Cine e online?

Avem 79 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

(Predica se poate descărca şi asculta: click aici)

 
Partea a XXXVII-a
6 iulie 1997
 

Prin păcat a intrat moartea în lume şi aşa moartea a trecut până la cel ce a greşit (potrivit Romani 5, 12), spune Sfântul Apostol Pavel. De multe ori noi, în viaţa noastră cotidiană, ne întrebăm de ce pătimim, de ce ne curg lacrimi, de ce avem dureri sufleteşti sau trupeşti şi, în final, de ce murim ? Acest răspuns ni-l găsim imediat dacă cercetăm Sfânta Scriptură şi ceea ce spune Mântuitorul şi, după Mântuitorul, Sfântul Apostol Pavel. Că prin păcat, iată intră boala în trup şi în suflet şi apoi vine moartea. Că moartea, cum spune acelaşi apostol, a împărăţit de la Adam şi până la Moisi şi peste cei ce nu au greşit după chipul greşelii lui Adam. Adică, nu numai un singur tip de greşeală aduce păcatul şi inclusiv moartea, ci aceasta, adică, boala şi moartea este pricinuită de aceste lovituri sufleteşti care vin din călcarea poruncii lui Dumnezeu.

Am început în felul acesta cuvântul de astăzi ca să intrăm în ceea ce spune Mântuitorul când îl vindecă pe acest paralitic: Iartă-ţi-se ţie păcatele tale (Matei 9, 3). Nu ne trebuie mare filozofie ca să înţelegem că acesta era slăbănog şi ţintuit la patul neputinţei lui datorită păcatelor. Mântuitorul, de data aceasta, nu-i toarnă vin şi untdelemn, nu-i aduce alifie şi nici altceva nu-i face sau să-i zică decât: Iartă-ţi-se ţie păcatele. Şi ca să îndrituiască această scenă de minune a lui Dumnezeu şi a Fiului Omului în faţa fariseilor şi a cărturarilor pizmaşi, spune în final: Că putere are Fiul Omului a ierta păcatele. Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta (Matei 9, 7).

Aşa Îşi începe Mântuitorul această cutremurătoare pildă de vindecare a slăbănogului în aceeaşi zi de sâmbătă, parcă să-i agite mai mult pe iudei, învăţându-ne că de fapt acel personaj nu este altul decât fiecare om în viaţa lui, cât trăieşte pe pământ. Acest slăbănog ţintuit la pat nu este decât sufletul omului care, datorită păcatelor, stă ţintuit într-o letargie, într-o somnolenţă, într-o agonie a morţii, ţintuit în patul lui, adică în trupul acesta atât de trecător. Pentru aceasta şi Mântuitorul îi spune aceluia: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Întotdeauna când vii la mărturisire, cercetându-ţi sufletul tău, bolnav fiind, duhovnicul este acel vindecător care prin darul lui Dumnezeu Îl substituie pe Mântuitorul în darul Său, adică, îţi iartă păcatele prin darul Duhului Sfânt şi, cu alte cuvinte, îţi spune: Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. În această discuţie cu sufletul tău îţi spune: Du-te cu trupul tău vindecat la casa ta, adică la casa faptelor bune.

Într-o înţelegere înaltă, aşa se înţelege pilda de astăzi, că sufletul este ţintuit în trup până când se dezleagă, prin taina morţii, la porunca lui Dumnezeu, din aceste legături materialnice, mergând pentru veşnicie, aşteptând judecata lui Dumnezeu.

Iată, iubiţilor credincioşi, noi, cei ce avem minte întreagă şi luminată de puterea Duhului Sfânt prin cuvântul lui Dumnezeu, şi vrem ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să avem un suflet curat cât mai sănătos, trebuie să luăm această pildă de astăzi ca nu cumva unde s-a rănit acela, trecând şi noi pe acolo, să ne rănim. Ne învaţă Mântuitorul atât de bine cum să păstrăm legile lui Dumnezeu, adică să stai în acel gard în care eşti înscris, al legilor lui Dumnezeu, ca nu cumva sărind peste gard să fii răpit de lupul care te aşteaptă pofticios să te mănânce sau să te răneşti ca acest slăbănog de astăzi.

