Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica a XVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh, 24 septembrie 2007, Bucureşti


Pescuirea minunată

Şi a fost când îl îmbulzea pre el norodul, ca să auză cuvântul lui Dumnezeu, şi el sta lângă iezerul Ghenisaretului. Şi au văzut două corăbii stând lângă iezer; iar pescarii ieşind dintr-însele, spălau mrejele. Şi intrând într-o corabie, care era a lui Simon, l-au rugat pre el s-o depărteze puţin de la pământ; şi şezând învăţa pre noroade din co­rabie. Iar dacă au încetat a grăi, au zis către Simon: depărtează-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre spre vânare. Şi răspunzând Simon, a zis lui: Învăţătorule, toată noaptea ostenindu-ne, nimic n-am prins, dar după cuvântul tău voi arunca mreaja. Şi aceasta făcând, au prins mulţime multă de peşti, şi se rupea mreaja lor. Şi au făcut semn soţiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vină şi să le ajute lor. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, cât se afundau ele. Iar Simon Petru văzând, a că­zut la picioarele lui Iisus, grăind: ieşi de la mine, că om păcătos sunt Doamne. Că-l cuprinsese pe el spaimă, şi pre toţi cei ce erau cu dânsul, pentru vânarea peştilor pe care prinseseră, aşijderea şi pre Iacov şi pre Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau soţii lui Simon. Şi au zis Iisus că­tre Simon: nu te teme, de acum vei vâna oameni. Şi scoţând amândouă coră­biile la pământ, lăsând toate, au mers după dânsul (Luca 5, 1-11).

 

Iar eu vă trimit pre voi ca mieii în mijlocul lupilor (Matei 10, 16). Cu acest îndemn, cu această încurajare trimite Mântuitorul pe sfinţii apostoli în lume.


PC. Predici 05

Pescuirea minunată. Frescă de la Mânăstirea Suceviţa, începutul secolului al XVII-lea

 

Iubiţi credincioşi, dacă multe lucruri face omul în viaţa lui pe pământ, cred că cea mai covârşitoare, mai copleşitoare dintre toate misiunile este misiunea de apostolat. Din acest motiv, şi sfinţii apostoli, întăriţi cu darul Sfântului Duh, şi înfrumuseţaţi cu credinţa care izvora dinlăuntrul lor, cu tenacitatea cu care străbăteau pământul în lung şi-n lat, au devenit de speriat în faţa păgânilor, au devenit cei mai lucrători oameni în aria lui Hristos, lucrul lor rămânând până cât va ţine lumea. Uşor nu le-a fost acestor doisprezece bărbaţi, împreună cu ceilalţi, ca să desţelenească încărunţitul şi datul în putrefacţie păgânism. Ca orice care este bine înrădăcinat, greu se lasă desţelenit. Cu atât mai mult, rădăcina satanică a păgânismului, închinarea la idoli, care era poarta largă ce ducea oamenii în pântecele iadului, scoţându-i parcă şi din umilele drepturi de a fi om cu bune moravuri, iată că avea să-şi arate colţii ca o fiară sălbatică, setoasă de sânge, ca un leu însăgetat. Însuşi Mântuitorul, Dumnezeu fiind, a lăsat prin lege, prin legea lui Moisi, ca preotul să aducă cele mai inocente jertfe lui Dumnezeu, mieii, aceasta simbolizând că va veni mielul original, în blândeţea lui şi în supuşenia lui, parcă cunoscând nobleţea jertfei pentru care se şi dă.

Aşa cum un miel nu zbiară, nu se zbate, ci stă cuminte în faţa morţii, aşa şi Mântuitorul a făcut. Apostolii aveau să înveţe de la Mântuitorul, de la jertfa Lui supremă, cum să ducă cuvântul prin toate primejdiile, să fie statornici, perseverenţi, hotărâţi în ceea ce spun. Fapt pentru care, iubiţi credincioşi, şi Dumnezeu, găsindu-i ca nişte vase uriaşe, în care să toarne darul, a şi vărsat cel mai plin dar din lume peste sfinţii apostoli, de înviau şi morţii, izgoneau diavolii, cutremurau pământul, până şi umbra lor era vindecătoare. Unii, văzându-i la lucrul lor duhovnicesc, îi catalogau că au venit dumnezei din cer, veniţi oameni să ne închinăm lor.

