Predica PS Flavian Ilfoveanul de duminică, 13 august 2007, Bucureşti

 

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din toată inima ta şi din tot cugetul tău.

Un cuvânt atâta de mare, plin de înţelepciune, în care majoritatea oamenilor din istorie şi, mai ales astăzi, îşi împleticesc paşii ca într-o pânză de păianjen.

Iubiţi credincioşi, cred că prin această pildă de astăzi, Ziditorul cerului şi al pământului arată chintesenţa omului, legătura dintre om şi Dumnezeu care este numai dragoste, iubire. Pe acest temei, pe acest nobil sentiment şi oamenii îşi leagă prietenii, îşi leagă cununii, îşi leagă fel de fel de sentimente care, mai devreme sau mai târziu, dacă nu ştiu să le apere, rămân dezamăgiţi şi marcaţi, poate pentru toată viaţa. Dacă nu curge din izvorul inimii acest nobil sentiment, el tinde să se stingă. Omul cred că este fiinţa vie, suprema lucrare a lui Dumnezeu care este constituită pe acest temei, dragoste şi iubire. Dacă vedem la cele din jurul nostru, până şi animalele au acest sentiment, în natura lor şi în gândirea lor, cu atât mai mult am putea să-l găsim în profunzimea fiinţei omului.

Iubiţi credincioşi, din acest înţelept cuvânt dumnezeiesc al Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, ne aduce Mântuitorul în noi înşine, ca să ne uităm şi să ne gândim bine cum ne călăuzim paşii şi cum ne legăm sentimentele faţă de semenii noştri. Spune Mântuitorul omului cum să-L iubească pe Dumnezeu: întreit, din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul. Aşa cum soarele este întreit: este globul solar, care se arată rotund, şi aşa şi este, din el porneşte raza şi raza aduce căldura şi lumina. Aşa şi omul este întreit: suflet, inimă şi cuget.

Partea sufletească de care spune Mântuitorul, de unde să izvorască prima dragoste faţă de Ziditorul nostru, este aceea care o vedem duhul de viaţă în tot ce este viu în jurul nostru, cu care ne confundăm şi noi; tot ce este viu se naşte, creşte, se înmulţeşte şi apoi moare. Din toată inima ta este partea de om, adică să-ţi dea Domnul după inima ta, cum spune Sfântul Prooroc David. De multe ori, noi, între noi oamenii, zicem: ce inimă are, ori tirană, ori frumoasă, inima socotindu-se a fi locaşul sentimentelor. Iar din tot cugetul tău înseamnă partea gânditoare, care-l desprinde pe om în această frumoasă poziţie bipedă, cu capul sus, gândind spre cele dumnezeieşti şi nobile.

Din acest motiv şi Mântuitorul ne arată cum să-L iubim, că dacă o funie împletită nu este bine catadicsită şi are un fir în împletitura ei putred, logic este că îi slăbeşte rezistenţa şi nu va fi ca una sănătoasă. Aşa şi această dragoste întreită, din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul, când izvorăşte din adâncul fiinţei omului, această legătură este de nezdruncinat şi se îndrituieşte ceea ce a spus Apostolul Pavel: ,,Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos: foamea, golătatea, sabia, ocara, moartea. Nimeni nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”.

Iată, dragi credincioşi, câtă filozofie într-un cuvinţel atât de scurt, dar plin de dumnezeire şi înţelepciune, în care ne cufundăm şi ne găsim şi în care majoritatea sunteţi răniţi. Poţi să răneşti pe om în multe, dar când l-ai rănit în sentimente, în nobleţea sentimentelor, deja l-ai distrus. Dumnezeu, care este Ziditorul cerului şi al pământului şi ne-a pus pe noi ca într-un palat, ca nişte prinţi, şi a arătat că numai din dragoste ne-a pus, numai din dragostea Sa neţărmurită ne-a zidit: oare nu avea cine să-L laude, oare nu avea cu cine să converseze Dumnezeu, oare cădea într-o urâciune a singurătăţii, de vreme ce El e Stăpânul universului ? Nicicum.