Această ţintuire a slăbănogului de astăzi, sau a celorlalţi bolnavi pe care i-am cunoscut prin frumoasele pilde ale sfinţilor evanghelişti nu simbolizează altceva decât acea adormire a sufletului care zace în păcat. Această zăcere a acelui trup aproape mort, dar cu mintea lucidă, dorind să umble, dorind să savureze cu patos lucrările lui Dumnezeu, nu este altceva decât sufletul care este ţintuit în patimile acestea trupeşti. Şi poate încearcă văzând în conştiinţa lui lucrurile lui Dumnezeu şi că este duşman cu Dumnezeu, încearcă să se ridice, dar iată că poate nu ştie să deschidă cerurile, cum spune şi Proorocul David: Rugăciunea mea a ajuns în urechile Tale, Doamne (potrivit Psalmi 33, 14; 129, 2). Că este o mare taină să te rogi, cum să te rogi, cum să te prezinţi înaintea lui Dumnezeu în acest pat al slăbănogirii tale, al neputinţei tale şi de acolo cu mintea să ceri milostivirea lui Dumnezeu asemenea acestui slăbănog de azi, asemenea acelui slăbănog de la scăldătoarea Siloamului, asemenea acelei femei în curgerea sângelui de 12 ani, acelui sutaş, acelora care pătimeau cumplit fără o speranţă de vindecare de la oameni.

Toată Sfânta Scriptură şi împodobită cu vieţile sfinţilor, şi prin cuvânt şi prin literă lăsate nouă ca o reactualizare a acelor de demult apuse, nu ne face altceva decât să ne lumineze mintea, să ne înveţe pe cei ce vrem ca să căutăm lucrurile lui Dumnezeu cum să ne strecurăm prin această viaţă atât de plină de ţesături duşmane, diavoleşti, de a ne depărta de la Dumnezeu.

Acestea fiind zise, să pătrundem în drumul nostru prin negura vremurilor, a Sfintelor Scripturi, să vedem cum l-a format Dumnezeu ca o entitate, ca un întreg, ca o enclavă pe acest pământ pe poporul iudeu. L-am văzut din aproape în aproape peregrinând printre munţi, printre văi, prin necazuri, prin ploaie, prin fum, prin săgeţi, prin moarte, din robia egipteană, aşezat cu funii de împărţire pentru cele 12 seminţii în pământul unde i s-a făgăduit încă lui Avraam, strămoşul iudeilor, unde curge miere şi lapte. Iată-l pe poporul iudeu venit aici în pământul de demult făgăduit de Dumnezeu. Îl vedem cum încet-încet Dumnezeu îl croieşte pe acest popor ca un întreg, ca o vie sădită, cum va spune mai târziu Sfânta Scriptură, împrejmuită cu gard, având teasc, şi dată în grija păzitorilor. Aşa cum un gard împrejurul unei gospodării a unui om gospodar păzeşte acea avuţie, aşa gardul care este legea dată poporului iudeu avea să păzească pe poporul iudeu de jur-împrejur de toate răutăţile care colcăiau în jurul lor.

Pentru aceasta Dumnezeu de nenumărate ori vine, aşa cum veniţi dvs., cei care aveţi copii şi vă îndreptaţi copiii neascultători prin bătaie. Dacă erau obraznici şi neascultători, uitându-se peste gardul legilor şi poftind acele trupeşti în care erau popoarele păgâne idolatre, Dumnezeu i-a atenţionat cu blândeţe întâi cu cuvântul. Şi cum legic şi logic este că, dacă nu asculţi de cuvânt, care este o îndreptare umană, atunci se aplică bâta, fiindcă tu nu mai eşti om, ci eşti în partea cealaltă, de necuvântător. Iată că aşa venea mereu Dumnezeu, întâi trimiţându-Şi pe unşii Săi, pe proorocii Săi, înduhovniciţi şi îndumnezeiţi cu Duhul Sfânt şi-i mustra pe împăraţi care părăseau legile lui Dumnezeu, adică spărgeau aceste garduri ale legilor. Şi odată cu ei, prin poftele lor, împăraţi fiind şi având factori de decizie asupra poporului, târâia şi poporul prin acea spărtură a legilor lui Dumnezeu ducându-se şi înfruptându-se de la popoarele care colcăiau în dogmatismul idolatriei.

