Predica PS Flavian Ilfoveanul de duminică, 16 iulie 2007, Bucureşti

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iubiţi credincioşi,

Fiindcă Dumnezeu ne-a zidit pe noi, fiecare cu identitatea sa, cu înţelepciunea sau simplitatea sa, toţi oamenii bat la poarta vieţii. Copilul declanşează ieşirea în lume, şi nu mama. Puiul din ou, el bate cu ciocul în acea coajă care îl desparte de restul lumii. Depune un efort şi iese în lume. Bate la poarta vieţii. Dacă aceasta este o viaţă materială, efemeră, care nimeni nu a putut-o sfida, oricine ar fi fost sub soare, şi din istorie am văzut câţi s-au petrecut, cu atât mai mult şi noi putem să conştientizăm că suntem oameni trecători, oameni muritori, oameni care trebuie să învăţăm că, de fapt, omul în complexitatea lui, cum l-a zidit Dumnezeu, nu este numai pentru aici.

Un om gospodar niciodată nu-şi face un lucru de mare preţ doar pentru o zi sau două, ci îl face să dureze, dacă se poate, toată generaţia lui. Cu atât mai mult, putem să înţelegem că Dumnezeu ceea ce a investit în om, chip şi asemănare a Lui, şi l-a înnobilat cu puterea de a moşteni împărăţia Lui, omul nu se termină aici. Nu este doar această carcasă aici pe pământ, trecătoare. El trebuie să bată la poarta vieţii celeilalte, care aceea, dacă asta este trecătoare, cealaltă este veşnică. Aşadar, viaţa nu este decât o plutire pe spatele mării, fiind într-o corabie, corabie – trupul, în corabie pasagerul este sufletul, marea este viaţa. Ea stă liniştită când nu bate vântul sau alte fenomene nu o tulbură, dar ea are rostul ei, îi face bine acea tulburare, fiindcă se ventilează, asemenea copacilor bătuţi de vânt.

Acestea fiind zise, şi valurile şi vânturile care vin peste corabia vieţii noastre trebuie să le conştientizăm că sunt benefice pentru noi. Vedem copaci mici şi copaci mari. Aceia care sunt mari nu au scăpat din încrâncenarea cu viaţa, din furtunile care i-au bătut. Le-au rupt crengile, dar fiind poftitori de viaţă nu au cedat. I-a sluţit uraganul, dar el a câştigat fiindcă, rămânând în picioare, devine mai puternic, a luat o lecţie de viaţă pe unde, dacă va rămâne înţelept, nu va mai trece sau va mai ocoli paşii aceia. În schimb, din acea încrâncenare cu moartea, copacul îşi întăreşte rădăcinile şi are hrană mai multă. Aşa să înţelegem şi ispitele care vin în viaţa omului. Ele sunt cu rânduiala lui Dumnezeu, cum spunea Apostolul Pavel, că nevoie este să vină ispite peste voi, ca acei virtuoşi, întăriţi, să se arate în lume ca nişte puternici, pentru că au rezistat.

Dragi credincioşi, îi vedem pe apostoli în corabie, după ce a făcut Mântuitorul minunea de duminica trecută, că a hrănit 5.000 de bărbaţi în pustie, afară de femei şi copii, cu cinci pâini şi doi peşti, a plecat din acel loc, slobozind noroadele, şi i-a lăsat special pe ucenici în mijlocul mării, iar El, noaptea, s-a dus să Se roage în munte, singur.

Noaptea a venit furtună pe mare, s-a învăluit corabia lor de acele valuri aducătoare de moarte, iar ei s-au văzut neputincioşi, asemenea unui matelot care se încrâncenează cu moartea, fiindcă îşi dă examenul pe viaţă şi pe moarte, aşa erau şi ei. Îl doreau pe Domnul, care i-a desfătat cu atâtea minuni şi, când erau la sfârşitul puterilor lor trupeşti, în a patra strajă a nopţii, a venit Domnul pe acea mare învolburată. Păşea pe valuri. S-au cutremurat, în puterea nopţii i-au conturat cumva chipul Domnului, dar ziceau că e o nălucă. Când şi-au dat consimţământul că este Domnul şi le-a răspuns: Eu sunt, nu sunt o nălucă !, Petru, din corabie, arzând de credinţă, prin credinţă de Dumnezeu, a spus: Doamne, dacă Tu pluteşti pe apă, porunceşte să vin şi eu pe apă la Tine. Că în corabie nu aveau o plută, cum au de obicei corăbierii. Aşa i-a dictat mintea şi credinţa lui: Porunceşte-mi să vin şi eu la Tine pe apă.

