Cine e online?

Avem 72 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

(Predica se poate descărca şi asculta: click aici)

 
Partea a XXXIX-a
27 iulie 1997
 

Când Proorocul David vorbea despre oameni, cum i-a zidit Dumnezeu, că voi sunteţi ca nişte dumnezei şi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi (Psalmi 81, 6-7), oamenii poate nu înţelegeau ceea ce a învistierit Dumnezeu în ei şi cu atât mai puţin înţeleg în ziua de astăzi ceea ce Dumnezeu a pus în om, în chip şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi nu în oricine, cum spun unele credinţe eretice, aducând în discuţie predestinaţia, ci în toţi oamenii Dumnezeu a inoculat această putere de a fi ca nişte dumnezei şi totodată moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Mergând pe firul istoriei iudeilor şi implicit a creştinismului, vom vedea în cuvântul de astăzi că, de fapt, într-adevăr omul care ţine legătura cu Dumnezeu şi are frică şi dragoste de Dumnezeu, într-adevăr este de o putere neţărmurită, şi cum spunea mai târziu şi Apostolul Pavel: Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, toate i se fac spre bine (Romani 8, 28). Tot ce ceri de la Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, toate ţi se îndoaie în faţa ta, toate ţi se apleacă îngenunchind, acelea ce tu le ceri de la Dumnezeu, cunoscându-te chiar şi pietrele că eşti chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Şi numai tu, omule, nu vrei să-ţi cunoşti puterea şi darul învistierit de Dumnezeu în tine.

Dacă vom continua cuvântul din istoria poporului iudeu de unde am rămas, când s-a despărţit datorită păcatelor imperiale poporul iudeu în două, prin voia lui Dumnezeu, acest lucru nu a fost îmbucurător, ci a fost întristător. Că i-am văzut pe aceşti oameni cum mergeau din cădere în cădere, parcă dintr-o prăpastie în alta mai mare, dintr-o mocirlă în alta. Şi nu numai aceia sunt vinovaţi, că ne uităm la noi înşine care suntem fiii sinagogii aceleia şi implicit a acesteia, a Bisericii creştine, cum căutăm să ne ridicăm şi îndreptaţi nu vrem să stăm mult şi iarăşi cădem.

Deci aşa acei de atunci îi vedem cum au povăţuitori pe oameni ai lui Dumnezeu, tari în sfat, puternici în cuvântul lor de îndreptare. Iar cuvântul lor tuna în urechile împăraţilor şi a popoarelor care cădeau în idolatrie şi în păcat; şi cuvântul lor era îndrituit să fie puternic fiindcă se săvârşeau şi minuni cutremurător de mari în faţa acelora ce auzeau cuvântul. Dacă-l vedem pe Solomon căzut în atâta de puternică idolatrie, lepădându-L pe Dumnezeul părinţilor lui, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeu pentru cinstea tatălui său David i-a spus că nu va sfâşia împărăţia în timpul zilelor lui, ci după ce va muri. Lucru care îl vedem cum se face, că două seminţii, Iuda şi Veniamin, se desparte într-un popor, având capitala în Ierusalim şi condus de fiul legitim al lui Solomon, Rovoam; iar celelalte zece seminţii îşi pun împărat un rob de-al lui Solomon, care era fugit în Egipt, Ierovoam.

Vedem de-a lungul sutelor de ani cum ambele popoare, şi Iuda cum avea să fie supranumit, din care trebuia să Se tragă Hristos în genealogia Sa trupească, şi Israil celălalt popor se încaieră de-a lungul anilor şi se bat şi se măcelăresc. Încep să curgă necazurile pe aceste popoare datorită lepădării lui Dumnezeu. Se ridică împăraţi peste împăraţi şi, la începutul împărăţiei când erau unşi cu voia lui Dumnezeu împărat, mergeau un timp bine cu Dumnezeul cel atotputernic şi apoi lepădau pe Dumnezeu şi-şi aduceau din nou idolatriile în care zăcuse şi mureau părinţii lor.