Iubiţi credincioşi, acest lucru nu le-a fost uşor apostolilor: când erau ca nişte prinţi, când erau ca nişte cerşetori. Cum avea să spună Apostolul Pavel mai târziu: huliţi fiind, mângâiam; izgoniţi fiind, răbdam; făcutu-ne-am tuturora privelişte, oamenilor şi îngerilor gunoiul lumii (I Corinteni 4, 12-13). Iacă că în Evanghelia de astăzi, Mântuitorul îi arată din simplitatea în care trăiau în nobleţea în care aveau să se ridice. Dar nu fără voinţa lor. Oameni simpli, pescari, le dă poruncă să arunce mreaja de-a dreapta corăbiei. Toată noaptea s-au ostenit şi nu au putut să vâneze nimic; ascultând de Domnul, s-au cutremurat de minunea care au văzut-o, că s-a umplut mreaja de atâta peşte. Anume le-a făcut Domnul această minune, că pe urmă le spune: De acum nu veţi mai fi vânători de peşte, ci vânători de oameni (Matei 4, 19). Lumea era asemuită cu o mare, oamenii erau peştii; fiara sălbatică, nesăţioasă de sufletele oamenilor alerga în această mare a lumii, fapt pentru care a izvodit atâtea credinţe idolatre, ducându-i pe oameni în pântecele iadului. Pentru aceşti peşti avea să vină Mielul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, Persoana a doua a Sfintei Treimi, şi să-i aducă în acel nobil acvariu, unde aveau să trăiască în pace, în linişte, departe de frica morţii.

Dragi credincioşi, această luptă titanică pe care aveau s-o ducă sfinţii apostoli nu i-a înfricoşat nici o clipă: bătuţi erau, schingiuiţi, întemniţaţi, umiliţi, şi dacă nu răbdau aceste lucruri în numele lui Hristos, nici Dumnezeu nu avea să le dea dar. Mai frumoasă este bucuria după suferinţă, că întotdeauna când munceşti ceva, cât de mic ar fi în viaţa ta, după preţul ostenelii aşa îţi va fi şi fericirea şi bucuria de ceea ce ai câştigat. Din acest motiv, şi Domnul Hristos i-a trimis în lume să desţelenească păgânismul, nu ca nişte nobili, nu ca nişte bogaţi, ci ca nişte umili oameni, dar întăriţi cu sabia Duhului Sfânt. Aceşti bărbaţi care au cutremurat lumea din temelii, lumea păgână, şi care au înspăimântat şi pe diavoli, au fost atât de categorici în lucrul duhovnicesc până la moarte, parcă semnând cu sângele lor mucenicesc ceea ce au făcut, din moment când Mântuitorul i-a chemat la propovăduire.

Iubiţi credincioşi, Sfântul Apostol Pavel, care mai târziu avea să-şi decline tinereţea lui, căci aduceţi-vă aminte, zice el: De tinereţile mele, când eram mai râvnitor decât cei de o vârstă cu mine în cele iudaiceşti, iar acum sunt mai-micul apostolilor, făcându-se nevrednic (Galateni 1, 14 şi următoarele). Într-adevăr, era de o deşteptăciune în cartea scripturistică, cum altul în vârsta lui nu mai era. Era de un zilotism cutremurător, fapt care l-a izbit într-o faptă greu de dus în amintire mai târziu, când stătea şi păzea hainele ostaşilor care îl ucideau pe Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan. L-a lăsat Dumnezeu. Deşi făcea acest lucru scrâşnind din dinţi, de răutate asupra arhidiaconului, mai târziu avea să-şi dovedească că, de fapt, era un alt om înlăuntrul lui. Căci, după ce i-a descoperit Mântuitorul, în acel nor, adevărata dumnezeire, adevăratul Hristos al arhidiaconului Ştefan, a lepădat acea fire de lup, de zilotism în cele iudaiceşti şi s-a făcut un miel.

Spun aceste lucruri ca să ne dăm seama că, de fapt, omul nu este fiara care o vedem de multe ori, în noi înşine sau în semenii noştri. Omul poate pendula între cele două extreme, să fie ca un înger în fapte, vorbesc: ca un înger în trup, sau ca un diavol în trup. Dar iată-l pe Apostolul Pavel că după ce-L cunoaşte pe Hristos, nu întrupat, căci n-a avut timp să-L cunoască atunci, îi acceptă învăţătura, se leapădă de legile iudaiceşti, înţelege aceste lucruri creştineşti şi apoi avea să devină corifeul apostolilor. În cuvintele sale înţelepte spunea: Noi mergem în lume şi propovăduim crucea lui Hristos, iudeilor şi elinilor nebunie, iar celor ce se mântuiesc puterea lui Hristos (I Corinteni 1, 23-24). Noi suntem mireasma lui Hristos, celor ce se mântuiesc mireasma vieţii spre viaţă, iar celor ce pier, mireasma morţii spre moarte (II Corinteni 2, 15-16).

