Predica PS Flavian Ilfoveanul de duminică, 26 martie 2007, la a doua Înviere

 

Hristos a înviat !

Întotdeauna păcatul îşi trimite semnele sale. Aşa cum o furtună răceşte întâi aerul, îl ventilează şi apoi aduce picătura de ploaie, aşa şi păcatul vine cu întunecarea minţii. Şi la acest lucru nu mai avem nevoie nici de filozofie, nici de multă înţelepciune, că vedem în propria noastră fiinţă cum se diluează parcă mintea atunci când îi dă târcoale păcatul. Şi după cum păcatul are gravitatea sa, pe atât de mult este întunecată mintea şi te izbeşte în acel întuneric de unde s-ar putea să nu te mai ridici.

Îl vedem pe Adam în Edem pus de Dumnezeu împreună cu ajutorul său, ca să nu-i fie urât, cu Eva, în toată slava imperială, stăpânind toată natura, toată zidirea materială a lui Dumnezeu. Dar acolo diavolul nesuportându-l, de-a lungul timpului, i-a croit, după cum de multe ori s-a spus, prilejul căderii. Adam greşeşte în grădină, adică în Edem, şi de aşa natură i-a fost greşeala că i-a adus moartea. Împreună cu Eva, sunt scoşi din Edem şi se pune înger cu sabie de foc păzind Edemul. Iar prin cele două blesteme, Dumnezeu îi scoate, lui Adam zicându-i: din pământ eşti şi în pământ vei merge şi în sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga existenţa, iar Evei: în dureri de moarte vei naşte fii.

Aceste două blesteme ale lui Dumnezeu le moştenim fiindcă ne tragem din aceeaşi rădăcină, de la Adam şi Eva. Deci moartea trupească a venit în trup, nu şi în suflet, că diavolul după ce l-a înşelat pe Adam de a muşca din măr material, urma să-l izbească să muşte şi din celălalt copac, care era spiritual, şi, în felul acesta, cei doi, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, mureau şi trupeşte şi sufleteşte. Din acest motiv Dumnezeu îi scoate din Edem, ca nu cumva să-i izbească imediat diavolul şi în celălalt păcat. Că ţelul lui acesta a fost.

Deci Mântuitorul trebuia să vină îmbrăcat în această haină, haina trupului omenesc, nu de data aceasta făcut de Dumnezeu, cum l-a făcut pe Adam. Ci trebuia să vină din aceeaşi genealogie, din Adam şi Eva. Deci vechiul Adam nu mai avea nici o valoare, nu mai avea putere de a stăpâni. A fost dezbrăcat de acea porfiră imperială şi de acea strălucire la care nu putea să privească diavolul. Şi Domnul Hristos trebuia să vină Împăratul cerurilor şi al lumii materiale, aici pe pământ. Lasă cerurile şi vine pe pământ şi se întrupează şi apoi merge sub pământ, că trebuia să-i reînnobileze pe Adam şi pe Eva. El era singurul, singura persoană în putere de a repara această greşeală, şi nimeni din prooroci şi din sfinţii, din drepţii care au trăit până la Domnul Hristos şi după Domnul Hristos nu avea această putere.

PC. Predici 02

Epitaf. Muzeul Naţional de Artă al României. Provine de la Mânăstirea Slatina, judeţul Suceava. Broderie cu fir de argint, argint aurit şi mătase colorată pe suport din satin de mătase. Dăruit de Alexandru Lăpuşneanu, în 1556. Inscripţie de danie în limba slavonă: ,,Cu voia Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Io Alexandru voievod, din mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a făcut acest dumnezeiesc aer bisericesc şi l-a dat la ruga sa, mânăstirea Slatina, unde este hramul Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acel an s-a cununat cu doamna sa Ruxandra, în anul 7064, luna întâi”

 

Sfânta Scriptură este plină de aceste proorocii, în chip umbros spuse de sfinţii prooroci, ca cel ce citeşte, cel ce are ochi să nu vadă şi cel ce are urechi de auzit să nu audă. Numai, cum a spus şi Proorocul Isaia, numai celuia ce tremură de cuvintele lui Dumnezeu, i Se descoperă Dumnezeu în ceea ce a spus. Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, securiştii, comuniştii, ateii, în timpul domniei lor, citeau Biblia din scoarţă-n scoarţă ca să găsească motivaţii de a-şi croi antihristul lor – dogma ateistă. Puteau s-o citească de mii de ori, nu li se desfunda mintea, pentru că o citeau iscoditor.