Iubiţi credincioşi, din toate cuvintele cu care ne-am ospătat fiecare duhovniceşte, v-am pus în temă cum să citiţi Sfânta Scriptură. Ea nu se citeşte beletristic, este de o sensibilitate atâta de puternică, încât că şi un articol dacă nu este pus, sau chiar o virgulă, deja schimbă enunţul acelei fraze. Aicea, apostolul nu zice din trufie: Doamne, dă-mi să merg pe apă. Ci a zis: Porunceşte să vin la Tine pe apă, că nu avea altă posibilitate şi să înoate de la corabie până la Domnul, cu greu îi era.

Deci, acest lucru atâta de sensibil, pus în Sfânta Scriptură, arată dragostea din Apostolul Petru, şi totodată dragoste care era răsărită din credinţa ce o purta către Domnul: N-am altă posibilitate, Doamne, dacă Te văd pe Tine că Tu pluteşti, eu am credinţă că Tu eşti. Şi i-a dat Dumnezeu puterea. A coborât ca un copil, asemenea lui Zaheu care s-a urcat în dud să-L vadă pe Domnul. A făcut paşi pe apă, a văzut minunea, trupul nu se scufundă, să se înece după legile firii. Când s-a apropiat de Domnul, s-a temut puţin de un val care a venit peste el şi dădea să se înece. Atunci a strigat cu credinţa care o avea în adâncul sufletului lui: Doamne, mântuieşte-mă că pier ! Şi atunci Domnul îi întinde mâna şi îl ridică: Puţin credinciosule ! Nu l-a mustrat din alt motiv, s-a îndoit că poate nu ajunge până la Domnul, văzând minunea că păşea pe apă.

Dragi credincioşi, corabia este pământul, marea este viaţa, a patra strajă când a venit Domnul la ucenici este sfârşitul proorociilor. Sfinţii Părinţi au catalogat viaţa creştinească până la Hristos în patru etape: prima a fost aşezământul dat lui Avraam, începătorul poporului mesianic – prima strajă. A doua strajă era legea dată lui Moise pentru conduita poporului iudeu, lege care, în mare parte, a rămas şi în Noul Israil, în creştinism. A treia strajă era pleiada proorocilor, care a vegheat poporul mesianic şi mereu îi reechilibra din căderile în care se duceau datorită păcatelor. Şi în a patra strajă, spre dimineaţă, a venit Mântuitorul întrupat din Fecioara Maria.

Aşadar, iată că cel ce crede în Domnul întrupat şi-L cheamă în ajutor, dar cu toată credinţa, nu cum facem noi doar din buze, acela se şi împărtăşeşte din darurile Lui. Tot ce facem noi în viaţa noastră, facem datorită urmării unui sentiment frumos şi nobil, după lucrul pe care-l faci, frumos, mă refer. Cu atât mai mult, lucrurile care le facem noi în viaţă, dacă le facem datorită credinţei în Hristos şi a preţuirii Lui, atunci şi El, care nu uită niciodată pe semenul Lui, am putea să spunem, după întrupare, că noi suntem fraţii Lui, îi urmăreşte cu bineţe şi, acolo unde este necesar, mustră ca să nu mai greşeşti.

Dragi credincioşi, cum ne urmăreşte Dumnezeu în bunătatea Lui şi cum nu uită niciodată şi vine în ajutor ! Ca să prindem aceste lucruri frumoase, plăcute, de o gingăşie cutremurătoare, în care aş vrea să fiţi legănaţi şi frăţiile voastre în creşterea sufletului, mă voi întoarce la câteva pilde, să vedeţi cum au călătorit pe spatele acestei mări învolburate unii oameni.

Spune istoria că în Alexandria, fastuoasa cetate a lumii antice, era un bijutier. Şi într-o zi, fiind creştin el, s-a tulburat apa vieţii lui, că venind la atelierul lui o femeie pătimaşă, a pus ochii pe el şi i-a cerut ostentativ să cadă. Iar el a stat, a gândit: Cum să fac acest lucru, că sunt un creştin ? şi i-a spus: Lasă-mă un pic să mă duc în camera cealaltă, să mă gândesc. Şi fiind focul atâta de puternic în trup, adică valurile atâta de puternice erau, încât că el dădea să se înece, a ajuns la acest discernământ: Decât să mi se întâmple ceva păgubos sufleteşte şi să mor sufleteşte, mai bine sting focul din trup, scoţându-mi un ochi. A făcut lucrul.

