce era frumos. Fiindcă omul nu se putea sui la înălţimea dumnezeirii, prin bunătatea Sa desăvârşită, S-a coborât El la om, ca să-l vindece.

Deci, a venit să semene sămânţa Sa, adică cuvântul dumnezeirii; şi această sămânţă, după cum spune evanghelistul, avea să cadă una în cărare, una pe piatră, una în spini şi abia a patra parte în pământ bun. Ne punem întrebarea: oare din patru seminţe, doar una, alegându-se bună, semănătorul nu a semănat bine ? Nu a fost atent ? Nicicum. Nu se referă la mâna sa, că este neatentă şi aruncă sămânţa aiurea, ci aici explicitează, într-o tâlcuire înaltă, după cum primeşte omul cuvântul. Că sămânţa Domnului Hristos nu este altceva decât cuvântul, care este în exclusivitate pentru om. Şi acest cuvânt, după cum omul îl primeşte, iată că-i împarte pe oameni în patru categorii.

Cuvântul intră prin auz în inima omului şi în mintea omului. Dar unii oameni sunt ca o cărare, care este bătătorită: nu pot ţine cuvântul, îl aud şi, după cum spune evanghelistul, vin păsările cerului şi răpind sămânţa, rămâne deşartă semănarea. Păsările cerului nu sunt alţii decât diavolii, care vin imediat după ce omul aude cuvântul de învăţătură, de mântuire, de întoarcere spre cele înalte şi desăvârşite ale cărărilor mântuirii, şi furându-i cuvântul rămâne deşert, ca o cărare bătătorită. Aşa este mintea omului care nu pune preţ pe cuvântul lui Dumnezeu şi nu-i este greu diavolului să-l şteargă din minte.

Cealaltă sămânţă cade pe piatră, care încearcă, se osteneşte, după viaţa pe care o are în ea, să răsară. Dar neavând apă, umezeală, când răsare soarele se usucă. Acesta este cuvântul care venind în mintea omului, el negrijindu-se de ea, când răsare soarele Hristos alungând întunericul, îţi arată din ce motiv mintea ta este ca o piatră. Primeşte sămânţa, dar tu, fiind negrijuliu, indolent, nici că-ţi pasă. Cum de multe ori vedem că, atunci când citim o carte dumnezeiască, când auzim un cuvânt de învăţătură la o biserică sau indiferent unde în paşii vieţii noastre, îl primim, acceptăm cuvântul, dar imediat, neţinându-l în minte, el pleacă, fuge; adică, atunci pentru moment, zvâcneşte cuvântul spre lumină, spre viaţă, dar dacă tu nu-l uzi, tu nu-l pliveşti, tu nu-l îngrijeşti, atunci se usucă, asemenea unui fir de iarbă, care imediat se topeşte.

Cea care cade în spini îl arată pe omul care, datorită grijilor vieţii, nu pune preţ pe cuvânt; îl poartă cu el, cuvântul lui Dumnezeu, dar de aşa natură îi fură mintea şi îi plimbă paşii vieţii, încât că spinii, adică grijile vieţii, îneacă ceea ce a răsărit din sămânţă. După cum vedem şi în zilele noastre, cât de greu este să te reculegi, să-ţi ţii mintea la o rugăciune, la o gândire spre cele înalte. De multe ori, citeşti o rugăciune, o începi cu râvnă, dar nu mai ştii ce-ai citit, nu ştii câte pagini ai dat, devii doar un robot. Aşa se aseamănă omul cu sămânţa care a căzut între spini: grijile îţi podidesc mintea şi-ţi fură mintea de la cele dumnezeieşti, prin care noi discutăm cu Dumnezeu.

Cum spunea şi Sfântul Ioan Gură de Aur: când o slugă vorbeşte cu împăratul, în faţa celorlalte slugi, se revarsă peste el mărinimia şi strălucirea împăratului; gândiţi-vă ce-ar însemna ca acea slugă, când vorbeşte cu împăratul, să se gândească aiurea sau să nu-l privească în faţă, cum este din bunul simţ, atunci când vorbeşti cu cineva, prieten cu tine fiind sau mai mare.