A făcut din materie şi din partea Sa de duh această mogâldeaţă de carne însufleţită, care se numeşte om şi căruia Dumnezeu i-a dat puterea de a-I moşteni împărăţia, nu pentru un an, nu pentru o viaţă pământeană, ci pentru o veşnicie. Vedem atât de clar dragostea pentru care ne-a şi zidit. Îi cântă frumos îngerii, şi atâta de frumoasă este cântarea îngerească, că omul dacă ar auzi-o, nu rezistă, moare, fiinţa pământeană moare. Şi totuşi Dumnezeu S-a coborât la noi, mai dragă-I este cântarea pământească, nu subestimându-l pe înger; îngerul este duh, omul este duh şi pământ, însufleţit.

Spunea Sfântul Apostol Pavel că acelora ce-L iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine, dar numai acelora ce după credinţă nădăjduiesc spre Dânsul. Din acest motiv, mulţi oameni se duc cu un alabastru la Dumnezeu să ceară, atunci când cuţitul vieţii îi sfâşie inima, durerea-i stoarce lacrima şi-i brăzdează obrazul. Alabastrul degeaba este mare-n burduf, dacă-i strâmt la gură. Dumnezeu pune, dar n-are unde. Din cauză că tu, ducându-te la El şi cerându-i ajutor, te duci ca un fals. Te duci numai când durerea te aruncă într-o deznădejde, părăsindu-te toţi cei din jurul tău în care ţi-ai pus nădejdea. Şi totuşi, El, în bunătatea Sa, uită trecutul tău mizer şi totuşi, îţi dă mângâiere - semn de dragoste şi de preţuire.

Iubiţi credincioşi, cum să-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru ? Sufletul, care este partea crescătoare, partea de duh de viaţă din noi, dacă nu-şi aduce contribuţia ca într-o floare întreită cu dragostea faţă de cer, adică cu acea înfrânare pe care au lăsat-o Sfinţii Părinţi de a fi un om cumpătat în cele trupeşti, deja dragostea care tu o picuri când şi când spre Dumnezeu este împuţită, este murdară, este ca un pahar cu apă pentru cel însetat care ori miroase, ori este caldă, nu bună de băut, ori tulbure.

Vedem că, de când Dumnezeu a zidit poporul lui Israil şi i-a pus lege trupească, i-a împărţit cele curate şi cele necurate. Sau cum a spus Dumnezeu: femeia i-a dat-o Dumnezeu spre ajutor, sau Apostolul Pavel: trupul bărbatului îl stăpâneşte femeia şi trupul femeii îl stăpâneşte femeia, şi unul altuia îşi sunt datori. Dar omul ce face ? strică legea datorită celor carnale. În felul acesta te dovedeşti, calci peste porunca lui Dumnezeu, care nu este lăsată omului doar de a se arăta Domnul dătător de lege, ci o vedem în noi înşine, când se încalcă această poruncă, câtă distrugere aduce în sufletul celui de lângă tine.

Dumnezeu a împărţit animalele şi toate celelalte în curate şi necurate, din acestea să mănânci, din celelalte nu. Sau, cum iarăşi avea să spună apostolul peste mii de ani: toate sunt bune, dar nu toate de folos; toate sunt bune, dar nu toate zidesc; toate sunt bune, dar nu vreau să mă biruiesc de ceva. Pentru ce acestea ? Omul este limitat în sentimente, în psihicul lui, în gândirea lui, dar din mândria care-l stăpâneşte, el crede că este atotputernic şi uită că este un simplu trecător prin viaţă. Arogându-şi multe puteri, de fapt, sucombă ca un nimeni şi ca un nimic.

Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, adică să-ţi stăpâneşti în ceasul mâniei furia. Aţi văzut că omul îmbracă toată grădina zoologică: este mânios ca o cămilă, sfâşie ca o panteră, este ca un răpitor. Degeaba zâmbeşte, dacă înlăuntrul lui este o fiară sălbatică; toată fiara care stă în ascunziş, nu se mişcă şi dă dovadă că este liniştită şi este un prieten pentru viitoarea victimă.