Atât de frumos şi înţelept joacă cuvântul, plimbându-se parcă prin interiorul, prin toate ascunzişurile omului, încât că este imposibil ca o minte înţeleaptă să nu-şi dea seama de adâncimea filozofiei acestui om şi, totodată, a creştinismului. Când era ascultat şi cu firul cuvântului făcea o disecţie prin mintea omului, prin trecutul lui, omul înţelegându-l, deja parcă mirosea acea mireasmă îmbătătoare, îmbietoare spre viaţă. Iar când păgânii, începând cu elinii, apoi cu iudeii care nu L-au primit pe Hristos şi cu oamenii împătimiţi în păcate, auzeau cuvântul de îndreptare al apostolilor, se transforma mireasma aceasta, a celor ce se mântuiau, frumoasă, de floare, îmbătătoare şi îmbietoare spre viaţă, într-o duhoare. Aşa ne dăm seama, şi în zilele de astăzi, pentru ce oamenii sunt atât de reci. Mai înceţi ca ologii, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, şi mai reci ca un cărbune în cenuşă.

Iubiţi credincioşi, această mireasmă a vieţii spre viaţă avea să ajungă în inimile tuturor oamenilor care erau plictisiţi şi obosiţi de această sarcină cruntă, nemiloasă, mârşavă a păgânismului. Ne punem întrebarea: de ce Mântuitorul le spune: vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor ? El, venind ca un miel în mijlocul lupilor de oameni, fapt pentru care a şi fost sfâşiat de colţii necruţători ai iudeilor. Diavolul, după ce l-a izgonit pe Adam prin păcat din Edem, a câştigat, după cum am mai spus, partea trupească. Dar partea cealaltă, sufletească, nu a avut timp să ajungă să o mutileze. Dumnezeu încă lui Adam i-a spus cum să facă jertfă, nu l-a lepădat. Şi aducea din rândul animalelor curate, jertfă. De-a lungul miilor de ani, a făcut şi diavolul acest lucru.

Aşa s-a întâmplat că până la Mântuitorul, împăraţii se închinau la mii şi zeci de mii de idoli şi când erau ceremonii le aduceau jertfă turme întregi de oi sau de vite. Nimic nou. Deci, Tu, Doamne, ai dat poruncă omului, chipului şi asemănării Tale, să-ţi aducă jertfă ? Iată, am făcut şi eu jertfă. Căci în idoli se încuibau diavolii. Şi făceau un echilibru între cele două jertfe. Era diavolul cel mai furtunos, zeul Baal, care se sătura cu jertfe omeneşti. Aduceau oamenii, prin dogma spurcată a acelui zeu Velfegor şi alţii de teapa lui, aduceau jertfe umane şi, în special, fecioare, copii nevinovaţi. Din acest motiv şi sfinţii, proorocii, îi mustră pe iudeii care împrumutau idolii păgânilor. Spălaţi-vă mâinile de sânge nevinovat, de templele din desişuri şi de pe dealuri.

Aceşti idolatri făceau în desişuri temple şi pe culmile dealurilor sau munţilor, şi când aduceau jertfă din copii, veneau părinţii să-l aducă idolului, copilul tot copil era, nu avea să meargă cu pieptul deschis, ca un viteaz spre moarte. Dar când vedea uneltele de junghiere, ţipa. Şi aşa de îndrăciţi erau popii idoleşti şi ceilalţi care asistau la aceste jertfe, că băteau din tobe şi strigau, ca părinţii care stăteau în spate mai la poalele dealului să nu audă strigătele copilului. Gândiţi-vă până unde a putut să ajungă omenirea, în ce sacrilegiu şi cruzime. Niciodată nu s-a văzut jertfă omenească adusă în numele lui Dumnezeu. Diavolul îi punea pe oameni să aducă jertfe lui Dumnezeu, dar aicea singurul lucru care nu putea să-l facă, şi aicea era poarta pe unde nu se putea strecura, oricât vicleşug ar fi făcut el cu omul, el pe sine nu se putea aduce jertfă niciodată. Nici măcar să se îngenuncheze.