Îl vedem pe Dumnezeu cum spune lui Saul, primul împărat uns prin voia lui Dumnezeu poporului lui Israil, cum este pedepsit de Dumnezeu fiindcă nu a ascultat porunca lui Dumnezeu. Şi ce poruncă ? Îi spune Dumnezeu: Mergi şi bate-l pe Amalic şi stăpâneşte-l, că Israile ţie îţi voi da pământul acestora, dar să omori de la om până la dobitoc (potrivit I Împăraţi 15, 3). Saul, când a văzut strălucirile din pământul lui Amalic, nu a ucis şi pentru aceasta Dumnezeu atât de mult S-a supărat, încât că i-a luat stăpânirea; prin Samuil i-a spus: Împărăţia ta se va rupe, Saule; ca mai târziu să spună Dumnezeu prin acelaşi prooroc Samuil: Supărat este Dumnezeu pe faptul că l-a pus pe Saul împărat. Nu că a greşit Dumnezeu, ci Saul a greşit. Că pentru Saul a fost o mare cinste să fie primul împărat peste poporul mesianic, dar iată datu-va atâta bogăţie şi atâta cinste, atâta demnitate peste atâţia oameni de către Însuşi Dumnezeu, iată ce-ai făcut omule cu ea.

Că apoi Saul ce a făcut ? A adus jertfă lui Dumnezeu din cele ale lui Amalic, din dobitoacele lui Amalic. Dar lui Dumnezeu nu i-a trebuit şi i-a spus mustrându-l: Nu-mi trebuie jertfă, ci mai de cinste era păstrarea cuvântului meu (potrivit I Împăraţi 15, 22). Cum vedeţi dvs. de multe ori, dacă un copil îţi este hoţ sau cine ştie ce face şi-ţi calcă porunca ta, el chiar dacă vine cu un dar din hoţia lui, nu te încântă, ci fiind un om demn de societate şi cu frică de Dumnezeu îl înfrunţi zicându-i: Copilul meu, mai degrabă îmi păzeai cuvântul, decât aurul PC. Predici 120 1care mi-l aduci din jefuire. Oare nu toate erau ale lui Dumnezeu sau, cum îi va spune prin Proorocul David mai târziu: Au nu toate sunt ale mele ? Au carne de taur sau sânge de ţapi voi bea ? Sau dacă voi flămânzi, îţi voi spune ţie, Israile ? Ci dă mie jertfă de laudă. Cheamă-mă în ziua necazului tău prin credinţa pe care o ai în mine – cum s-a şi dovedit că l-a salvat – te voi scoate şi mă vei proslăvi (potrivit Psalmi 49, 13-16).

 

Sfântul Prooroc şi Împărat David

 

Vedem cum încet-încet se conturează în poporul mesianic atât de frumos şi de pronunţat firul credinţei în care subzistăm noi ca o entitate creştină printre popoarele păgâne. Dumnezeu supărat fiind de acest Saul, iată cum îl elimină de-a lungul timpului de la împărăţie, pregătindu-i încă din copilărie împărăţia lui David. Îl vedem pe David acum împărat; un împărat atât de bun, încât că ani de zile urmărit de sabia lui Saul, fiindcă îl gelozea enorm de mult, îl invidia pentru darul care-l avea de la Dumnezeu, că era un om viteaz, îl vedem totuşi în câtă bunătate rămâne acest om. Îi cade de trei ori în mână împăratul Saul şi putea să-l ucidă şi, ca drept dovadă, ajunge până în cortul lui pe câmpul de luptă şi-i taie o parte din manta, şi a doua zi îl mustră pe soldatul care trebuia să-l păzească: Tu îl păzeşti pe împăratul, unsul Domnului ? De ce dormi ? Blestemat să fii. Şi ca drept dovadă că viaţa lui a fost în mâinile mele, el prigonindu-mă, uită-te la mantaua lui şi vezi-o că este tăiată şi vino s-o iei din mâinile mele, ca să te încredinţezi că a fost viaţa lui în mâinile mele (potrivit I Împăraţi 26, 7 şi următoarele).

Nu numai că nu l-a ucis pe duşmanul lui, şi duşman de moarte, ci îl mustră aspru şi pe cel care era hotărât de către împărat să-i păzească viaţa atunci când doarme. Iată câtă bunătate vedem în acest om. Pentru aceasta şi Dumnezeu îl alege ca din seminţia lui sau din coapsele lui să se ridice acest Fiu al Omului, care l-am văzut astăzi la lucru, cel mai frumos, nobil şi dumnezeiesc lucru, de a şterge lacrima suferinţei, indiferent de ce nuanţă, pentru cei înlăcrimaţi, întristaţi şi îndureraţi, în pilda de astăzi cu acel slăbănog.