Diavolul era mai deştept decât omul. Ca drept dovadă că el iscodeşte toate sectele lumii şi le pune în mintea oamenilor, oameni întinaţi şi mocirloşi de păcate, şi îi trimite în lume să propovăduiască aceste mârşăvii. Şi iată că dacă a fost mândru nu a putut pricepe Scriptura, în umbrirea ei. Aşadar, iubiţi credincioşi, toate aceste lucruri care le-a făcut Mântuitorul au fost spuse ca o mângâiere cu mii de ani pentru cei ce-L căutau pe Dumnezeu şi nu-L găseau. Erau filozofii popoarelor care pricepeau că idolatria este deşartă şi mai ales pe măsură ce se apropia omenirea de împlinirea vremurilor. Dar nu li se lumina încă lumina lui Hristos.

Momentul crucial al omenirii a fost întruparea Domnului din Fecioara Maria şi apoi Învierea din morţi. De acel moment s-a cutremurat toată zidirea lui Dumnezeu. Până şi cerul s-a zguduit din temelii de smerenia lui Hristos, că a venit pe pământ, Împărat fiind şi Dumnezeu desăvârşit, şi a luat chip de rob. A venit pe pământ ca să meargă apoi sub pământ. Trebuia să moară, dar nu cu o moarte firească, cum mor oamenii; trebuia să coacă răutatea, adică să se reactualizeze fapta cu care s-a început omenirea în sângiurile ei, a lui Cain când îl omoară pe Avel. Motivaţia care a fost ? Îl invidia pentru faptul că jertfa lui Avel se ridica la cer ca un stâlp de fum, iar a lui Cain se împânzea jos ca un nor. Şi din ce motiv s-a făcut acest lucru ? El a priceput, Cain, că jertfa care se duce direct în ceruri este primită de Dumnezeu, iar a lui nu. Era Dumnezeu nedrept ? Nicicum.

Avel avea poruncă, învăţătură de la tatăl său, Adam, cum să aducă jertfă lui Dumnezeu: să-i aducă din ce-i mai gras şi plăcut. Parcă mânca Dumnezeu oile ? Dar vedeţi, când vrei să faci o faptă bună, când dai un lucru care ţii la el, greu parcă-l rupi din mână. Cain a luat tot ce-i mai slăbănog şi mai piericiune şi a adus lui Dumnezeu. Şi din acest motiv i-a citit Dumnezeu răutatea în inimă şi nu i-a primit darul. Aceasta este o aluzie şi la mulţi dintre frăţiile voastre când veţi face o faptă bună, s-o faceţi cu tot sufletul şi să nu ţi se lipească inima. Şi când ai dat, dat să rămână şi să dai în numele lui Dumnezeu.

Aşa avea să se întâmple peste mii de ani. Hristos a venit în trup. S-a ascuns Dumnezeirea în trupul omenesc. Diavolul nu a priceput că El este Dumnezeu ascuns. Ştia că va veni şi, ca o fiară când a venit şi şi-a împlântat colţii săi nesăţioşi de sânge, de trup omenesc, şi-a spart colţii în dumnezeire. Toţi au văzut minunile pe care le-a făcut Hristos şi toate au fost făcute cu aşa gingăşie şi etapizat încât să nu mai cârtească la judecată nimeni dintre oameni. Cea mai mare minune care a cutremurat ţinutul Palestinei timpului aceluia a fost învierea lui Lazăr. Spune-i omului de astăzi despre înviere, despre învierea unui mort. El necrezând, zice că a fost o moarte clinică, cum ştiţi că se mai întâmplă. Din acest motiv spune evanghelistul că după patru zile de la moartea lui Lazăr a venit Hristos în casa lor. Şi el era deja îngropat. Şi el spune surorilor Marta şi Maria: să mergem la mormânt. Doamne, nu Te mai ducem acolo, că pute deja. Un om care este în moarte clinică nu intră în putrefacţie. Deci iată cum se demolează orice nerozie a oamenilor cârtitori.