Atât de caustic a fost păcatul lui Adam, încât că trebuia să vină Mielul desăvârşit, Dumnezeu desăvârşit din veac şi om desăvârşit pus sub vreme. Şi dacă preoţii aduceau jertfă de animale, şi idolatrii aduceau jertfă de animale. Mai mult decât atât, diavolului îi aduceau jertfă de oameni. Dar diavolul pe sineşi nu se aducea niciodată jertfă, pentru că nu se putea smeri. Aşa ne explicităm de ce Dumnezeu Hristos a venit şi a îmbrăcat trupul omenesc şi S-a adus jertfă, ca un miel nevinovat spre junghiere. Au conlucrat cele două zidiri ale lui Dumnezeu: partea îngerească din diavol şi partea omenească, iubita fiinţă şi zidire a lui Dumnezeu, pentru care a şi zidit cerul şi pământul. Au făcut coaliţie aceste două zidiri ale lui Hristos, ale lui Dumnezeu – a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh - şi iată că aceste două coalizându-se L-au răstignit pe Hristos pe cruce. Diavolul nu mai putea să facă această jertfă.

Apostolii sunt prezenţi la jertfa de pe cruce a lui Hristos. N-aveau să se împuţineze la suflet, ci aveau să devină ca nişte mărgăritare în gurile idolatrilor, a iudeilor, a elinilor şi a tuturor organizaţiilor care, de-a lungul timpului până în ziua de astăzi, sub masca lui Hristos, slujesc satanei. Era o nucă prea tare pentru gurile foanfe care lătrau în jurul lui Hristos şi al apostolilor. Mergeau apostolii cu fruntea sus şi, după ei, toţi cei care-L mărturiseau pe Hristos în adevărul cuvântului.

Iubiţi credincioşi, că un bărbat destoinic stătea fără a-i jigni pe cei care-l chinuiau, stătea ca un munte fără a-şi scoate armele, nu ar fi fost o problemă, pentru cei ce-i chinuiau şi pentru diavoli şi pentru cei ce asistau. Cea mai mare jignire care le-ar fi putut da să o vadă şi să o trăiască era când o fire neputincioasă de femeie sau un copil nu zicea ca ei, ci stătea atât de puternic ca un granit în faţa acestor nesăţioşi de sânge şi de viaţă de om. Aduceţi-vă aminte de Sfintele Perpetua şi Felicitas (n.r.: prăznuite în data de 1 februarie), când tinere fiind, a venit noaptea diavolul la ele să le înspăimânte, veneau ighemonii. S-au cucerit până când să vină şi părinţii la geamul temniţei, să plângă, să-şi rupă hainele de durere: Fiica mea, nu te gândeşti că mă laşi la bătrâneţe; cât te-am iubit eu şi tu acum mori pentru Galileean, lepezi idolii noştri. Nu s-a cucerit şi a mers cu demnitate în arenă.

Stăm şi ne gândim, că lumea e isteaţă astăzi şi foarte iscoditoare. Să ne facem un discernământ: cine-i nebun ? Aceia, că mureau pentru Hristos, sau cei care îi junghiau cu atâta cruzime ? Cu cuvintele blânde întâi îi mângâiau şi le promiteau marea cu sarea şi apoi îi junghiau mişeleşte. Oare că omul nu zice ca tine, tu să-l înjunghii ? Tu să-i iei viaţa ? Ce-ai pus tu în el, ca să faci acest sacrilegiu ? L-ai crescut tu ? Tu i-ai dat viaţă, nu este Ziditorul său ? Din acest impact crud şi nemilos dintre mieii lui Hristos, care mergeau tăcând cu demnitate la moarte, şi veşnicul încolţit păgânism a răsărit creştinismul ca o floare între spini.

Iubiţi credincioşi, apostolii, nesperiindu-se de ceea ce au întâmpinat în paşii vieţii lor, împodobiţi cu darul facerilor de minuni, au murit frumos, au murit demn, au murit pentru ceea ce au şi trăit propovăduind pe Hristos şi nu i-a îndoit din drumul lor, nu i-a întors nici aurul, nici argintul, nici poftele trupeşti. Acestea fiind zise, după ce au apus ei, au lăsat moştenire sămânţa propovăduirii până în zilele noastre. Ajungând în zilele noastre atâta de mizere din punct de vedere al propovăduirii, ar trebui să ne aducem aminte de frumoasele cuvinte ale Apostolului Pavel: Păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor (Matei 16, 11-12), aluatul simbolizând învăţătura acelora. Luaţi seama că mulţi hristoşi mincinoşi vor veni. Păziţi-vă de cei ce cu cuvinte bune şi cu cuvântări de bine înşeală inima celor simpli (Romani 16, 18).