Spun aceste lucruri întâmplate în istoria creştină, dragi credincioşi, poate nişte urechi surde la zilele de astăzi - cât de păguboasă este lumea din punct de vedere al bunului simţ, aş putea să spun, nu a pazei unei morale creştineşti - şi poate cu greu pricepe acest gest, care l-a făcut acel om. Dar fiindcă l-a făcut, cu durere să-şi stingă focul, dragi credincioşi, Dumnezeu nu l-a uitat. Viaţa şi-a continuat-o în aceeaşi grijă, pe care a avut-o pentru sufletul lui. Fiindcă Alexandria era stăpânită atuncea de islamici, venind un guvernator nebun peste creştini, ca să-şi bată joc de creştinii de atunci a spus aşa: măi, voi credeţi într-un Hristos al vostru, şi nu în Mahomed al nostru. Dumnezeul vostru v-a spus că dacă veţi zice muntelui: Mută-te în mare, se va face după credinţa voastră. Şi spunând acest lucru episcopului, episcopul a intrat la griji; cu nebunul nu te poţi juca niciodată. Căci i-a pus condiţie guvernatorul: Ori faceţi această minune şi vă las liberi, creştini, ori dacă nu, vă tai capul la toţi.

Episcopul, care a primit această veste, era în grea încurcătură. S-a tot gândit, s-a sfătuit cu cei mai buni credincioşi şi a venit unul din mulţime şi a spus: este unul aici în Alexandria, foarte bun creştin. El are multă credinţă, să-l aducem pe el şi să se roage. S-a dus la el, la acel argintar, l-a adus în mulţime şi, când s-a rugat lui Dumnezeu, într-adevăr, un munte s-a dislocat, nu fiindcă s-a răsturnat în mare, nu fiindcă ar fi fost cutremur, (ci) la credinţa lui. Şi a făcut, cum s-a aşezat muntele, s-a făcut inundaţie în Alexandria, că acuma şi turcii se rugau, islamicii, să se mute muntele înapoi.

Lucruri adevărate, iubiţi credincioşi, şi multe fapte din acestea, întâmplate în lume, sunt consemnate în istorii, dar istoriile acuma sunt modificate, sunt mutilate, din cauză că cei care au stăpânire peste tot ce este scris astăzi şi peste mass-media nu au nevoie ca să arate lumii minunile care le-a făcut Dumnezeu în antichitate şi până ieri, chiar şi astăzi. Mediatizează toate nebuniile, dar acele minuni sunt trecute în subsidiar, doar dacă are cineva acces vreodată să se împărtăşească din frumuseţea lor. Totul se pune pe seama naturii, după cum vedem că sunt oamenii împuiaţi la minte cu fel de fel de idei nocive şi mârşave, necreştineşti. Deci, iată acel om din Alexandria, pentru faptul că el a făcut un gest în apărarea creştinismului, cât dar i-a dat Dumnezeu.

Să mergem în altă casă. A fost cândva un vameş. Vameşii, de obicei, au fost nişte oameni hrăpăreţi. Erau în mâna lor trecătorii graniţelor şi bineînţeles fiind şi tânăr, pătimaş. Dar acesta de care spun, era creştin. În una din zilele vieţii sale, când să meargă la casa lui, dă peste o femeie înlăcrimată. El fiind om, a gândit că e o nouă achiziţie pentru el şi voia ca să cadă în păcat. Dar ea, când a fost dusă în acea cameră, a suspinat din adâncul sufletului şi a spus: O, mie ticăloasa, care m-am pierdut şi cu sufletul şi cu trupul !

Acel suspin din adâncul sufletului aşa a pătruns în sufletul acelui vameş, care deja şi el era în război, încât că l-a determinat să o întrebe motivaţia acestei dureri, iar ea spune: Eu sunt o creştină, soţul meu era negustor. Înecându-se corabia, l-au arestat şi este în temniţă, fiindcă n-a putut să plătească datoria. El nu era vinovat, era riscul cărăuşiei pe spatele mării, iar ea simţindu-se aşa de singură şi cu soţul acolo, că trebuia să-i plătească datoria, nu ştia ce să mai facă şi, în ultimă instanţă, a recurs la acest lucru.