Aşa să înţelegem, dragi credincioşi, de ce nu se prinde nici rugăciunea şi nu străbate cerurile, până în urechile lui Dumnezeu, cum spune Proorocul David. Dumnezeu comunică cu omul nu cu buzele, cu mintea, că de acolo se revarsă cuvintele frumoase, cererile. Din minte porneşte şi smerenia, din minte porneşte şi mândria, din minte porneşte acea umilinţă a sufletului tău, care este primită la Dumnezeu şi în urma căreia, Dumnezeu auzindu-ţi rugăciunea, îţi împlineşte şi cererea.

A patra sămânţă cade în pământ bun şi cum Sfântul Evanghelist Matei, în altă evanghelie, spune că una a rodit 100, una 60 şi alta 30. Iată că şi aici, această sămânţă, căzând în pământ bun, după puterea omului, după atenţia lui, după râvna lui, poate rodi 100, adică rodul desăvârşit, sau aproape înjumătăţit, 60, sau dacă nu, pentru cel neputincios, 30. Dar a rodit. Cum spune într-o evanghelie că Dumnezeu primeşte şi îi plăteşte aceluia care a venit să lucreze în via Sa ca celui dintâi şi celui din ceasul al unsprezecelea.

Iubiţi credincioşi, într-o altă evanghelie, tot la pilda semănătorului văzută de alt evanghelist, spune că în aria care a rodit iată că au răsărit şi zâzanii, adică ierburi care caută să jeneze grâul, care să jeneze rodul pentru care a fost semănată sămânţa. Fiind întrebat stăpânul acelui pământ: ce să facem, stăpâne, că au ieşit zâzaniile în rodul tău. Să mergem să-l culegem ? Nu. Ci lăsăm ca să se coacă şi atunci când vor veni secerătorii, vor alege zâzaniile, adică ierburile care nu sunt bune pentru jitniţă, şi în foc se vor arunca. Ca nu cumva mergând prin rod, să calce rodul şi strică totul. Aici arată bunătatea lui Dumnezeu, cum – şi totodată dăm răspunsul multor isteţi din ziua de astăzi, plini de carte, dar numai dogmatică nu – de ce Dumnezeu nu ia viaţa celor care zac în fel de fel de păcate sau credinţe străine lui Dumnezeu.

Acele zâzanii nu sunt altceva decât ereziile care au răsărit în pământul roditor al Bisericii. Aceste zâzanii nu le ia Domnul, ci îi lasă să stea printre cei credincioşi, că poate din ei îşi împrumută bunătatea rodului şi atunci se pot face şi ei vrednici de împărăţia lui Dumnezeu. Ce-ar fi fost ca să-i secere viaţa Sfântului Apostol Pavel ? de vreme ce el era râvnitor în legea iudaică şi păzea hainele ostaşilor care-l omorau pe Arhidiaconul Ştefan. A aşteptat secerişul. Iată că apostolul întorcându-se la Hristos, a devenit corifeul apostolilor, a devenit – cum l-am numit de multe ori – noul Solomon, că epistolele lui atât de adânci sunt şi aşa de puternice şi de pline de învăţătură, încât că nu merită alt loc decât lângă înţeleptul Solomon.

Evanghelistul Matei a fost vameş, depărtat de Dumnezeu. Era o iarbă în pământul lui Dumnezeu, care nu era bună de jitniţă. L-a aşteptat Hristos şi iată ce bărbat apostol a ieşit, că din învăţăturile lui ne hrănim noi astăzi sufletele înfometate şi însetate de cuvântul lui Dumnezeu. Vedem în prigoanele creştine, dragi credincioşi, cât de mulţi idolatri au lepădat idolatria, credinţele străine Mântuitorului, şi prin sânge, prin lacrimă, prin multă rugăciune s-au întors la jitniţa lui Hristos, la hambarul rodului bun. Câţi dintre noi nu călătoream pe cărări străine sau, cum spunea Apostolul Pavel corintenilor: că, voi, unii din aceştia aţi fost. Dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit cu darul Duhului lui Dumnezeu.