Iată, iubiţilor credincioşi, că ajungem în timpul lui Ahaav, peste câteva sute de ani, şi cum spune Sfânta Scriptură, acest împărat a săvârşit păcate cum nici un împărat până la el nu a mai săvârşit, luându-şi femeie din neam de sidonieni. Odată cu ea a adus în Israil cel mai puternic zeu, Vaal. Mereu am spus de acest zeu, şi nimeni din zeităţile timpului aceluia nu a fost mai feroce ca acest zeu. Spune istoria că aceşti zei, după cum erau ei în doctrinele lor în diferite PC. Predici 122 1popoare, cereau jertfă umană, şi cei mai fioroşi aveau în dogma lor un cuptor în care se aruncau copiii de vii ca jertfă şi acolo ardeau. Era o zeiţă tot în genul acesta, în dogma aceasta, care era făcută din bronz şi se punea copilul pe mâinile ei întinse şi copilul patina şi cădea aruncându-se în foc, într-un cuptor încins, şi acolo ardea de viu în cele mai groaznice chinuri.

 

Schiţă a idolului Vaal din antichitate, cu cuptorul pe care-l avea şi în care erau puşi copiii de vii

 

Deci acestea erau zeităţile în care cădea lumea. Nu mai spunem zeităţile care se lăsau cu orgii groaznice. Lepădând deci poporul iudeu pe Dumnezeul cel adevărat, care bine ştim Cine este, Cine a fost şi Cine va fi, iată că îmbrăţişau aceste zeităţi atât de spurcate. Pentru aceasta şi Proorocul David avea să spună în psalmii săi: Pentru ce s-a supărat Dumnezeu pe poporul iudeu atât de mult ? Că a spurcat pământul în sângiurile copiilor lor. Au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor dracilor (potrivit Psalmi 105, 36). Că aducându-l pe zeul Vaal în doctrina lor, evident că trebuia să-şi aducă propriii lor copii şi să-i jertfească de vii acolo, ceea ce nu a cerut Dumnezeu niciodată aşa ceva, Dumnezeul părinţilor lor care i-a scos cu mână tare şi cu braţ înalt din pustiul Egiptului.

Iubiţilor credincioşi, poporul iudeu cade din ce în ce mai mult în mocirla păcatelor, dar Dumnezeu, care întotdeauna voia ca să ridice pe cel păcătos, îi trimitea poporului iudeu şi direct împăratului acei prooroci care prin viaţa lor sfântă se umpleau de Duhul Sfânt. Astfel că ajungem în timpul împăratului lui Israil, a lui Ahaav, şi a împărătesei Iezavel, doi împăraţi foarte stricaţi în moralitatea lor, în viaţa lor morală. Iată-l pe Ilie în acest timp ridicat de Dumnezeu, mare bărbat care, pentru virtuozitatea lui duhovnicească, pentru credinţa lui în Dumnezeul cel atotputernic, Dumnezeu nu l-a lăsat să moară, ci va fi trimis înainte de a veni Apocalipsa şi va lua moarte mucenicească din mâinile lui antihrist, murind împreună cu ceilalţi doi, care n-au gustat moarte, Enoh şi Ioan Evanghelistul, vor muri în uşile împărăteşti din templul Ierusalimului.

Pentru virtuozitatea lui şi pentru cuvântul lui care era atât de apăsător şi de aspru de a se întoarce poporul din păgânătatea în care căzuse, Dumnezeu i-a dat mare dar. Şi atât de tare s-a supărat acest prooroc al lui Dumnezeu pe poporul lui Israil, şi pe Ahaav şi pe Iezavel, aceşti doi care au târât acest popor mesianic prin cele mai grele idolatrii, a cerut de la Dumnezeu în această supărare a lui ca să încuie cerul. Şi prin cuvântul lui parcă s-a făcut un legământ între om şi Dumnezeu şi s-a încuiat cerul; şi legământul era ca cerul să nu se descuie, adică să nu picure nici măcar rouă, nu mai spunem ploaie, nu mai spunem de un nor care să umbrească un pic, să ia această arşiţă de pe pământ, să nu facă aceste lucruri bune, benefice, adică să ude pământul însetoşat decât tot prin cuvântul lui Ilie.