Proorocul David avea să spună în psalmi: Deşteaptă-te slava mea, deşteaptă-te psaltire şi alăută. Iar de acolo îi răspunde deştepta-mă-voi dimineaţa. Se referă la învierea Domnului Hristos. Zice Tatăl: Deşteaptă-te, ridică-te din morţi slava mea, cinstea mea, că Fiul a venit în numele Tatălui, El a venit trimis de la Tatăl ceresc ca să arate omenirii cât de împuţită este în gândire, mintea cât de intrată în putrefacţie este, că se răzbună şi pe Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu ar fi printre oameni, văzut şi pipăit, s-ar lupta cu El. Deci deşteaptă-te slava mea, deşteaptă-te psaltire şi alăută. Alăuta este un organ material de cântat, iar psaltirea este cântarea lui Dumnezeu dogmatică. Deci ridică-te din morţi şi trupeşte şi sufleteşte. Aceasta să nu înţelegem că a murit şi sufletul pe cruce. Adică a înviat Hristos, Dumnezeirea a ieşit din iad, a trecut prin trupul care nu l-a înghiţit pământul şi a înviat dimineaţa la răsăritul soarelui. Duminică dimineaţa.

Dragi credincioşi, aceste lucruri care le-a făcut Dumnezeu cu o gingăşie cutremurătoare le ştiu foarte bine iudeii şi, mai ales, ateii. Iudeii le ştiu bine pentru că au experienţa Sfintelor Scripturi, ateii sunt orbi desăvârşiţi, căci nu le pot înţelege în chintesenţa lor. Dar acuma fac o coaliţie împlinind ceea ce a spus iarăşi proorocul: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi s-au adunat noroadele asupra unsului meu ? La timpul acesta fac o coaliţie cutremurătoare dogmatică, ca să demoleze creştinismul. Din acest motiv a apărut acea nebunie că s-au găsit osemintele lui Hristos.

Vreau să vă pun în temă ce aberaţii au putut să scoată. Crezând un om că s-au găsit osemintele lui Hristos, atunci nu mai avea sens învierea Domnului. Că Domnul Hristos din acest motiv a înviat cu tot cu trup şi se numeşte întâi născut din morţi, că adică ne aşteaptă de acuma să ne luăm trupul nostru care stă ca o vistierie în pământ, după învierea morţilor şi după judecată, atunci ne vom lua veşnicia şi trupeşte şi sufleteşte. Că diavolul când l-a lovit pe Adam, i-a dat lovitura trupeşte şi l-a omorât. Urma de-acuma să omoare şi sufletul. Şi din acest motiv Hristos vine în trup omenesc, ca să omoare moartea acolo la ea acasă. Că trupul a rămas pe pământ în mormânt, mormântul lui Iosif din Arimateea, trup inert, cum este un mort, dar nu dat stricăciunii, iar dumnezeirea din trup s-a dus după legea care o avea închegată între Adam şi diavol pe zapis, iadul, şi a spart temniţa morţii.

Diavolii au început să se cutremure când au văzut lucrurile care se întâmplă. La ceasul al şaselea, s-a întunecat cerul fiind ziuă. Era nefiresc. Înţelepţii lumii de astăzi pun la toate calculatoarele în sens invers mersul aştrilor şi n-au găsit că ar fi fost atuncea eclipsă, ca să ignore învierea Domnului. Aceea a fost prima noapte cu care a început Dumnezeu opera de mântuire a omului. Că după trei ceasuri, la ceasul al nouălea, Domnul Hristos Îşi dă sufletul pe cruce, iarăşi s-a făcut ziuă, până seara. Deci iată prima zi, apoi vine a doua noapte, vineri spre sâmbătă, a doua zi este sâmbătă toată ziua, care era şi sabatul iudeilor. A treia noapte era sâmbătă spre duminică şi de dimineaţă spre răsăritul soarelui, duminica, învie Hristos. Cele trei zile şi trei nopţi pe care le-a stat Hristos în iad.

Diavolii au început să simtă că Acesta este Dumnezeu, iudeii erau injectaţi de mânie cutremurătoare, scrâşneau din dinţi până L-au văzut pe Hristos pe cruce. Când ştiau că toate lucrurile sunt făcute şi au scăpat de el, s-au dus şi s-au destrăbălat. Nu mai puteau de bucurie. Apostolii care l-au secondat pe Mântuitorul în mulţime, şi, de frică să nu fie prinşi şi ucişi şi ei, plângeau şi suspinau. Maica Domnului era sfâşiată de durere, precum şi mironosiţele. Domnul Hristos, Dumnezeirea din Hristos, Faţa a doua a Sfintei Treimi, după cum am spus, după legea firii s-a dus la porţile iadului. Diavolii s-au zăvorât toţi acolo în iad. Şi atuncea spune Domnul: Deschideţi boieri porţile voastre şi vă deschideţi porţile veşnice şi va intra Împăratul slavei.