Vedem că zăcând în păcat, zăcând în necunoştinţă de Dumnezeu, că nu vrem să-L cunoaştem, Dumnezeu nu ne depărtează de la bunătatea Sa. Ne lasă semănaţi cu ceilalţi, care sunt buni ai lui Dumnezeu, poate cândva ne vom veni în firea noastră. Aşa a fost, dragi credincioşi, fiindcă astăzi serbăm şi Sinodul al VII-lea Ecumenic, a fost una dintre cele mai grele semănături de neghină în pământul mântuitor al Ortodoxiei: iconoclasmul. A venit împăratul bizantin din Armenia care a fost infiltrat de către iudeii timpului aceluia şi a lăsat cea mai puturoasă erezie în Biserică, care a durat peste 120 de ani, până când a fost ştearsă definitiv. Atâta crimă ce-a putut să fie, câtă mucenicie a putut să fie datorită acestei erezii.

S-au semănat zâzanii în pământul frumos al Ortodoxiei: iconoclasmul, care se traduce în limba greacă sfărâmarea icoanelor. Închipuiţi-vă că prin lege imperială, acest bărbat spurcat al imperiului timpului aceluia se numea împărat şi preot, arogându-şi acest drept. Şi a dat lege ca să se scoată icoanele din biserici, sfintele moaşte au fost profanate, zicând că sunt închinare de idoli. Dar Dumnezeu cum nu-Şi lasă aria Sa în paragină, a scos bărbaţi curaţi la timpul acela, care prin post, prin viaţa lor curată le-a dat Duhul Sfânt darul de a se lupta cu aceşti nemernici. Nu şi-au precupeţit nici PC. Predici 06sănătatea, nici viaţa chiar.

Atunci s-au ridicat, la timpul cuvenit, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Ştefan cel Nou, care au murit pe acest altar al apărării dogmatismului sfintelor icoane. Spune istoria sfântă că Sfântul Teodor Studitul, opunându-se profanării sfintelor icoane şi sfintelor moaşte, a umplut puşcăriile. Bătăi, că atunci când era torturat, îl băteau cu biciul şi cu vene de bou, până când sărea carnea plină de sânge din trupul lui. Îi cereau un singur lucru: să gândească ca împăratul şi ca patriarhul, care era pus şi acela, iconoclast. Acest supliciu, iubiţi credincioşi, a durat până în 787, când împărăteasa Irina împreună cu Sfântul Patriarh Tarasie au făcut sinod şi au dat anatemei sinoadele iconoclaste care s-au făcut până atunci.


Sfântul Teodor Studitul. Frescă sârbească din secolul al XVII-lea


S-au repus în cinstea lor sfintele icoane, s-a readus pentru un timp pacea în Biserică. Dar iarăşi a izbucnit eresul acesta atâta de furtunos, încât că au venit alţi împăraţi şi au făcut parcă mai rău decât strămoşii lor. Dar şi atunci Dumnezeu, văzând suspinul, lacrima Părinţilor, a iubitorilor de sfinte icoane, a ridicat această plagă atâta de murdară şi de greu de dus de pe umerii dreptcredincioşilor. Ultimul împărat a fost împăratul Teofil, care s-a răzbunat cu mare mânie asupra sfintelor icoane, după anul 800 după Hristos. Dar l-a pedepsit Dumnezeu că, având o mare supărare pentru pierderea celei mai frumoase cetăţi, cetatea lui de suflet, Amoreea, s-a îmbolnăvit şi pe patul morţii a lăsat Dumnezeu să i se caşte gura atât de tare, încât că i se vedea până în stomac.

Împărăteasa Teodora, care îl avea fiu pe împăratul Mihail, care era minor, i-a spus: împărate, gândeşte-te că dai faţă în faţă cu Dumnezeu şi tu te-ai luptat urând icoanele. Măcar pe patul morţii îndreaptă-ţi viaţa şi fă pocăinţă la Dumnezeu. Şi spune istoria sfântă că s-ar fi mărturisit, i-ar fi părut rău, în urma căreia a şi murit. Apoi, împărăteasa Teodora a repus în cinste toate sfintele icoane, odoarele Bisericii şi sfintele moaşte, aducând o pace desăvârşită în Biserică. După atâta cangrenă, după atâta sânge nevinovat, iarăşi a venit Biserica în cinstea ei de înfrumuseţare. Acei oameni, lepădând icoanele din Biserică, cultul frumos de închinare, de cerere spre Dumnezeu şi spre sfinţii Lui, spuneau că în locul icoanelor, picturilor, care erau date cu var sau date cu sapa, rase, să se pună scene de vânătoare, figuri geometrice, fel de fel de peisaje, fără numai că era un om nebun.