Iar Dumnezeu l-a trimis prin glasul îngerului pe Ilie la râul Horat şi acolo să se adape, şi îi trimitea în fiecare zi dimineaţa pâine şi seara o bucată de carne de către un corb. Ne punem întrebarea: de ce Dumnezeu i-a poruncit unui corb, care este cea mai nemiloasă fiinţă cu puii săi, să-l hrănească în fiecare zi ? Iată PC. Predici 122 2de ce: ca Ilie totuşi să se milostivească asupra poporului care murea de foame şi de sete, adică să se înţelepţească dacă acest corb care este atât de hain cu puii lui, nu mai zicem cu celelalte vieţuitoare, iată că vine atât de regulat şi ţi-aduce ţie, Ilie, pâine şi carne ca să-ţi târâi zilele tale prin această foamete, dar restul poporului ? Şi totuşi acest bărbat, care vedea cum greşeşte poporul, nu dezlega cerul.

Până când, după 3 ani şi 6 luni, îl vedem pe Ilie cum trimite vorbă prin sfetnicul împăratului, Avdie, ca să adune pe toţi proorocii lui Vaal şi proorocii desişurilor; proorocii lui Vaal erau 400 la număr, iar cei ai desişurilor erau 450. Proorocii desişurilor erau acei prooroci care slujeau celorlalţi idoli, în afară de Vaal, şi cu aceşti prooroci se sfătuia Iezavel, femeia lui Ahaav, şi era învăţată ce să facă în faţa poporului. Şi atunci Ilie i-a spus lui Ahaav: Adună pe tot Israilul şi toţi proorocii Iezavelei (potrivit III Împăraţi, cap. 18). Şi s-au întâlnit în Muntele Karmilului, şi acolo au zidit jertfelnic şi proorocii şi Proorocul Ilie, şi au adus doi boi de jertfă. Iar acest prooroc Ilie a spus: Alegeţi voi boul cel mai gras, care-l vreţi voi, junghiaţi-l şi jertfiţi voi primii, dar cu singura condiţie să nu puneţi foc la jertfă, ci să chemaţi prin rugăciunile voastre foc din cer, după unde sunt zeii voştri (potrivit III Împăraţi 18, 25).

Aceasta făcând-o, iată că proorocii au ajuns până la amiază să se roage zeilor lor şi s-au bătut cu bicele şi se înţepau cu cuţitele până curgea sânge, că aşa era obiceiul lor, dar foc nu a venit. Iar Ilie, în faţa poporului, îşi bătea joc de ei, zicând: Insistaţi în rugăciune, că poate dumnezeii voştri dorm. Poate abia se deşteaptă, sau poate vorbesc cu cineva, sau poate stau la masă. Mai insistaţi (potrivit III Împăraţi 18, 27). Dar iată cât au insistat, până la sânge, în faţa poporului s-au dovedit că foc nu vine. Şi atunci Proorocul Ilie, când i-a venit rândul după aceşti prooroci ai lui Vaal, a junghiat acel taur, l-a pus pe jertfelnic, şi ca să fie spre o încredinţare mai mare au turnat 4 vedre de apă peste jertfă şi peste jertfelnic, şi de câte 3 ori.

Şi apoi, în faţa poporului, a chemat foc din cer de la Dumnezeul cel Atotputernic, care a făcut cerul şi pământul şi căruia şi noi ne închinăm, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, nu alt Dumnezeu; Dumnezeul sfintelor noastre sinoade, Dumnezeul sfinţilor noştri, Dumnezeul sfântului de astăzi, al Sfântului Pantelimon, că acelaşi Dumnezeu a fost chemat şi de Sfântul Pantelimon când a săvârşit atâtea minuni. Şi Acelaşi Îl chemăm şi noi în fiecare zi în rugăciunile noastre nevrednice. Şi evident că Dumnezeul cel Atotputernic care asista la aceasta şi voia să întoarcă pe poporul iudeu din fărădelegile lui, iată că a coborât foc din cer şi a mistuit, cum spune Sfânta Scriptură, nu numai carnea (lipseşte un minut) …