Şi-au dat seama că s-au înşelat, trebuia să vină Dumnezeirea. Exact ce nu voiau ei, să ajungă în iad. Nu se mai putea de-acuma întoarce sufletul, adică Dumnezeirea din Hristos înapoi. Şi când s-au plesnit lacătele, cum vedeţi şi pus în iconografia bizantină, s-a spart temniţa ca o explozie, temniţa morţii, şi atunci s-a întins mâna lui Adam şi Evei şi, după ei, toţi cei ce-au crezut în Dumnezeu. Deci Dumnezeu S-a dus acolo, în pântecele iadului, şi a spart moartea, care părea definitivă şi irevocabilă, moartea trupească, iar El înviind a treia zi din morţi ne-a arătat că omul nu trebuie să mai aibă temere că a murit veşnic trupeşte, ci îl avem pe Hristos: Iată Eu am biruit, am biruit moartea, de-acuma veniţi după Mine. Am fost şi Eu ca voi, dar am trecut prin poarta morţii, Mi-am luat crucea în spate, crucea Golgotei, veniţi şi voi după Mine de-acuma.

Sfinţii Apostoli înnobilaţi, împuterniciţi cu Duhul Sfânt şi fiind părtaşi la multe minuni, aşa deschidere a inimii, a fiinţei lor au avut după Cincizecime încât că nu-i mai putea opri nimeni, nici sabie, nici durere, nici ocară, nici temniţă. Erau ca nişte prinţi, ca nişte regi, aşa puteri aveau de la Duhul Sfânt încât că şi umbra lor era vindecătoare. Spun Sfinţii Părinţi că apostolii au făcut minuni cutremurătoare în toată lumea. Şi toţi care erau părtaşi la acele minuni se întorceau cu miile, cu zecile de mii, erau oameni atâta de hotărâţi, atâta de categorici, când tăiau în viaţa lor, lepădând idolatria încât uitau parcă de tot ce este neputinţă trupească. Aşa se explică că mergeau la moarte fără nici o frică: copil, bărbat, femeie, bătrân, împărat, slugă, indiferent cine ar fi fost el, când se deschidea Hristos în el, deja nimeni nu-l mai putea opri.

Mai târziu aveau să spună, în scriptele securităţii iudaice, că a venit Pavel din Tars şi cu învăţătura acelui răstignit, 400 de ani a dărâmat lumea, capiştile idoleşti cădeau sub cuvântul Sfinţilor Apostoli şi al următorilor lor. Iată, dragi credincioşi, până în zilele noastre, a ajuns cuvântul lui Hristos şi s-ar putea să se aprindă în inimile oamenilor, să se aprindă foc mare, după cum a spus Mântuitorul: Eu am venit să pun foc pe pământ şi aş dori să se aprindă. Dar mintea seacă înţelege că aprinde Dumnezeu lumea materială, dă foc cetăţii cum i-a dat Nero. Acel foc este focul din inima ta, aţi văzut dvs. de multe ori şi noi oamenii, că suntem din carne, avem fiecare sensibilitate, cum ne-a croit Dumnezeu, când ai un foc în inimă, doreşti ceva, te-ai legat sentimental de cineva, deja te stăpâneşte acel sentiment, acea fiinţă dragă, aşa să înţelegem dragostea de Hristos. Îşi dădeau oamenii seama în ce mocirlă a păcatelor zăceau datorită filozofiei idolatre şi ce cinste şi curăţie era în creştinism.

Îmi pare rău că trebuie să amestec cuvântul, atât de frumos despre Înviere, cu cele care se întâmplă astăzi. Lucrurile care le făcea diavolul înainte de a se întrupa Mântuitorul, le vedem acuma din nou mediatizate. Că diavolul ştiind că dintr-o fecioară se va naşte Mesia, le-a stricat pe toate fecioarele. Aşa şi acuma, ştiind satana şi lucrătorii satanei că Dumnezeu S-a supărat cumplit de mult pe Sodoma şi Gomora, de fapt acele cinci cetăţi care au rămas în istorie, Pentapole, S-a supărat pentru păcatele groaznice, aşa slugile satanei mediatizează acele păcate şi izbeşte mai ales tineretul în aceste mocirle. Ca supărându-l pe Dumnezeu, să coboare foc din cer.