În alt context, acelaşi apostol zice: Iar eu ca un înţelept meşter mai mare temelie am pus, care este întru Iisus Hristos. Iar cel ce zideşte pe această temelie, aur, argint, piatră scumpă, lemne, fân, trestie, la vreme va fi lămurit de foc (I Corinteni 3, 10-13). De ce spune apostolul aşa, însuflat de Duhul Sfânt ? Oamenii, în general, caută să-şi zidească ceva în viaţă, vorbesc pe tărâm duhovnicesc. Orice ar zidi el, trebuie să treacă prin focul Duhului Sfânt, nu focul care ţi-l faci tu, ci focul dreptăţii, al temeliei care este Iisus Hristos. Aurul şi argintul şi piatra scumpă trecând prin foc mai curate se fac. Dar lemnele, trestia şi fânul se ard. Şi ce trece prin foc şi ce rămâne, cu aceea rămâi şi tu, în ceasul judecăţii lui Hristos.

Multe temelii se pun astăzi la rădăcina mântuirii omului. Culmea, în numele lui Hristos. Coincide Hristosul Apostolului Pavel şi al credinţei adevărate de până astăzi cu hristoşii mincinoşi ? Oare nu cumva astăzi începe să se împlinească stihul din psaltirea proorocului David: Pentru ce s-au adunat neamurile şi noroadele împotriva Domnului şi a Unsului Său ? (Psalmi 2, 1) Cu adevărat, acum se adună neamurile şi fac coaliţie împotriva lui Dumnezeu, a lui Hristos. Cum, de obicei, m-am exprimat prin cuvinte, că bine este să citim viaţa printre rânduri, să ne uităm în jurul nostru şi să căutăm să înţelegem ce e bun şi ce e rău. Că dacă vei vrea să faci acest lucru în numele lui Dumnezeu, şi Dumnezeu te ajută ca să discerni binele de rău. Cât de puţin ar fi ! Dar îţi ţine de saţiu, îţi ţine de apă şi de hrană în vreme de restrişte.

Iubiţi credincioşi, acum, la timpul acesta, se face o armată întreagă din toată lumea împotriva lui Dumnezeu. Este atât de discretă, încât că oamenii nu pricep. Şi de ce nu pricep ? Li s-au dat de lucru: graba vieţii, stresul. Ştiţi că hoţul întotdeauna când merge să fure, ia o bucată de os şi îi dă câinelui să roadă. Şi el se ocupă să roadă osul acela, iar el se duce şi fură de faţă cu stăpânul. Aşa este în ziua de astăzi, au năvălit hoţii, spărgând gardul Ortodoxiei. Nici o redută din lume nu a putut să cadă până nu a existat orice ceva putred înlăuntrul ei, ori un trădător. Mult râvnita şi tânjita redută a celor ce L-au răstignit pe Hristos este Ortodoxia. Este această temelie care au pus-o apostolii, la care nu au avut acces oamenii mândri, aroganţi, plini de sine. Până nu te smereşti, căci numai pe această poartă a smereniei poţi să intri la Stăpânul cerului, nu ai acces, nici cu mintea, nici cu trupul tău.

Îmi aduc aminte din istorie, când s-a adus lemnul sfintei cruci din Persia, căci a fost luat, jefuit din Ierusalim, din Constantinopol, împăratul care a făcut pace cu acel împărat persan păgân s-a îmbrăcat în toate odăjdiile imperiale şi a vrut să ducă crucea, lemnul sfintei cruci, în biserica din Constantinopol (n.r.: este vorba de împăratul bizantin Heraclie (610-641), care după ce perşii au cucerit şi jefuit Ierusalimul în anul 615, luând cu ei şi sfânta cruce, a pornit război împotriva lor, i-a învins, iar în anul 633 a mutat, cu mare alai, lemnul crucii de la Ierusalim la Constantinopol). Dar s-a făcut o minune, că nu se putea mişca. Şi a întrebat un cuvios: de ce nu se lasă ? Şi îi spune cuviosul, însuflat de Duhul Sfânt: Împărate, Cel ce S-a răstignt pe cruce a fost umilit de iudei. Nu ţi se cade să duci sfânta cruce, lemnul sfintei cruci, acest odor nepreţuit al creştinismului, înveşmântat în porfiră şi vizon. Îmbracă-te smerit. Şi îmbrăcându-se în chip smerit, aşa s-a lăsat şi lemnul sfintei cruci dus în biserică.