Iubiţilor credincioşi, iată cum se conturează vechiul Israil circumscris în legile dumnezeieşti, ca din acel vechi Israil să răsărim noi, noul Israil. Dacă acela era în legile lui Moisi, în Decalog, iată că Decalogul faptelor cade venind Mântuitorul, şi Mântuitorul închizând uşa faptelor şi ne deschide uşa credinţei. De acum, cum spunea şi apostolul: Nu prin fapte se va mântui omul – şi fiţi foarte atenţi, că acest cuvânt este periculos pentru cei care sunt foarte reci în credinţă – ci prin credinţă (potrivit Galateni 2, 16). Că a faptelor era a cerbiciei iudeilor. Că logic este, cât de reci erau ei, iudeii timpului aceluia, şi erau înconjuraţi din toate părţile de popoarele păgâne, popoare crude în sentimentalismul lor, popoare parcă stane de piatră de reci, popoare pline de sânge şi de lacrimă, de crimă. Iată, le-a lăsat Dumnezeu dinte pentru dinte, ochi pentru ochi (Ieşirea 21, 24), această lege dură.

Venind Mântuitorul, pentru aceasta şi închide durerea botezului, adică a tăierii împrejur, şi o lasă acea nobilă, a botezului din apă, care nu mai este a durerii. Închide uşa faptelor, că aceasta cădea sub incidenţa unei vieţi morale; ca să-ţi iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta, de acum nu mai trebuie o lege, ci am crescut, nu mai suntem la grădiniţă când învăţăm abecedarul, cade sub incidenţa unei vieţi morale să-ţi iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta. Aceasta se naşte odată cu tine. Dar acum ce este ? A credinţei. Că nu mai trebuie ca să-i păstrez cinstea mamei şi a tatălui, nu mai trebuie să nu curveşti, să nu ucizi, să aduci zeciuială ca să fiu drept înaintea lui Dumnezeu – acestea cad sub incidenţa ta de om cu obraz subţire faţă de Dumnezeu. De acum cade a credinţei, aceea care avea să se contureze prin acest împărat David, spunând profetic: Cheamă-mă în ziua necazului tău, te voi scoate şi mă vei proslăvi (Psalmi 49, 16).

Când poporul iudeu greşea, imediat preoţii aduceau şi junghiau pe altarul de jertfă miei sau tauri, şi cu sângele acela stropea jertfelnicul şi stropea poporul cu sângele jertfei pentru iertarea păcatelor. Acestea au căzut, nu mai este nevoie, ci de acum Îl chemăm pe Dumnezeu ca acest slăbănog de astăzi, a credinţei era: Cred, Doamne, că Tu ai putere să mă vindeci. Când hananeanca s-a atins de poala veşmântului Mântuitorului, nu mai era a faptei, ci era a credinţei; când sutaşul, care nu de mult ne-a părăsit prin pilda Evangheliei, a spus: Doamne, nu am nevoie să vii sub acoperişul meu, că nu sunt vrednic, atât de păcătos sunt, dar cred că Tu ai putere să-mi vindeci sluga. Iată cât de frumos se conturează nobleţea cea mare, dumnezeiască, în care noi subzistăm în chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Este credinţa.

Îl vedem pe poporul lui Israil cum mereu parcă forţează nota faţă de Dumnezeu, că nu-i convenea legea. Erau mai chemătoare chemările trupului, acestea carnale, văzându-l pe Amalic sau pe Sion al amoreilor sau pe ceilalţi păgâni cum se tăvălesc în mocirla păcatelor. Spun destul de pronunţat aceste lucruri care au fost pentru acei de demult ca să venim destul de discret în zilele noastre şi să dovedim, nu sofistic, nici filozofic, ci practic, că aceia de atunci, peste mii de ani, n-au fost decât noi de astăzi. Şi iată cum, iubiţilor credincioşi. Aceia tot tânjeau uitându-se peste gardul legilor lor, legi date de Dumnezeu, la plăcerile în care se tăvăleau popoarele păgâne în idolatriile lor. Dumnezeu tot îi mustra şi nu-i lăsa, ci-i întorcea înapoi ca pe nişte obraznici în acea frumuseţe, candoare a legilor lui Dumnezeu. Şi acolo unde nu se mai putea îndrepta cu cuvântul, cu blândeţe, venea sabia lui Dumnezeu, moartea, cum a venit de fapt şi peste Saul.