La acest capitol, ne scufundă Dumnezeu prin cuvântul de astăzi: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, adică anulează-ţi mânia, gâlceava, tot ceea ce te transpune într-o fire animalică, care, aceea este în ambientalul său, este în fiinţa ta de a sfâşia, dar tu te cobori în acea fiinţă sălbatică datorită unei minţi bolnave.

Nu ştiu dacă vă amintiţi, cu mulţi ani în urmă, în America, a bântuit o mare spaimă pentru femei. Era un criminal care sfâşia femeile, le prindea şi le tortura până le omora. A fost prins până la urmă. Avea o faţă angelică, un bărbat frumos şi care emana parcă din faţa lui multă înţelepciune şi sensibilitate, dar înlăuntru era o fiară. Iată omul câte haine poate să îmbrace. Vedem tirani ai lumii care zâmbeau, grăiau cald, dar pumnalul era în mână şi sfâşia cu cruzime.

La aceasta se referă Mântuitorul când spune: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. Aveţi frăţiile voastre această pildă în casă, cu care vă confruntaţi: sunteţi mângâiate sau mângâiaţi cu cuvinte frumoase, poetice, prozaice, filozofice, dar de fapt sunt doar buze mişcătoare, care împânzesc nişte unde sonore în urechile tale. Dar inima se gândeşte în altă parte, şi mintea.

Iubiţi credincioşi, şi să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău, deja aceasta este numai pentru fiinţa umană, pentru chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Cugetul presupune înălţarea omului deasupra regnului animal. Presupune să-L gândeşti pe Dumnezeu acolo unde este El în atributele Sale. Iar ca să-L gândeşti pe Dumnezeu în curăţia Lui, în frumuseţea Lui, în sensibilitatea Lui absolută de care noi avem nevoie, ca un cerb spre izvoarele apelor alergând, trebuie să ai şi viaţă măcar cât de cât curată. Deci a-L iubi pe Dumnezeu din tot cugetul tău - nu spune dintr-o parte, ci din cele trei iubiri din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul tău - presupune să-L iubeşti pe Dumnezeul cel adevărat, nu un dumnezeu fals.

Cum am spus, limba nu are oase, precum nici buzele, aşadar cuvintele pot curge, după cum am văzut la mulţi falşi ai pământului, dar viaţa e murdară. Iar când eşti faţă în faţă cu Dumnezeu prin conştiinţa ta, chiar dacă mai eşti greşit, că nimeni nu este drept, stoarce o lacrimă din adâncul sufletului şi Dumnezeu ştie să ierte, cum vă iertaţi frăţiile voastre fiinţa iubită. Dar nu înainte de a te smeri, că păcatul întotdeauna îl smereşte pe om, îl coboară cu privirea din înaltul cerului în jos, că aceasta este lucrarea păcatului, de a-l smeri pe om. Cu atât mai mult putem să înţelegem când greşim, să ne plecăm smeriţi în faţa cerului şi a pământului şi atunci, într-adevăr, poţi da acea dragoste.

Iubiţi credincioşi, a-L iubi pe Dumnezeu din tot cugetul tău este să nu-ţi faci dogmă stricată, să nu împărtăşeşti o dogmă putredă, nemântuitoare, care este cosmetizată, spusă, conturată, creionată în urechile tale şi strecurată prin urechi în inima ta, din nişte minţi care nu sunt altceva decât prădători.

Deci, această dragoste întreită am putea-o s-o vedem şi noi la scară microscopică, că şi noi suntem oameni îndrituiţi în aceste sensibilităţi în care subzistă pacea noastră. La mulţi dintre frăţiile voastre, fiindcă v-am cunoscut şi ne cunoaştem, şi aş dori să ne cunoaştem în continuare, să fim împreună, m-au marcat lacrimile de durere că aţi păţit aceste lucruri când dragostea v-a fost falsă. Nu te-a iubit din tot sufletul său, din cauză că trupu-i umbla prin alte părţi; nici inima nu i-a fost dreaptă cu tine, din cauză că în ceasul mâniei te sfâşia şi nici cugetul nu i-a fost curat.