Dar vedeţi, frăţiile voastre, paşii omului cum se adună în viaţă ! Că dacă din început porneşti cu frică de Dumnezeu, te apără şi Dumnezeu. Şi atunci, el îşi vine în firea lui creştinească, acel vameş, şi zice: Dar cât îţi trebuie ţie să-ţi întregeşti familia şi să fii fericită ? Cinci litre de aur, cum era atuncea măsura. Bine, fiindcă am, în numele lui Hristos, te voi apăra, te voi lăsa liberă şi-ţi voi da acest aur, lucru cu care şi-a împlinit bucuria vieţii ei. Viaţa a curs înainte, păcatul nu s-a săvârşit, Hristos era în mijlocul şi al unuia şi al altuia.

Vine vremea, peste ani, când acel vameş, datorită unor culpe de-ale lui, a ajuns în închisoare şi-şi aştepta sentinţa să i se taie capul de către împărat. Frică groaznică pe sufletul lui şi, într-o noapte, în vis îi vine o doamnă, cu un chip frumos şi blând: Dar ce faci tu aicea ? Doamnă, ce să fac, îmi aştept moartea, că e posibil mâine să mi se taie capul de către împărat. Ai vrea ca să te salvez ? Dacă ai putere, cum n-aş vrea ? Bine, roagă-te lui Dumnezeu şi vedem ce vom face. Peste câteva zile, îl aduce pe acest întemniţat la împăratul. Îl chestionează împăratul şi el vede lângă împărat pe acea doamnă. Şi atunci l-a eliberat împăratul şi l-a repus în cinstea care a avut-o. După libertatea lui, îi vine doamna în vis şi îi spune: Mă recunoşti ? Nu te recunosc, doamnă, dar îţi mulţumesc că m-ai salvat. Te-am văzut lângă împărat, când m-a eliberat din închisoare şi m-a iertat de la moarte. Eu sunt femeia pe care tu ai miluit-o şi nu ţi-ai bătut joc de ea, atunci, de demult.

Iată, iubiţi credincioşi, ce înseamnă să treci peste valurile vieţii ca un prinţ, să te lupţi. Cred că nu este om în viaţă care să nu înfrunte furtunile vieţii, ale mării. Dar demn este să te lupţi cu valurile şi, mai ales, dacă te lupţi în numele lui Hristos, atunci şi Dumnezeu te ajută. Dacă-i ajută Dumnezeu pe păgâni, dar pe creştini, cum nu-i ajută ? Oare i-ar uita vreodată ?

Un mare cuvios, cândva, zicându-şi în minte: Oare o mai fi cineva virtuos pe pământ ? Şi îi vine glas şi îi spune: Du-te în casa cutare şi ai să vezi, lucru pe care îl face. În casa aceea cine era ? Trimis de înger. Erau două femei, două familii, oameni obişnuiţi, dar acel pustnic, încât că a fost trimis de înger ca să vadă oameni mai virtuoşi decât el, fără numai că şi-a dat seama că ceva este frumos în casa aceea. Şi spune aşa: În numele lui Hristos, voi, dacă sunteţi creştine, spuneţi-mi ce viaţă aveţi voi. Iar ele i-au spus: În numele lui Hristos, noi suntem două femei de rând, căsătorite, cu familii, suntem cumnate. Dar ne închinăm cât putem, facem milostenie, în schimb, ceea ce putem să spunem, niciodată noi nu ne-am certat. Şi aceea era eticheta vieţii lor creştineşti, pentru care şi Dumnezeu a poruncit îngerului să-l trimită pe acest cuvios, să vadă om virtuos pe pământ.

Am mers ca o pasăre, din creangă în creangă, să ne desfătăm din pildele oamenilor, ca de acolo, ca o albină harnică, trăgând nectarul, să ne hrănim şi noi sufleteşte. Şi noi avem în viaţă multe, iubiţi credincioşi, dar dacă-L ai pe Dumnezeu în mijloc, în sufletul tău, este imposibil să nu te ajute, cum L-a ajutat pe Sfântul Apostol Petru, dar cerând ajutor: Doamne, mântuieşte-mă că pier. Cine este atâta de puternic să nu aibă (nevoie de) ajutor de la Dumnezeu ? Fără numai un nebun. Dar aceia au pierit ca un câine în marginea cetăţii, înfometaţi şi umiliţi.