Îl vedem pe acest împărat David cum cade şi el, că trup era; era trup neputincios şi pofteşte pe femeia lui Urie. Nu numai că avea să cadă cu ea în păcat, râvnind la frumuseţea ei, ci-l ia pe Urie şi-l trimite pe front, în mijlocul războiului, cu gând de a muri acolo, iar ea să fie eliberată pentru a o lua în casa lui. Şi fiindcă a făcut acest gest, iată că Dumnezeu îl trimite pe proorocul Său şi-l mustră pe David. David înţelege mustrarea, îşi adjudecă păcatul şi atunci începe căinţa; deci nu se răzbună cu Dumnezeu cum facem noi de obicei, parcă târguindu-ne: Doamne, dar cât am greşit ?, sfidând milostivirea lui Dumnezeu. Ci imediat cade în pocăinţă şi atunci a scris frumosul şi nemuritorul psalm de pocăinţă, psalmul 50.

Iată, iubiţilor credincioşi, cum acest om în bunătatea lui, chiar dacă a căzut, cât de frumos se ridică şi rămâne în aceeaşi cinste. Şi cinstea lui a rămas atât de înălţătoare, că din coapsele lui, iată, avea să se tragă Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu. După David, după atâtea peripeţii, atâta sânge, atâta război, în urma cărora, a acestor lucruri atât de neodihnitoare pentru el ca împărat, avea să se constituie poporul iudeu de sine stătător în pământul în care este şi astăzi, trebuia să-şi lase succesor. Dar înainte de a muri, în adânci bătrâneţi, după 40 ani de domnie peste poporul iudeu, s-a gândit să facă casă lui Dumnezeu, să facă templu lui Dumnezeu. Şi a strâns materiale dintre cele mai multe şi mai strălucitoare, că nu mai făcea o casă imperială pentru un domn, pentru un stăpân al lumii materiale, ci făcea pentru Dumnezeu.

Dar Dumnezeu îi spune: David, nu tu-mi vei face casă, că mâinile tale sunt pline de sânge, că toată domnia ta a fost numai în războaie, ci fiul tău îmi va face mie casă, fiul tău fiind acela care s-a născut al doilea copil din femeia lui Urie, din Versavia, numele lui Solomon (potrivit II Împăraţi cap. 7). Şi cum am spus şi în alt cuvânt, Solomon, rămas tânăr în vârsta lui succesor tatălui său la domnia poporului lui Israil, simţindu-se oarecum neputincios să conducă acest popor atât de îndărătnic, atât de tare în cerbice cum îl numeşte Sfânta Scriptură, îl caracterizează, îi cere lui Dumnezeu scaunul înţelepciunii. Vedeţi dvs. un lucru foarte discret din care şi noi putem să învăţăm, că nu avem nevoie de pagini şi de romane întregi şi de ani de studii ca să prindem ceva, să ne corectăm în caracterul nostru, ci este suficient un gest, un cuvânt, o faptă, şi dacă eşti om care vrei să te îndreptezi, imediat te îndreptezi.

Şi pentru faptul că el nu a cerut de la Dumnezeu nici forţa muşchilor, nu a cerut nici priceperea armelor, n-a cerut nici aur, nici argint, nici frumuseţe trupească, ci a cerut ceea ce ne trebuie nouă de multe ori, înţelepciunea. Şi pentru asta a cerut de la Dumnezeu: Doamne, dă-mi înţelepciune ca să pot conduce acest popor (potrivit III Împăraţi 3, 5 şi următoarele). Şi aţi văzut dvs. că noi dePC. Predici 120 2 aceste lucruri ne cramponăm în viaţă: ne lipseşte înţelepciunea când eşti pus faţă în faţă cu păcatul. Atunci o strălucire a minţii care ţi-o face Dumnezeu printr-o revelaţie, o revelaţie în subconştientul tău, aplicând înţelepciunea, iată, scapi din primejdia păcatului.