Aşadar, dragi credincioşi, prin acest cuvânt frumos al Sfântului Evanghelist Matei, cred că fiecare din noi ar trebui să păşim pe nişte cărări drepte, să ne facem nişte pre-judecăţi, să ne facem un contur al nostru, al trecutului, şi mai este timp să ne îndreptăm sentimentele, nobleţea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Uitaţi-vă la un animal: el te simte, el te simte când eşti mânios, te simte când eşti cald cu el, te simte când îl gingăşeşti, de aici putem discerne cu atât mai mult pe semenii noştri. Ca să împlinească dragostea aceasta, Dumnezeu, ca nu cumva cineva să-L condamne că este gelos, numai pe Mine să mă iubeşti, spune: şi pe aproapele tău ca însuţi pe tine.

În aceste două porunci este toată legea lui Dumnezeu. Că degeaba-L iubeşti pe Dumnezeu, aceasta a făcut-o şi iudeul, L-a iubit din buze şi inima era putredă, inima blestema cum şi frăţiile voastre de multe ori vă confruntaţi cu aceste sentimente putrede.

Iubeşte-L pe Dumnezeu din chintesenţa fiinţei tale, atunci intri în directă legătură cu El, că El ne cunoaşte adâncul sufletului, sau cum spunea proorocul: că cel nelucrat al meu, Doamne, Tu mai înainte l-ai cunoscut. Noi nici n-am gândit şi Dumnezeu ştie ce vom gândi, dar totuşi în bunătatea Lui, ne iartă, ne îngăduie poate ne vom trezi la timp şi ne vom îndrepta paşii vieţii.

Să-l iubeşti pe aproapele tău, atuncea se întregeşte această dragoste. Că aţi văzut frăţiile voastre: degeaba ţi-l iubeşti pe prietenul tău, aceasta este în firescul lucrurilor ca să-ţi iubeşti prietenul ca într-un troc: el îmi varsă dragoste şi eu la rându-mi îi vărs dragoste, dac-o fi cantitativ, dacă nu, cum o fi. Ci să-l iubeşti pe cel care ţi-a greşit.

Să mergem din nou în grădina lui Dumnezeu şi să vedem cum gândeşte Dumnezeu. Cine este drept pe pământ vreodată ? Şi totuşi Dumnezeu nu-ţi ia capul, nu-ţi întrerupe firul vieţii în ceasul păcatului tău, ci din contră te binecuvântează, cum spune în Sfânta Evanghelie: soarele răsare şi peste drepţi şi peste nedrepţi, şi peste păcătoşi. Deci El nu face părtinire, îl ţine şi pe cel care L-a răstignit pe Hristos, îl ţine pe cel care-L batjocoreşte în fiecare clipă pe Dumnezeu, necrezând în El, îl ţine în viaţă, că viaţa are izvorul ei unic de la Dumnezeu, nu de la diavol, îl ţine şi pe cel care se se închină diavolului şi-i slujeşte liturghia neagră.


PC. Predici 04

,,Şi a zis către ei pilda aceasta, spunând: care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte ? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 3-7)

 

Nu-i întrerupe firul vieţii, îl aşteaptă, pentru ce ? Ca să se îndrituiască la judecată cuvântul proorocului: bărbatul sângiurilor nu-şi va înjumătăţi zilele sale. Adică bărbatului fărădelegilor Dumnezeu nu-i întrerupe firul vieţii. Vedeţi câţi criminali şi nedrepţi sunt în lume, îi iartă Dumnezeu şi-i aşteaptă poate se vor întoarce.