Iată că acum vă oferă, ca într-un bazar, multe temelii şi mulţi hristoşi. Ne ruşinează animalele, iubiţi credincioşi. Cât e el de needucat, nu are nici un pic de cultură, dar niciodată nu mănâncă putred sau ceea ce nu-i convine biologicului lui. Şi nici peste măsură, cum face omul. Pe când omul la minte nu ştie să discearnă, nu că nu ştie, nu poate, nu vrea, datorită aroganţei şi a grabei în care l-a izbit viaţa de astăzi. Şi caută să îmbine şi trupul şi sufletul, şi pe Dumnezeu şi pe mamona, mergând braţ la braţ cu amândoi.

Iubiţi credincioşi, în aceste timpuri atât de primejdioase, pricepem din aproape în aproape că este o intoxicare profundă, mai ales a celor simpli, la persoana lui Hristos. Intoxicarea oamenilor creştini. Au început acum nişte debili mintali, că nu ai cum să-i numeşti, să-i agaţe Mântuitorului pe Maria Magdalena. Şi săptămâna aceasta au dat un show de genul acesta la televizor, cred că unii aţi şi văzut, nu ştiu de ce sorginte, de neam şi de confesiune or fi acei oameni, dar, după cum pledau că Domnul Hristos a fost soţ Mariei Magdalena, le cam ştim originea.

Cât de debilă poate să fie această informaţie meschină, pentru care Dumnezeu, acelaşi El care S-a arătat pe crucea Golgotei, tace. Se iau după pictura lui Leonardo da Vinci, după cina cea de taină, şi atâta o mai spintecă şi o disecă şi o comentează, că acea apropiere a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan ar fi Maria Magdalena. Plus alte nebunii care se găsesc în Biserica Catolică. Stăm şi ne gândim: Leonardo da Vinci a trăit la 1500, în jurul anilor acestora; el, poate nevinovat, a făcut acea pictură. Vin deştepţii lumii de astăzi ca să spună că persoana Mântuitorului de fapt a fost aşa de umanizată încât că s-a murdărit în păcătoşenii. Aceste lucruri sunt cu mare tentă, că în alte scrieri spun că s-au găsit osemintele lui Hristos. Mâine-poimâine, vor spune, aceiaşi nebuni, că vor găsi şi osemintele Arhanghelului Gavriil sau Sfântului Mihail, tot ce-i posibil la oameni.

Închipuiţi-vă, iubiţi credincioşi, în această armată în care s-a pornit omenirea asupra lui Dumnezeu, cât de greu le va veni creştinilor să se apere. Dar atunci, în păgânism, când se scotea ciomagul, bâta şi aşa voiau să-i convertească pe oameni la păgânism din creştinism, le stăteau în faţă copiii şi îi ruşinau. Sfânta Eulalia din Barcelona (n.r.: prăznuită în data de 12 februarie; viaţa sfintei apare arareori în scrierile aghiografice), când a venit Traian să-i păgânizeze, deja fiind comunitate creştină în Barcelona, i-a adunat pe toţi în piaţă. Şi creştinii ştiau pentru ce i-au adunat: cu cuvinte bune şi înşelătoare să le zdruncine creştinismul. Această copilă de 9 ani a ieşit din mulţimea creştinilor, în faţă, şi a spus: Ighemoane, nu-ţi mai pierde timpul, că ştim, pricepem ce vrei să zici. Noi niciodată nu ne vom lepăda de creştinism, trecând la păgânismul vostru, şi dacă ai de făcut ceva cu noi, începe cu mine. I-am vizitat biserica, biserică catolică, dar este sfânta Bisericii, nu-i a catolicilor, nu împărţim sfinţi. Gândiţi-vă câtă ruşine a fost pentru acel ighemon, că pe o copilă nevinovată nu a putut-o converti.