 

Solomon, tânăr

 

Cât de frumos se roagă acest tânăr pus în faţa faptului împlinit, acesta fiind scaunul de împărăţie: Doamne, nu vreau arme, nu vreau putere, ci dă-mi înţelepciunea, că prin înţelepciune poţi ca să conduci, prin înţelepciune poţi să ţii o pace, prin înţelepciune poţi să fii bun, prin înţelepciune poţi să aplanezi un conflict, prin înţelepciune poţi să fii frumos, prin înţelepciune poţi să fii cu adevărat înţelept. Că nu toată înţelepciunea te face înţelept. Este înţelepciune malefică. Iată, diavolul este foarte înţelept, dar nu este bun. A înţelepciunii este bunătatea, sublimul din noi, dragostea, sentimentul şi toate celelalte ce ne caracterizează a fi nişte oameni cu adevărat puşi din chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci Solomon acest lucru îl cere: Dă-mi înţelepciune. Iată că i-a dat Dumnezeu înţelepciune, l-a împodobit cu această înţelepciune, încât că l-a făcut cel mai strălucit om, aproape din toate timpurile. Şi împărăteasa Sava vine din îndepărtata Etiopie să audă şi să vadă pe acest om care este atât de înţelept; şi văzându-l cât de înţelept este, îi aduce atât de multe daruri.

Dar iată că această înţelepciune pentru Solomon nu i-a fost tocmai bună, că, aşa cum Dumnezeu înnobilându-ne pe noi – şi eu am considerat pe bărbat înnobilându-l cu înţelepciune şi pe femeie cu frumuseţe – iată că nu întotdeauna ştim cum să ne păstrăm aceste daruri şi imediat clacăm în zilele vieţii noastre. Înţelepciunea ne-o folosim în plăcerile trupeşti, iar pentru tine, femeie, frumuseţea îţi poate fi primejdioasă, chiar pentru veşnicie, ci toate trebuie trecute prin filtrul minţii. Toate care le facem noi în viaţa noastră trebuie să le trecem prin acest ciur atât de curat ... (lipsesc 2-3 minute). Dacă luminătorul tău îţi este luminat, tot trupul tău va fi curat, iar dacă îţi este întunecat, tot trupul tău îţi este murdar, întunecat (potrivit Matei 6, 22-23), cum de multe ori vedem şi noi; dacă mintea este întunecată, adică luminătorul sufletului, cu care vezi, pricepi primejdia duhovnicească a păcatului, îţi este cât mai curat, luminat de Duhul Sfânt prin păstrarea legilor lui Dumnezeu, evident că şi trupul îţi va fi curat, îţi va fi în acea strălucită curăţie a fecioriei.

Iubiţilor credincioşi, iată că înţelepciunea dată lui Solomon, al treilea împărat al poporului lui Israil, nu i-a fost bună, după cum a folosit-o. Ea a fost bună, înţelepciunea dată de Dumnezeu, dar folosirea ei nu a fost tocmai bună, din cauză că s-a folosit Solomon de această înţelepciune pentru a cuceri sexul opus. Şi pentru aceasta, cum spune şi sfânta istorie, Solomon ar fi avut peste 900 femei în viaţa lui, iar femeile nu erau din neam iudeu, ci majoritatea erau din neamuri păgâne. Cum le poftea trupul lui, după cum era ochiul lui bolnav, iată că aducând-o în casa imperială, odată cu ea aducea şi dogma în care ea zăcea, era născută sau trăiau părinţii ei, inclusiv ea. Şi în felul acesta Solomon, în toată strălucirea şi înţelepciunea lui, nu a făcut decât să se umple de o puzderie de idoli.

Dar iată că în începutul domniei lui, totuşi, vrea să continue planul tatălui său de a construi casă lui Dumnezeu; în această casă, adică în templul lui Dumnezeu, să aducă sicriul legii care era toată divinitatea din poporul iudeu. Şi această casă, Templul lui Solomon supranumit, care este în Ierusalim, în părţile Ierihonului, a fost făcut după un plan îngeresc, după dimensiunile dumnezeieşti, împodobit în toată strălucirea lucrărilor omeneşti: lemne dintre cele mai frumos mirositoare şi cele mai frumos croite, plin de aur şi de argint, cele mai frumoase pânzeturi, porfiră şi vison în tot templul lui Solomon. Aceasta descria cea mai fastuoasă lucrare închinată de către om, prin dragostea care o avea către Dumnezeu.