Unii cârtesc, spunând: de ce-i mai ţine Dumnezeu pe aceştia ? Dar tu, nemernicule, cel care-l cârteşti pe acela, ai fost mai bun, sau ai vreo certitudine că mâine vei fi mai bun ? Uitaţi-vă cât de cameleonici sunt oamenii, pornesc poate din nişte hrube, dar când urcă nişte trepte sociale, uită de tot ce-i mai scump pe pământ, crezând că totul este al lor. Îi pune sabia în mână şi iată ce face din lume. Aş putea să intru mai mult în profunzimea acestui cuvânt, dar este periculos şi cred că vă daţi seama, după ceea ce s-a întâmplat în România timpurilor acestora, vă daţi seama, iubiţi credincioşi, de fapt ce se întâmplă în lume. Cine cântă, cine comandă şi cine moare.

Aşadar, prin acest nobil cuvânt dumnezeiesc şi atâta de scurt, Mântuitorul ne îndeamnă să reflectăm mult la gingăşia cu care ne-a înnobilat, cum să iubim, cum să ne vărsăm sentimentele faţă de cer şi faţă de semenii noştri. Uitaţi-vă în casele frăţiilor voastre, cu câtă gingăşie, cu câtă tandreţe vă mângâiaţi pruncii, sau fiinţa dragă, dar în momentul când acela te înşeală, în momentul când acela îţi zdruncină sentimentele, deja intră o răceală.

Rare mai sunt căsniciile vechi, căsniciile întemeiate. Mi-am pus dintotdeauna întrebarea: se iau din nobilul sentiment de iubire unul cu altul, dragii mei, de ce peste un an, doi, sau mai puţin sau mai mult deja divorţează. Fără numai că-i ceva putred la mijloc. Fără numai că nu aţi vărsat acele sentimente frumoase, ci erau amestecate cu ceva putred. Se rupe acea parâmă care vă leagă, cu atât mai mult putem înţelege de ce oamenii nu sunt constanţi în dragostea către cer.

Nici aurul, nici argintul, nici mâncarea, nici frica de moarte, nici sabia nu trebuie să te despartă de Dumnezeu. Dacă unii dintre frăţiile voastre, fiind oameni închegaţi la minte, vă iubiţi nespus de mult născătorii voştri, cu atât mai mult putem să ne dăm seama cu cât preţ trebuie să-L iubim pe Cel ce ne dă viaţă, ne hrăneşte, care este Ziditorul nostru.

Este suficient în ceasul judecăţii doar să-ţi spună Dumnezeu atât: ţi-ai iubit pe tatăl tău şi pe mama ta după legea părintească ? Am iubit Doamne. Dar Eu te-am adus pe lume, pe Mine de ce nu m-ai iubit ? M-ai vândut în cel mai obscen târg. Îl vindeţi pe Dumnezeu pentru un blid de linte, aceea nu este dragoste curată.

Apostolii, când s-au dus în lume, au împrăştiat acest foc de dragoste curată peste tot şi s-au arătat adevăraţi în ceea ce au mărturisit. Nu şi-au amestecat sentimentul nici cu mirajul aurului, nici al argintului, nici cum erau cinstiţi, adulaţi, preţuiţi ca nişte zei în lume, după minunile pe care le făceau. De aceasta şi Apostolul Pavel spunea că i-a dat Dumnezeu pe îngerul satanei şi de multe ori s-a rugat lui Dumnezeu să-l scape de el şi a primit răspuns: îţi este ţie de ajuns darul Meu. El fusese urcat la ceruri şi a văzut frumuseţile de care a spus în frumosul grai: nu sunt nici cuvinte, nici ochi şi nici urechi ca să expliciteze şi să simtă ceea ce este dincolo.

Aşadar, dragi credincioşi, dacă vreţi să fiţi odihniţi în inimile frăţiilor voastre, puţinul acela de dragoste către Dumnezeu faceţi-l din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul. Oamenii astăzi sunt falşi majoritatea, mă uit ce se întâmplă în Biserică. E o adevărată tragedie amestecată cu un iz de comedie, oamenii sunt actori: Îl vând pe Hristosul cel adevărat în ţara noastră la Sibiu, prin aceste obscene zile de întâlnire cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, sub a cărora anatematisire au căzut de-a lungul istoriei, a Sfinţilor Părinţi, a Sinoadelor Ecumenice.