Nu este un foc oarecare, ci este foc de la Dumnezeu. Iar la porunca lui Ilie, toţi proorocii au fost prinşi de către Israil, de către iudei, şi înjunghiaţi în Muntele Karmilului. După acest lucru săvârşit, când a curăţat de aceşti prooroci mincinoşi poporul lui Israil, Ilie a mers în munte şi i-a spus ucenicului ca să se uite spre mare rugându-se. Iar el s-a aşezat în genunchi şi se ruga lui Dumnezeu. Şi de 7 ori întrebându-l ce vede la mare, acesta a şaptea oară îi spune: Văd un nor în chip de om scoţând apă din mare (III Împăraţi 18, 44). Şi în scurt timp tot cerul s-a înnorat şi a şi plouat, şi în felul acesta s-a ridicat acea durere atât de greu de dus de către poporul iudeu şi tot ce era în pământul lui Israil.

Vreau ca să arăt prin acest cuvânt şi prin aceste pilde, iată un om ce poate să facă chemând pe Dumnezeu; la glasul lui a închis şi a deschis cerul; la glasul lui, focul care este atât de nemilos şi greu de stăpânit vine la porunca omului şi mistuie tot ceea ce-i dă omul să mistuie. Că acestea au fost săvârşite de om prin putere dumnezeiască, şi spun că prin om, la chemarea omului. Iar chemarea omului nu era alta decât rugăciunea, şi rugăciunea este ceea ce simţi tu în inimă pentru Dumnezeu. Că nu a venit Proorocul Ilie cu nimic ştiinţific, nu s-a dus în adâncul mării, cine ştie ce unelte să pună acolo şi să înnoreze cerul; ci prin glasul său, prin ceea ce avea în inima lui, iată că L-a pus pe Dumnezeu în postura de a porunci norilor să plouă, a poruncit Dumnezeu focului şi a venit la glasul acelui om şi a ars în faţa lui Israil acea jertfă.

Iezavel era neagră de scârbă pentru ceea ce a făcut Proorocul Ilie. Şi când a auzit acest lucru, a început să-l urmărească de moarte. Iar acest om, deznădăjduit parcă, deşi minunea era proaspătă, a luat iarăşi calea pribegiei datorită acestei femei atât de murdare în viaţa ei trupească şi idolatră totodată. Dar era învăţat cu această austeritate a pribegiei, era cea mai bună casă a lui şi cel mai bun prieten: peştera în care zăcea zi şi noapte şi Dumnezeul Cel care nu-Şi închidea niciodată urechile şi ochii dinspre el.

Ne punem întrebarea de ce menţionează Sfânta Scriptură că a văzut ucenicul lui Ilie un nor în chip de om scoţând apă şi totodată a umplut tot cerul de nori şi a şi plouat. De ce nu era un alt chip ? că doar bine vedem că norii iau diferite chipuri pe cer. Dar menţionează că era parcă în chip de om şi scotea apă. Iată de ce: Îl preînchipuia, Îl proorocea pe Hristos. Că aşa cum apa este indispensabilă vieţii şi aduce daruri peste oameni, că bine vedem ce înseamnă o picătură de ploaie în pământ însetoşat sau un nor când îţi umbreşte trupul tău ostenit de căldură; bine vedem ce înseamnă un vânt cât de cât răcoritor. Nu-ţi trebuie dar mai mare decât o picătură de apă atunci când îţi este sete.

Acea ploaie care venea peste pământ era ploaia darurilor. Hristos venind din înaltul cerului, pătimind pe crucea Golgotei şi înălţându-Se la cer, de acolo plouă daruri dumnezeieşti prin Duhul Sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur, vizavi de această pildă, spune că cel mai mare dar care L-a dat Dumnezeu, care este de nepreţuit şi deci de neegalat în lume, este darul Duhului Sfânt. Şi iată de ce: tot aurul din lume nu te mulţumeşte atunci când te stăpâneşte o durere sufletească, când te stăpâneşte o primejdie a morţii, sau cum am văzut sutaşul sau hananeanca când fiica ei trăgea să moară sau atâtea şi atâtea pilde. Nimic nu erau odihnitoare, ca averile din lume, cum era darul lui Dumnezeu, să te scoată din acel necaz. Că de-ai avea tot aurul din lume, dacă tu nu mai poţi de o durere trupească sau sufletească, ce faci cu el ? Şi toate celelalte din lume, ce faci cu ele până când nu vine Dumnezeu şi-ţi ia durerea din suflet şi-ţi sădeşte în suflet pacea ? Această pace lăuntrică, eu consider şi nu numai eu, ci este cuvântul Sfinţilor Părinţi, este cel mai mare dar al lui Dumnezeu: pacea din tine, dinlăuntrul tău care copleşeşte orice bunătate şi orice bogăţie din lume, şi cred că sunteţi convinşi de autenticitatea acestei idei.