Acest templu al lui Solomon, unde, după ce s-a terminat, avea să stea ca într-o casă Dumnezeu descris prin cele dumnezeieşti, adică sicriul legii, mana cerească, tablele legii, toiagul lui Aaron prin care s-au făcut atâtea minuni, acestea erau de mare preţuire pentru poporul iudeu, erau ca o inimă dogmatică pentru poporul iudeu. Spune istoria că Dumnezeu le-a croit şi i-a ajutat pe iudei ca să-şi săvârşească acest templu ca să nu mai tânjească după templele idolatre ale popoarelor păgâne din jurul lor. Le-a croit Dumnezeu cel mai fastuos şi strălucitor templu, cu care să se laude. Şi pentru aceasta, toate popoarele păgâne, cât s-ar fi muncit în meşteşugul lor, n-au putut niciodată să mai facă o a doua strălucire, adică un al doilea templu închinat unui zeu, cum a fost Templul lui Solomon.

În ciuda faptului că atât de răzvrătit era acest popor, atât de mofturos, atât de tare în cerbice cu Dumnezeu, totuşi Dumnezeu îi înnobilează prin acest dar, săvârşind acest templu cu care se făleau între popoare. Dar pentru aceasta şi Dumnezeu, binecuvântându-i pe aceşti oameni, văzându-i cât de răi s-au făcut, încât că l-au ucis şi pe Dumnezeu, a mijlocit ca Templul lui Solomon să se dărâme. Iar el actualmente este dărâmat şi, într-o profanare mai mare, acolo unde a fost sfânta sfintelor s-a făcut de către musulmani o moschee închinată lui Mahomed. Adică, pe cele mai sfinte locuri s-au făcut cele mai mari murdării. Că nu este mai murdar alt lucru făcut de om decât un templu închinat diavolului sau îngerilor lui.

 

PC. Predici 120 3

Macheta Templului lui Solomon

PC. Predici 120 4

 

Acest templu al lui Solomon, care a fost de mare fastuozitate sute şi mii de ani pentru poporul iudeu, a fost ras de pe pământ după înălţarea Mântuitorului la ceruri. Arhitectul care a fost adus aici în Ierusalim era din părţile Tirului, numele lui era Hiram. Şi acestuia i s-a încredinţat, trimis de către împăratul său, tot Hiram având numele, acestuia i s-a încredinţat proiectul dat de înger, cum să săvârşească acest templu. Şi templul iată că a fost săvârşit, iar el se pare că a fost ucis, după săvârşirea Templului lui Solomon.

Am spus cu amănuntul aceste lucruri, fiindcă cea mai spurcată organizaţie a timpului acestuia, care este francmasoneria, şi având sorgintea tot în iudei, ca să aibă o credibilitate în faptele lor şi în subzistenţa lor dogmatică, murdară bineînţeles, se duc pe firul istoriei până la acest Hiram. Şi pentru aceasta, cei care mai citiţi sau mai sunteţi puşi în temă cu lucrările malefice ale francmasoneriei, ei au simbolurile lor: echerul, compasul, ochiul – semne distinctive ale francmasoneriei, simbolizând că ei îşi trag sorgintea încă de la Hiram acesta care ar fi făcut Templul lui Solomon. Deci, în paralel cu lucrările omului pentru dragostea lui Dumnezeu, iată cum omul merge pentru dragostea de satana. Dar vrea ca să aibă credibilitate mai ales în zilele noastre, arătându-şi sorgintea încă de la Hiram, când omul vrea să-I facă templu lui Dumnezeu. Şi tot de atunci încep şi ei ca să, chipurile, că îşi au originea de la acest Hiram. Dar cum spune şi Mântuitorul: Niciodată nu poţi sluji la doi domni. Că de vei încerca să slujeşti la doi domni, ori pe unul vei urî şi pe unul îl vei iubi (potrivit Matei 6, 24), dar ca să-i iubeşti în aceeaşi măsură pe amândoi nu poţi. Bine, poate unii, umblând în speculaţii, veţi zice că pot. Este adevărat, în minte poţi, să ai destule paturi, dar nu le vei avea ca acelea fidele şi prin lege.