Dar totuşi Dumnezeu tace, îl rabdă pe om, i se luminează porunca lui Dumnezeu cândva, cum vedem şi-n biserică şi oriunde, copii care-o iau înaintea părinţilor şi mulţi aţi păţit aşa. V-au adus copiii la biserică, ei s-au făcut dascălii voştri, s-a răsturnat legea firii, tu tată şi mamă eşti ca un copil, ca un prunc faţă de curăţia lui. Şi bineînţeles şi varianta cealaltă, că mulţi gustând din Domnul, văzând cât de frumos este, cât de dulce este cuvântul Lui şi mai ales stofa de chip şi asemănare a Lui în care te aşează, muncindu-te cu păcatul, până ca să nu-l săvârşeşti, atunci parcă strigi ca samarineanca, explodând de bucurie, când s-a dus în satul ei: Veniţi să-L vedeţi pe Proorocul, veniţi să-L vedeţi pe Mesia.

Iată bucuria, iubiţi credincioşi, care a strălucit şi a sălăşluit în inimile oamenilor şi cine este curat la suflet parcă vrea să se facă un izvor răcoritor, o trâmbiţă, să veniţi şi voi să-L vedeţi şi gustaţi din El că, într-adevăr, bun este Domnul. Deşteaptă-te cela ce dormi, adică cela ce stai în păcate, ridică-te de acolo din păcat şi te va lumina Hristos, cum iarăşi vedem în fiinţele noastre.

Dragi credincioşi, coroana lui Adam, care a căzut prin călcarea poruncii în Edem, avea să fie resfinţită cu coroana Domnului Hristos. Adam a murit motivat, pe dreptate, că a greşit. Dar trebuia să vină noul Adam, care era fără de greşeală, şi să plătească - ca o poliţă, să înţelegem - pentru zidirea Sa, pentru Adam. Vedeţi şi dvs. când cineva drag cade într-o primejdie, ori de boală, ori într-o temniţă, un litigiu greu şi este în mare pericol de a-şi pierde ceva din fiinţa lui, ori libertatea, ori un mădular din trupul lui, ori cine ştie ce, după legătura care o ai cu el, sentimentală, faci orice.

Frăţiile voastre, ca părinţi, de multe ori v-aţi văzut odraslele în primejdie de moarte, parcă doreai tu să fii în locul lui ca el să nu sufere. Cine te îndeamnă, el nu te cheamă, ci te îndeamnă acel sentiment nobil: aşa să-L înţelegem pe Domnul Hristos, ce puteam să-I dăm noi, ce poate să-ţi dea un boschetar când îţi bate în poarta ta ? N-are nimic, cu ce-i îmbrăcat e ceva, o cârpă, jerpelit, bubos, răpănos, dacă mai zace şi într-o temniţă a mocirlei păcatului, chiar devine libidinos, scârbos: aşa să-l înţelegem pe omul căzut în păcat şi totuşi Dumnezeu nu S-a scârbit. L-a luat din cărare, a venit acolo, S-a coborât din înaltul cerului şi a venit în cărare, unde ai fost jefuit de tâlhari şi lăsat abia viu.

Când spune că un om cobora din Ierusalim în Ierihon - adică omul a coborât din Edem, din slava lui dumnezeiască în care l-a pus Dumnezeu şi discuta gură către gură cu Dumnezeu, a venit în Ierihonul morţii, adică în această cărare unde a fost jefuit definitiv de diavoli, dar nu omorât, că spune evanghelistul, lăsat abia viu, adică acel abia viu, fărâma de viaţă care era în el, era sufletul de care nu s-a putut atinge diavolul. Şi Mântuitorul nu a dormit, a venit de acolo din înaltul cerului, a venit în chip de om - nu a venit înger, că dacă era înger nu putea să fie răstignit -, a luat păcatele noastre, adică această haină trupească în spatele Său, şi a dus-o pe crucea Golgotei.