Iată că pentru aceasta se arată un nor în chip de om scoţând apă: aducea cele mai mari daruri pe pământ. Oare ce-i folosea aurul din casa lui Ahaav atunci ? Sau omul care trăgea să moară de sete, nu mai spunem de foame, puteai să-i dai orice, atâta voia: o picătură de apă. Şi aceea era aşteptată din înaltul cerului. Deci aşa să înţelegem Sfânta Scriptură: ploaia darurilor care o vedem acum adusă prin Proorocul Ilie după 3 ani şi 6 luni de secetă, nu era decât preînchipuirea lui Hristos prin Înălţarea la ceruri şi de acolo ne plouă nouă aceste daruri. Daruri care vin numai prin Duhul Sfânt şi prin Sfânta Biserică şi prin dreapta credinţă.

De acum îl vedem pe Proorocul Ilie, după cum am spus, pribegind datorită fricii de moarte care-l urmărea din mâinile Iezavelei. Aceşti doi oameni, deşi au văzut minuni atât de cutremurătoare cu ochii lor şi inclusiv tot poporul, n-au mers mult pe calea dreptăţii, şi iarăşi au căzut. Dar au căzut nu că aşa le era firea lor, construcţia lor de la Dumnezeu, au căzut că au vrut ei să cadă. Că vedeţi omul cât de repede cade ? Uită-te la un copil, când îţi cade în ceva, nu tePC. Predici 122 3 ascultă, îl înveţi, dar cât durează ? Uită repede şi apoi iar îţi aduce necaz în casă. Cu atât mai mult atâta popor, atâta mulţime de oameni faţă de Dumnezeu. Dar cât avea să meargă, că iarăşi aveau să se tăvălească în aceleaşi mocirle ale păcatului.

 

Iezavel şi Ahaav

 

Şi vedem fărădelegea Iezavelei împlinindu-se şi a lui Ahaav în felul acesta: că Ahaav, în una din zilele vieţii lui, vine supărat acasă. Şi întrebat fiind de Iezavel, soţia lui, ce tristeţe-l apasă, el spune: am văzut via lui Navute, adică un oarecare israiltean, şi m-am dus la el să i-o cumpăr şi n-a vrut să mi-o dea, că mi-a plăcut acea vie. Dar Iezavel nu mai discuta altceva cu el, ci îi spune: Stai liniştit, ia şi mănâncă, că îţi voi rezolva eu (potrivit III Împăraţi 21, 7 şi următoarele). Şi în murdăriile vieţii ei, imediat unelteşte un vicleşug de genul acesta. Şi îl spun cu un oarecare lux de amănunte, ca să vedeţi de câte ori şi oamenii de astăzi sunt ca Iezavel. Se duce în sfatul bătrânilor şi spune aşa: Alegeţi pe doi bărbaţi care sunt stricaţi în viaţa lor şi spuneţi-le ca să mărturisească strâmb despre Navute în sinedriul lor fiindcă acesta a hulit pe Dumnezeu. Acest om cinstit fiind şi nevinovat cu nimic, iată-l adus la judecată prin mărturia mincinoasă a acelor doi oameni. Iar conform legii mozaice, acel om a fost ucis mişeleşte cu pietre. Pentru ce ? Chipurile că L-a hulit pe Dumnezeu. Dar era o minciună. Şi în felul acesta, săvârşindu-se această crimă, merge la Ahaav şi-i spune: Mergi şi moşteneşte via, că Navute este mort.