Iată cum iudeii de astăzi, care au pierdut războiul cu Dumnezeu, ucigându-L pe Dumnezeu – şi am spus că au pierdut războiul, fiindcă Dumnezeu a înviat din morţi, aducând viaţă peste cei care erau sortiţi morţii, adică pentru cei ce cred – nu-şi încetează războiul, ci mai mult îl amplifică. Şi pentru aceasta caută să-şi tragă sorgintea încă de atunci, de la săvârşirea Templului lui Solomon şi, peste ani şi ani, trec chiar pe la Mântuitorul şi nu trec neobservabil, ci, dacă nu L-au inclus în francmasonerie, vor veni nebuni care vor spune că şi Mântuitorul a fost francmason. Ei caută o credibilitate cât mai mare ca să poată să mintă pe om.

Aceşti oameni care au înconjurat creştinismul nu fac altceva decât să-l ştranguleze, cum a fost ştrangulat poporul iudeu, dar acela a fost ştrangulat fiindcă a şi vrut. Dar noi, creştinismul de astăzi, care ne-am luptat aproape 2000 ani să subzistăm, am fost mai mult ştrangulaţi, dar noi luptându-ne să subzistăm, ultima picătură de răsuflare totuşi n-am dat-o. Încă mai rezistăm. Mâinile mai sunt pe gâtul creştinismului până când îşi dă ultima suflare, dacă vor reuşi.

Deci aşa cum popoarele păgâne de atunci chemau prin diferite metode carnale pe acest popor iudeu, care era de mare cinste între popoarele păgâne, tânjindu-le asemenea curvarilor asupra unei fecioare, aşa în zilele noastre, nu mai avem nevoie de un Og al Vasanului, de un Amalic sau un Moav, ci aceştia sunt chiar din rândul creştinilor. Îţi este suficient că-ţi joacă frumuseţile din Anglia, cele carnale bineînţeles, sau din Italia, sau din Germania, sau din îndepărtata Americă, că tu, slab fiind, îţi laşi legile tale creştineşti şi te duci şi fuzionezi cu aceia. Metodele murdare din ziua de astăzi ale celor care conduc lumea, de fapt, în subtilitatea lor, acest scop au: să infuzeze mase de oameni, prin sărăcia lor, în masele de creştini, bine ştiind că acolo unde se duce un păgân trage cu el căruţa de diavoli, adică de idoli şi toate patimile şi le împrăştie ca o duhoare peste frumuseţea şi parfumul creştinismului.

Şi ca să fiu mai concret în ceea ce spun – să nu mă condamnaţi că împodobesc cuvintele să credeţi ceea ce zic –, vedeţi cum România a fost întâi sărăcită şi apoi graniţele s-au spart şi din afara graniţelor joacă ca într-o himeră frumuseţile, plăcerile, lărgimea acelora de dincolo de graniţă. Şi creştini de-ai noştri se duc, uitând că acolo unde se duc distrug legile lui Dumnezeu. Şi atâta perversitate, că pe urmă ce spun ? N-am putut posti, n-am putut să mă abţin. Dar nu premeditat tu le-ai întreţinut şi le-ai făcut acestea ? Iar de mare nobleţe este omul care, mergând printre popoarele păgâne, iată, îşi păstrează cinstea şi demnitatea lui de creştin, indiferent că eşti femeie sau că eşti bărbat. Că nu a te duce în mijlocul păgânilor e condamnabil, ci a împărtăşi ideile lor. Că tot aşa cum tu te duci la ei, poate să-ţi vină un păgân lângă tine, iar dacă eşti slab în credinţă, imediat te uiţi la el şi începi ca să-l împărtăşeşti pe el din cele carnale.

Deci aşa să înţelegem, şi avem o pildă tare frumoasă cu un episcop, întâlneşte un sărac, o femeie săracă într-o zi şi, cum era milostiv, în ziua aceea nu avea ce să-i dea. Dar ea îi spune: Prea sfinţite, sunt în durerea sufletului meu, că am copilul meu luat în robie de către saracini, aceştia fiind păgâni. Iar el a stat, a chemat judecata lui Dumnezeu să-l lumineze, şi văzând durerea şi lacrima acestei mame, cu ce-o putea ajuta ? Acela fiind în robie departe, iar el şi mama lui aici …