Dragi credincioşi, acest iconoclasm s-a mai întâlnit în timpul comunismului. A fost atât de furtunoasă prigoana creştină în Rusia, că strănepoţii acelora de demult, care nu aveau nimic în comun cu Dumnezeu, au făcut din biserici grajduri de cai, bodegă, wc-uri, au împărţit catedralele şi le-au compartimentat aducând familii în ele. Pe sfânta masă se dansa în pielea goală, s-au săpat sfintele icoane de pe pereţi. În felul acesta să vă închipuiţi că a fost şi atunci, dar aceştia au fost mai furtunoşi, parcă împlinind ceea ce a spus Proorocul David: săturatu-s-au de fii şi au lăsat rămăşiţe pruncilor lor.

Rădăcina spurcată a ereziilor de atunci, deşi a fost abolită de sfintele canoane, de Sfinţii Părinţi făcători de minuni, iată că a răsărit de acum în Evul Modern. Am putea să spunem că occidentul, care este descreştinat aproape în totalitate, nu mai crede în icoane. Toate ereziile neo-protestante au dat jos sfânta cruce, sfintele icoane, pe Maica Domnului nesocotind-o în cinstea ei de fecioară, şi toate celelalte lucruri cu blasfemie la adresa lui Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. Acestea toate, dragi credincioşi, aceste credinţe puturoase, care nu duc la mântuire, acestea vor fi validate de acum prin marea erezie a tuturor timpurilor: ecumenismul.

Unitate în diversitate, care se tot propovăduieşte în toate hrubele şi colţurile sufletelor pustiite ale oamenilor, înseamnă a valida toate credinţele ce au fost anatematisite de Sfinţii Părinţi. Este o aberaţie, un non-sens, unitate în diversitate. Niciodată nu a putut sta Dumnezeu cu mamona. Cum spunea şi Domnul: nimeni nu poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. De vreme ce Sfinţii Părinţi au sfinţit cu sângele lor mucenicesc sfintele canoane şi tot dogmatismul, astăzi trebuie dărâmat ca să se împlinească mizera vorbă: unitate în diversitate. Nu se pot uni prin ecumenism credinţele lumii, decât dacă se demolează cele şapte sfinte Sinoade Ecumenice, a căror pomenire o avem astăzi, al celui de-al VII-lea, şi Sinoadele Locale.

Nu în zadar a spus şi Mântuitorul în pilda de astăzi: cine are urechi de auzit, să audă. Cuvântul este unul, Semănătorul este Unul, aşa că este Un Domn, o credinţă, un botez. Când spune Domnul: eu sunt Uşa, eu sunt Lumina, eu sunt Butaşul, voi sunteţi viţele, cum putem să mai credem în alţi hristoşi, care nu fac decât să dezorienteze pe creştinul ce îşi caută cu anevoie drumul spre mântuire. Aş dori, iubiţi credincioşi, ca o sămânţă a sfintei Evanghelii de astăzi şi din alte Evanghelii să cadă în pământul bun al sufletelor noastre. Dar degeaba cade sămânţa, dacă nici tu nu o îngrijeşti. Pot să vină zâzaniile şi ţi-o acoperă, mintea îţi poate fi bătătorită ca o cărare şi ţi-o iau păsările cerului, sau eşti împietrit în suflet, chiar ca o piatră, sec din cele dumnezeieşti.

Aşadar, să luăm aminte la această pildă, că dacă şi din a patra sămânţă, care cade în pământ bun, până şi acolo este atentată de vicleanul diavol, semănând zâzanii, cred că ne îndeamnă la mai multă precauţie, la mai multă demnitate, a ne gândi cine suntem, de ce am venit pe lume şi ce-ar vrea Ziditorul nostru de la noi. Acestuia, Acestui Semănător care a semănat sămânţa să-I dăm, dragi credincioşi, slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.