Ilie, auzind acest lucru, i-a trimis imediat vorbă la casa imperială, spunându-i aşa: Ahaave, în locul unde au lins porcii sângele lui Navute, porcii şi câinii şi curvele se vor spăla în sângele tău. Iar tu, Iezavel, îţi vei da trupul tău câinilor. Dar când va porunci Dumnezeu. Lucru care se şi întâmplă, că Ahaav, mai târziu, mergând la război cu sirienii, este săgetat de o săgeată duşmană şi curgându-i sânge din piept, în carul lui dus fiind spre Samaria, şi-a dat duhul în sângele pieptului lui exact în locul unde Navute şi-a vărsat sângele. Şi, într-adevăr, în balta aceea de sânge au venit imediat curvele şi s-au spălat, împlinindu-se proorocia Proorocului Ilie. Iar mai târziu, Iezavel, pentru fapta ei, când a murit Ahaav şi i-a luat locul un succesor de-al lui, tot din porunca lui Dumnezeu, a venit şi a aruncat-o de sus din casă şi căzând jos a stropit peretele cu sângele ei şi acolo a fost lăsată, cum spune Sfânta Scriptură, până i-au mâncat trupul câinii de i-au lăsat numai picioarele şi palmele de la mână, împlinindu-se ceea ce a fost proorocit.

Sunt nişte lucruri grele, poate crude pentru urechile dvs., chiar şi ale mele, şi ale oricui care le aude, dar ca să ne dăm seama ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu care vine neîntârziind peste nedreptatea ta, omule. Că nu vine Dumnezeu să facă dreptate la timp, aceasta este pentru răbdarea şi păcatele oamenilor. Dar de multe ori Dumnezeu vine şi răsplăteşte imediat cum tu taci, rabzi în numele lui Dumnezeu. Că dacă vei scoate sabia, atunci Dumnezeu Se dă deoparte că tu îţi faci dreptatea. Dacă cineva te-a jignit şi tu tai cu sabia limbii, adică aruncând potop de cuvinte jignitoare, întârzie judecata lui Dumnezeu din cauză că tu ţi-ai făcut judecată. Lasă să vină Dumnezeu să facă judecată atunci peste nedreptatea care ţi s-a făcut.

Pentru aceasta s-au lăsat aceste pilde semănate de-a lungul miilor de ani, ca noi, citindu-le, să ne învăţăm din ele, că este Acelaşi Dumnezeu în aceeaşi judecată; să nu credeţi că era Alt Dumnezeu atunci, Altul era acum 2000 ani când a venit Hristos, şi Altul este acum sau Altul va fi peste 3000 ani. Sau cum îl au catolicii acum, un Dumnezeu modern, un Dumnezeu ştiinţific de acum. Ci judecata lui Dumnezeu aceeaşi este. Fiindcă Dumnezeu, cum spune Sfânta Scriptură şi credinţa, este imuabil, Adevărul este neschimbător.

Deci, iubiţilor credincioşi, îl vedem pe acest prooroc Ilie cum mereu mustră casa imperială şi pe poporul lui Israil pentru fărădelegile lui, să se întoarcă de la aceste păcate. Odată murind Ahaav imediat vine un altul, Ohozia, şi îi ia locul la împărăţie. Dar acesta merge un timp drept şi cade şi el în idolatrie, şi să vedem tot de acelaşi prooroc Ilie cum este pedepsit Ohozia. Că îmbolnăvindu-se şi, ştiind bine că îl au pe Dumnezeu în Israil, trimite solie la Veelzevul – era un zeu care aşa se chema –, să-i spună dacă va muri sau nu. Îngerul lui Dumnezeu merge la Ilie şi-i spune: Ieşi înaintea soliei lui Ohozia şi-i spune că din patul său nu se va mai da jos. Au nu este Dumnezeu în Israil, te duci şi-l întrebi pe diavol dacă vei mai trăi sau nu ? (potrivit IV Împăraţi 1, 3-4 şi următoarele).