Vedeţi dvs., când facem un lucru în casa noastră sau unde suntem sortiţi să lucrăm ceva, te îmbraci într-o haină adecvată lucrului care urmează să-l faci. Ori că eşti în câmp, ori că eşti într-un cabinet medical, ori că eşti într-un birou sau cine ştie unde, ai o haină pe tine. Lucrul la care trebuia să se înjuge Hristos, lucrul de mântuire a omului, trebuia să-l îmbrace în această haină trupească. Bine, poate vom zice: se putea întrupa şi se ducea înapoi, sus în ceruri. Nu putea lucra de acolo, a venit aicea pe pământ şi a stat lângă Adam, l-a mângâiat cum faceţi frăţiile voastre cu fiinţele dragi sau un doctor care-şi practică gingaş meseria îl păsuieşte pe bolnav, îl mângâie cu cuvinte, îi dă speranţă. Aşa să ne închipuim 33 de ani cât a stat Hristos pe pământ, a început să se zărească la orizont răsăritul soarelui. L-au mângâiat pe om.

Deci, dragi credincioşi, acea coroană de care a fost furat Adam, a primit-o Hristos, coroana de spini. Obrajii nobili, care erau pătaţi de păcatul lui Adam, au fost reparaţi de palmele date de arhiereu. Eva, care era din coasta lui Adam, a fost reparată prin împungerea coastei lui Hristos. Mâinile, la fel, care s-au întins la pom, au fost pironite, picioarele aşijderea. Murind pe cruce, avea să se ducă în temniţă şi acolo era închis Adam, deci cu alte cuvinte, Mântuitorul a plătit cu moartea Sa poliţa pentru Adam şi Eva.

După ce-a înviat, Îl vedem prin uşile încuiate, deja a biruit. Crăpau de ciudă iudeii şi vedeţi cum spunea şi în evanghelia de aseară, îi momeau pe soldaţi să spună tuturor că ei au adormit şi au venit ca să-i fure trupul. Luaţi de aici arginţi, dar voi aşa să spuneţi. Iar dacă se va auzi la cezar, lasă că avem noi grijă să vă facem fără de grijă pe voi. Dar n-a durat. Minciuna nu se putea acoperi. Patruzeci de zile Mântuitorul avea să mai rămână pe pământ şi apoi S-a dus la ceruri, lăsându-i pe ucenici nu aiurea, nu deşerţi, ci le-a făgăduit că după 10 zile va veni Duhul Sfânt şi îi va înnobila.

L-a reparat şi pe Petru de necazul cumplit, de lepădare, în curtea lui Caiafa. L-a pârât o nemernică, o femeie că uite şi acesta este unul din ei. Tremura inima-n ei de frică când L-au văzut pe Domnul prins şi umilit în ultimul hal, ca nişte oameni era logic să le fie frică, şi când acea evreică l-a arătat cu degetul, el s-a lepădat: Nu, dar nu-l cunosc eu, nu l-am văzut niciodată. Ba da, tu eşti că te-am văzut eu cu El. Nu, nu, nu, nu-L cunosc. Şi-atuncea, a început să cânte cocoşul. Dar i-a spus Hristos: Petre, când îi spunea: Doamne, dar eu şi cu moarte nu mă lepăd de Tine, Doamne. Petre, nu va cânta cocoşul de trei ori şi tu te vei lepăda de Mine. Şi aşa a şi fost.

De multe ori aţi văzut şi frăţiile voastre, ne dăm mari, mari viteji, că voi face ori un post, ori o rugăciune, ori dărâm munţii dumnezeieşte, de dragostea de Dumnezeu. Dacă o faci în firea ta omenească şi nu-L iei pe Dumnezeu în ajutor, nici măcar nu începi. Te topeşti ca un bulgăre de ceară în faţa focului. Ia-L pe Dumnezeu în ajutor şi fii smerit în fapte. Te va ajuta bunul Dumnezeu şi totodată nu trâmbiţa. Dumnezeu ştia, Hristos ştia că Petru este întristat pentru lepădare; atâta a mai plâns Petru pentru acea lepădare, de nu-l putea mângâia nimeni. Şi cum avea să spună ucenicul lui, i-au putrezit ochii de atâtea lacrimi câte au curs în restul vieţii. Şi l-a reparat Hristos când îi spune, după înviere: Petre mă iubeşti ? Te iubesc, Doamne. Nu mai ridica ochii din pământ. Tu ştii, Doamne, că Te iubesc; a treia oară: Paşte mieluşeii Mei, paşte oile Mele.