Aşadar, iubiţi credincioşi, aceste valuri ale vieţii, care se interpun între limanul liniştii şi locul unde pluteşte corabia vieţii noastre, sunt bune peste oameni. Ele te întăresc, dacă le treci cu demnitate şi, mai ales, în numele lui Dumnezeu. Aşa poate creşte un creştin bun. De ce Hristos a zidit creştinismul în smerenie ? Cel mai puternic om de pe pământ este creştinul care este smerit, nu depinde de nimic trupesc. Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarh al Constantinopolului, care discuta direct cu împăratul şi a avut demnitatea că s-a certat cu împărăteasa. Motivul certei care era ? El ţinea partea unei văduve nedreptăţite de hrăpăreaţa împărăteasă. Dar iată, dragi credincioşi, a suferit supliciul exilului şi cât de frumos a scris ultima scrisoare fratelui lui Chiriac: Dacă vor să-mi ia bogăţiile, împărăteasa şi ceilalţi, să vină să caute, dacă găseşte ceva. Gol am venit pe lume, gol mă duc dincolo.

Ce să-ţi ia ? În schimb, dacă era cu palate şi cu fel de fel de bijuterii după care aleargă oamenii, bineînţeles că făcea mofturile împărătesei. Dacă mă vor duce în temniţă, mă vor da leilor, mă vor fierăstrui, îi am pe proorocii dinaintea mea. Cu adevărat, (el a fost) un bărbat care a apărat credinţa şi care, după moarte, a străbătut cerurile şi şade în faţa Sfintei Treimi. Din acest motiv, creştinul este cel mai puternic, fiindcă cei care sapă Biserica lui Hristos în inima omului, nu au de ce să se agaţe.

Vin cu mica pildă, pe care am mai spus-o. Când s-a făcut schimbarea calendarului în 1924, Sfântul Glicherie s-a sfătuit cu vreo 30 de preoţi de acolo şi au jurat în faţa icoanei Maicii Domnului, cu sânge să nu se despartă de credinţa adevărată, împărtăşind papismul. Toţi au făcut jurământul, dar câţi au rămas ? că în momentul când a intrat securitatea şi a spus: Dacă nu vei zice ca noi, îţi vom lua casa din cutare loc, îţi vom lua pământurile, bogăţiile, toţi au cedat.

Vedeţi, dragi credincioşi, când eşti agăţat de cele trupeşti şi eşti şantajat de oamenii nedreptăţilor, deja ajungi la compromis, scoţând în piaţă cel mai frumos dar cu care te-a înnobilat Dumnezeu: purpura, hlamida creştinească, şi o vinzi şi pe aceea. Ceea ce se face în ziua de astăzi.

Tot tezaurul creştinesc care este îmbrăcat, cum spune la troparul Sfinţilor Mucenici, în porfiră şi vison, cu sângiurile sfinţilor s-a îmbrăcat Mireasa lui Hristos, aceasta este scoasă şi dată la vânzare celor mai puturoşi şi spurcaţi negustori, să-şi bată joc de ea. Dacă vedem persoana în sine cât de scumpă este, adică noi, oamenii, şi ţii la ea, la caracterul tău, şi te lupţi ca să-l păstrezi, totuşi într-o nobleţe, cu atât mai mult merită a te lupta pentru nobleţea de creştin, care este de nepreţuit sub soare şi nimeni nu poate să o echivaleze cu tot aurul din lume.

Ne-am plimbat prin aceste pilde frumoase, pentru mine, pentru unii nu mă interesează cât de apetisante sunt duhovniceşte, dar le-am spus cu suflet, pentru că şi noi îmbrăcăm aceste haine în paşii vieţii noastre, când decide Dumnezeu. Dacă aceia aşa frumos au călătorit pe aceste valuri, se merită de la aceia să învăţăm cum să navigăm pe aceste valuri tulburate. Hristos e lângă noi, călătoreşte pe aceste valuri, atâta-ţi cere: Mântuieşte-mă, Doamne, că pier ! Cum a zis apostolul. Iar El, întinzând calda-I mână dumnezeiască, merită să-I dăm din toată fiinţa noastră slavă şi cinste nu numai acum, în veci. Amin.