Ne ducem la Sfânta Iulita şi fiul ei Chiric (n.r.: prăznuiţi în data de 15 iulie). Creştină fiind, a plecat din locul unde se omorau creştinii, pentru creştinism. Dar a fost găsită şi acolo, a fost chemată la interogatoriu şi apoi, fiindcă nu se lepăda de creştinism, au dat-o spre execuţie: chinuri în faţa copilului ei. Pe copil îl ia împăratul în braţe şi îl mângâie, cu cuvinte părinteşti. Dar acel copil de câţiva anişori, când a văzut-o pe mama sa aşa de umilită, a spus: vreau la mama, în gingăşia cuvintelor lui. Iar el înmulţea blândeţea. Şi, în pofida faptului că era în nişte braţe false şi calde, copilul nu a cedat şi l-a zgâriat pe faţă. Că el vrea la mama, adică să mărturisească ceea ce mărturiseşte mama sa. Cât de umilită este, şi bătută de voi, nebunilor ! Şi dându-i un picior, căzând peste scări, a murit copilul, în faţa mamei. Ce jertfă nobilă !

Iarăşi mă întorc la cuvântul dinainte. E nebună Iulita ? Copilul nu avea cum să fie. Şi e prea înţelept împăratul, că a făcut acest gest ? Nicicum. Dar strănepoţii acelora care sunt astăzi ? Oare ce vor face ? Nu mai scot bâta acum, ci cuvântul. Căci oamenilor li s-au dat griji noi. Şi atunci, îi jefuiesc de tot ce este sfânt. Ştiţi că este o vorbă în popor: un neadevăr, o minciună spusă repetat devine adevăr. Aşa şi la aceste emisiuni, dragi credincioşi, păziţi-vă urechile şi lepădaţi aceste cuvinte mizere, aceste cuvinte atât de mârşave şi puturoase la adresa lui Hristos.

Oare Hristos a venit pe pământ să Se însoare, să trăiască ca oamenii ? El a venit noul Adam, fără de păcat. Dar cei ce L-au răstignit caută să mutileze persoana lui Hristos şi a Dumnezeului din Hristos. Aceste lucruri au fost de-a lungul timpului, se scormoneşte în gunoaiele antichităţii. Oare chiar credem că sunt adevărate ? Sunt scrierile tuturor ereticilor care aveau sorginte iudaică, atunci, acele cărţi care sunt scoase astăzi şi mutilate.

S-au tradus multe cărţi în timpul comunismului, din greacă, din slavonă în Biserica oficială. Majoritatea sunt mutilate. Acolo unde este o chintesenţă în mărturisirea dogmatismului pur ortodox au mutilat. Chiar cel mai mare traducător, Stăniloae, a avut mult de suferit pe această temă, cu toate că a mai mutilat din traduceri. Dar a fost forţat şi ieşind pe piaţă aceste falsuri, oamenii le citesc şi rămân nedumeriţi: care mai este adevărul ? Pericolul mare nu este această invazie a acestor oameni, care dintotdeauna au fost duşmani cu Hristosul cel adevărat. Adevăratul pericol va fi când vor fi validate aceste nebunii prin păstorii Bisericii. Iar motto-ul Bisericii oficiale, de acum modernizarea Bisericii, ce va urma, nu se înţelege altceva decât, tâlcuindu-se, introducerea inovaţiilor, a noului, a dogmelor străine credinţei şi în Biserica Ortodoxă. De acum vor veni catolicii, protestanţii şi îşi vor aduce aluatul lor. Îşi vor aduce cuvintele lor blânde, semănate printre cuvintele, umilele şi slăbănoagele cuvinte care au mai rămas în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, temelia care se vesteşte, se propovăduieşte, este şubredă. E pusă pe nisip, în bătaia vânturilor şi a apelor.

Urechi aveţi de auzit şi minte de înţeles. Ceea ce am spus, am spus adevărul, căci trăiesc lucrurile acestea, mai ales în timpul acesta. Cine vrea să le audă, bine, cine nu, sunt atâtea coşuri de gunoi. Supărare nu va fi în fiinţa mea. Sunt fericit că am spus adevărul, indiferent cu ce preţ vor fi răsplătite acestea, dar la Hristos adevărul este întotdeauna răsplătit. Luptaţi-vă pentru ceea ce a mai rămas din mântuirea omului, din această temelie pentru care au murit sfinţii apostoli şi după ei cei ce-au dus acest drapel al Ortodoxiei până în zilele noastre. Dumnezeului nostru să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.