De asta, el a rămas corifeul tuturor apostolilor. Era ca o pasăre care avea doar o aripă. Mai avea nevoie de o alta şi, nu după mult timp, a venit un altul care se lepădase de Dumnezeu, în alt chip, Pavel. Şi aceşti doi bărbaţi, ce-au putut să facă în lume ! Câtă bărbăţie duhovnicească au putut să aibă, au rămas de mare pomenire, stâlpii universului am putea să spunem ! Cel puţin apostolul Pavel este un nou Solomon în înţelepciune. A făcut o disecţie în om, a intrat peste toate mădularele omului şi spune că în om este mădular de cinste şi de necinste. L-a dezbrăcat pe om şi prin cuvintele sale frumoase, poetice de multe ori, îţi explică că cele de necinste nu sunt într-o ignoranţă faţă de cele de cinste. Că toate mădularele lucrează într-o conglăsuire, într-o pace desăvârşită, se ajută unul pe altul.

Vedeţi că nu se bat în pântece mădularele, care lucrează acolo şi noi nici nu le ştim. Ele au poruncă de la Dumnezeu, ceea ce spune apostolul, adică aşa să fim şi noi, un trup în Biserică. Nu să ne dezbinăm. Când îl îndrituieşte pe Apostolul Petru, de a fi corifeul apostolilor, îi dă cheile împărăţiei. Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, adică piatra însemnând credinţa, şi i se dau cheile. Aceste chei, care au rămas şi în iconografie în mâinile apostolului, au fost date în toată lumea, fiecare din noi are o cheie. O cheie nu de la seif, o cheie duhovnicească şi rămâne în propriul tău consimţământ, în propria-ţi latitudine, în propria-ţi voinţă, vrei, încui, nu vrei, descui.

Tu eşti liber şi cred că-i cel mai frumos creştinism, nu cu sabia cum a fost Inchiziţia. Dacă nu zici ca mine, ca Vaticanul, îţi iau gâtul. Nu, această propovăduire a creştinismului cu sabia sau cu şantaj nu are nici o valoare. Ştiţi când s-au mai făcut căsnicii din interes, că s-au întâlnit părinţii şi datorită mofturilor şi mai fac şi în zilele de astăzi, dar puerile. Că au maşini, au nu ştiu ce şi-şi vând sentimentele doar pentru moment, nu ţine. Iar cele care sunt din propria ta fiinţă, care curg ca un izvor, acela ţine. Acel sentiment se întăreşte între om şi creştinism. Având această cheie a împărăţiei lui Dumnezeu, faci ce vrei cu ea. Eu am făcut, cum spune Hristos, am biruit moartea, deci este deschis raiul, veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi de păcate şi Eu vă voi odihni pe voi.

Deci, dragi credincioşi, nu se scârbeşte Hristos de noi. Ne aşteaptă pe fiecare şi ar trebui în fiecare clipă să avem o bucurie în subconştientul nostru, că nu este om care să nu greşească, să nu cadă în păcat, dar ai speranţa că te iartă Dumnezeu. Dacă nu ţi-a luat Dumnezeu fărâma de viaţă din tine, înseamnă că mă păsuie Dumnezeu şi mă aşteaptă. Deşteaptă-te cela ce dormi, deci revino-ţi odată din acea mocirlă, nu mai sta în acea cărare. Durerea cea mai mare pentru Dumnezeu şi pentru suflet este când omul face pact comun cu diavolul şi cu neputinţa trupului.

Trupul, aţi văzut frăţiile voastre, e ca un plumb, te trage tot în jos, în mocirlă. Iar sufletul vrea tot în sus, că el de acolo vine. Iar când omul, la nivel de conştiinţă, se complace în acea temniţă, deja începe uşor, uşor, să se depărteze de Dumnezeu şi nu mai poate, la un moment dat, nu mai poate să se salveze. Aşa sunt beţivii, oricât te-ai mai strădui, şi mi-a dat Dumnezeu şi din ăştia în viaţă, n-ai ce să-i faci. Aţi văzut mulţi cu tutunul. Mai faceţi nişte încercări să scăpaţi, îţi salivează gura, când îl vezi pe altul că fumează, parcă toate poftele sunt în tine. Nu mai spun desfrânarea, iubirea de arginţi, slava deşartă, şi toate acestea duc într-un singur punct: omorârea sufletului. Şi dacă te închide în această temniţă, oricât ar plăti pentru tine Hristos, oricât te-ar aştepta, tot nu te întorci.