Unitate în diversitate, un nonsens, ceva caraghios, ceva murdar, se vede, cum poate să fie unitate în diversitate ? În ce Hristos să te rogi tu, de vreme ce ştim că unul este Acela care a murit pe crucea Golgotei, care L-a născut Fecioara Maria ? Cu cine să te rogi ? Oare poate sta vreodată amanta cu cea legitimă ? Se pot împăca vreodată ? Niciodată.

Vedeţi, dragi credincioşi, oamenii când cosmetizează cuvintele, le strecoară prin urechi în inimile oamenilor şi-i determină de-a lungul timpului, după preceptul: o minciună repetată devine adevăr. Toţi aşteaptă unitate. Ce unitate ? Să te duci să te rogi cu islamicul. Nici o problemă. Să ajungem la un numitor comun, în ce să mă rog ?

Cum spunea Apostolul Pavel: mai bine grăiesc zece cuvinte în biserică cu mintea decât zece mii cu limba. Că dacă cel căruia îi grăiesc nu înţelege graiul, au eu nu voi fi nebun faţă de acela ? În ce grai să mă înţeleg eu cu el ? Ce unitate în diversitate ? Eu îmi fac sfânta cruce şi îi ştiu preţul: pecetluirea trupului şi a sufletului. Acela consideră crucea de ocară. Mă închin la o icoană. Acela o scuipă şi o blasfemiază. Mă închin lui Hristos. Islamicul se închină la Mahomed, eu mă închin Dumnezeului cel adevărat, budistul se închină la Buddha, zoroastrienii, care sunt idolatri, se închină satanei.

Nu vreau să vă determin să credeţi ca mine. Nicicum. Ci vreau să luminez, să şlefuiesc un pic ochiul minţii şi veţi da dreptate. În ce să te rogi ? În ce unitate ? La nivel de om, de carcasă, suntem prieteni cu toţii, căci Mântuitorul - când spune în evanghelia de astăzi să-l iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine - nu face părtinire, nu spune să-l lepezi pe idolatru, chiar şi pe satanist. Nu. Aproapele tău este tot ce este seamănul tău. Iubeşte-l, dar la nivel de trup.

Te iubesc la nivel dogmatic, dar vino tu la mine, nu voi veni eu la tine, că eu Îl ştiu pe Dumnezeul meu adevărat, că acesta este adus de Sfinţii Părinţi până în zilele noastre. Şi atunci dacă eu nu am dragostea mea către cer, oare nu mă va zdruncina celălalt, că va veni cu un blid de linte ? Sau îmi mai pun nişte grade pe umeri, poate din 30 îmi dă 33 ? Deci, aşa să înţelegem viaţa, când omul doar împrăştie cuvinte din paginile dragostei şi a sensibilităţii, dar ele nu transportă absolut nimic sentimental.

Acest nobil cuvânt al Mântuitorului aş vrea să vă trezească, să ne trezească pe toţi la un adevăr. Fiindcă îl găsim în fiinţele noastre împlinit cuvântul acesta. Multe şi mulţi sunteţi traumatizaţi când aţi fost înşelaţi, trădaţi de această dragoste imperfectă. Buzele niciodată nu dau sentimente. Ele curg … din inimă. Aşadar, rugaţi-vă lui Dumnezeu cum spun Sfinţii Părinţi cu mintea, nu cu buzele. Au făcut-o alţii. Iar dacă iubiţi ceva în lume, dragi credincioşi, gândeşte bine la ce te înjugi, ca nu cumva să devii în momentul când te dovedeşti cât de slab eşti şi pervers, să te dovedeşti în ochii aceluia un nimeni şi un nimic demn de lepădat pentru totdeauna.

Învăţaţi să iubiţi, că această dragoste curge din nobleţea Dumnezeului celui viu Căruia Îi dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.