Deci, dragi credincioşi, iată cheia este în mâna ta. Nici unul din lume nu s-a născut beţiv, drogat, nu s-a născut curvar, nu s-a născut împărat, nici fardată, nici cu lanţuri de aur şi cu cercei, nici cu mărgăritare puse în nas, în buric sau mai ştiu eu pe unde. Ne-am născut goi. Că s-a născut în curtea imperială şi genealogia lui aşa este, asta nu-l îndrituieşte cu nimic, poţi să pierzi. A fost şi Adam regele regilor, dar a pierdut. Şi vedem cum din gunoi se ridică un altul, cât de josnic păcat a făcut Petru că s-a lepădat, sau Apostolul Pavel că păzea hainele soldaţilor care-l omorau pe Apostolul Ştefan. Erau în gunoiul păcatului, dar le-a întins Hristos mâna, şi i-a ridicat, şi i-a aşezat în cele mai mari slave şi cinste, că s-au făcut ca nişte alabastre unde a turnat Dumnezeu dar. Aşa să ne închipuim oamenii care au lepădat idolatria, au fost împăraţi care în momentul când au conştientizat pe Hristos, s-au lepădat de împărăţie şi au luat viaţa monahală.

Dragi credincioşi, aşa-i de frumos cuvântul şi mai ales acestea frumoase despre Dumnezeu, dar timpul apasă pe umerii noştri, nici prea multe bucate nu sunt bune, mai bine să ne facem să le dorim. Dar cum aţi fost mângâiaţi tot timpul, măcar o fărâmă s-o ţineţi, ca să fiţi nişte oameni puternici în faţa acestei avalanşe atâta de puternică şi distrugătoare a creştinismului. Să nu vă fie frică de ceea ce se mediatizează, ele toate sunt făcute într-un plan satanic de a distruge creştinismul. Nu va reuşi niciodată, ci din contra, s-ar putea să-l aprindă mai puternic.

Cei care sucombă la aceste ştiri sunt cadavrele, muribunzii, care, ştiţi cum sunt astmaticii, şi îmi cer scuze dacă este careva pe aicea, în general, sfârşitul lor e cam toamna, când cade frunza. Aşa sunt şi aceştia care cască ochii la nişte - să mă ierte Dumnezeu - nemernici, care regizează nişte lucruri pe sticlă şi-ţi curg ochii acolo zi şi noapte, iată domle dar şi titrat, enumeră fel de fel de diplome, la cele mai titrate universităţi. Să nu credeţi chiar că totul este aşa. Fiţi oameni puternici în faptă, acoperiţi-vă credinţa cu fapta, nu cu limba. Aceasta au făcut-o iezuiţii şi pocăiţii şi toate liftele pământului. Dar cutia, sicriul, seiful în care s-a ascuns credinţa este fapta: postul, rugăciunea, înfrânarea limbii. Mulţi mai suferiţi de limbă şi nu vă daţi seama cât de mult pierdeţi. Este fereastra uitată la colivie şi zboară pasărea. Îţi zboară cinstea, îţi zboară fapta bună, nobleţea ta prin acest mădular care n-are oase, cel mai neputincios, dar a răsturnat şi împărăţii.

Aş dori, dragi credincioşi, lumina lui Hristos să vină peste fiecare dintre noi, că El, Lumina, luminează în întuneric şi păcatul fuge, diavolul, care este stăpânul întunericului, nu poate privi spre lumina poruncilor lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta ne face atâtea necazuri ca să ne depărteze de Dumnezeu. Dar frăţiile voastre să nu faceţi niciodată. Măcar târâită crucea, dar du-o aşa. Cum spunea odată Prea Sfinţitul Evloghie, călugăr în Sfântul Munte de mic, din poveţele sale zicea: Dacă nu poţi duce rasa călugărească pe umăr, măcar s-o târâi după tine, dar n-o lăsa. Aşa şi cinstea creştinească, măcar târâită, dar du-o, n-o lăsa şi te vinde pe la islamici pentru mofturi, pentru cărnuri, pentru alte nebunii trupeşti atâta de efemere.

Toată cinstea şi fiinţa, cel a puţin a mea, aş dori s-o dau lui Dumnezeu, precum dacă vreţi şi dvs. să fiţi în conglăsuire acestui Domn al universului, acest Ziditor al nostru care a împlinit cuvântul psalmistului: Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Domnul era Hristos, iar Dumnezeu îl arată: Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă din Fecioara Maria, L-am văzut murind ca un om şi a înviat om şi Dumnezeu, Căruia îi dăm slavă şi cinste în veci. Amin.

Hristos a înviat !