Şi solia se întoarce şi îi spune cu cine s-a întâlnit şi ce a vorbit. Iar Ohozia imediat îşi dă seama: Cum arăta acel om ? Era un bărbat uscăţiv şi păros. Acesta este Ilie. Şi trimite o căpetenie peste 50 de ostaşi ca să-l aducă pe Ilie la curtea imperială. Iar Ilie era în vârful Muntelui Karmilului. Şi când trecea acea poteră, acel grup de ostaşi ca să-l cheme pe Ilie, căpitanul văzându-l pe Ilie îi spune: Ilie, omul lui Dumnezeu, coboară-te şi mergi la împăratul că te cheamă. Iar Proorocul Ilie ce-i spune ? Dacă sunt omul lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer peste tine şi peste ceilalţi, lucru care imediat vine şi-i arde de vii pe toţi. Trimite împăratul a doua ceată, tot în numărul ăsta, şi acelaşi lucru se întâmplă; şi trimiţând a treia ceată, căpitanul acelor 50 de ostaşi îi spune: Ilie, omul lui Dumnezeu, milostiveşte-te spre sufletele noastre şi nu fă şi nouă ca celorlalţi. Pogoară-te, dacă vrei, şi mergi la casa împăratului că te cheamă. Şi atunci îngerul îi spune lui Ilie: Mergi.

Şi mergând la casa împăratului, spune împăratului şezând în pat: Din patul tău, spune Domnul Dumnezeul cel Atotputernic, nu te vei mai coborî. N-a durat mult şi a murit.

Am spus şi această pildă cu lux de amănunte, să vedem de ce. De ce s-au întâmplat acestea ? Acele două cete de oameni i-au zis: Omule al lui Dumnezeu, coboară-te că te cheamă împăratul, au zis poruncitor, nu umilit, veneau în puterea lor şi a zeilor lor, şi pentru aceasta Dumnezeu cunoscând interiorul inimii lui a poruncit focului, la cererea lui Ilie, şi a ars. Iar pe Ohozia nu l-a iertat Dumnezeu fiindcă avându-L pe Dumnezeu s-a dus la diavol să-l întrebe de sănătate. Şi iată că în zilele noastre majoritatea oamenilor, în loc să alerge la Dumnezeu prin rugăciune, se duc imediat la vrăjitori. Numai milostivirea lui Dumnezeu nu mai lasă să vină foc peste acel ce cere şi peste vrăjitor. Fiţi foarte atenţi că la veacul acesta s-au întins cutremurător de mult aceste lucruri drăceşti şi majoritatea femeilor aleargă la aşa pretinşi vrăjitori, căutători în stele, în cărţi, în bobi şi cititori în cine ştie în ce drăcii de genul acesta. Pentru aceasta şi Dumnezeu sloboade atâta neodihnă pe capul oamenilor, atâta robie cumplită, atâta sudoare de durere şi neodihnă şi nepace, numai război în sufletele oamenilor. Că oamenii nu-L mai caută pe Dumnezeu, ci imediat se duc la diavol.

Iată cum găsim explicaţia acestei robii cumplite în care a căzut ţara, şi în care a căzut nu ţara, omul de pretutindenea. Că să nu aveţi impresia că omul se linişteşte doar în mâncare, băutură şi în celelalte carnale. Acestea sunt animalice. Omul nu se satură cu atât. Omul este creaţia lui Dumnezeu sublimă, are o raţiune prin care discerne frumosul, un grai frumos, un simţământ frumos. Nu totul pune-i ca la un animal în iesle şi l-ai săturat şi tace. Omul nu este aşa. Dar aşa urmează de acum să fie adus omul. Aţi observat dvs., şi nu vreau să fiu impudic faţă de noi chip şi asemănare lui Dumnezeu, ci vreau şi mă ostenesc din toată fiinţa mea ca să ne reaşezăm prin cuvinte în ceea ce ne-a croit Dumnezeu. Aţi observat că în toată lumea se urmează aceeaşi plagă: Dă-i omului cele carnale şi a tăcut. Dar ce i-a luat ? I-a luat ce-i mai scump, i l-a luat pe Dumnezeu.

Dar ştie acel ce dirijează aceste lucruri că Dumnezeu nu poate să-i fie luat omului, că acesta este ultimul dar. Şi ca să-l murdărească, i-a dat un dumnezeu acolo mai mic: or al iehoviştilor, or al adventiştilor, or al baptiştilor, sau un dumnezeu al catolicilor care acum este undeva prin univers părăsit, că totul e om aici. Dar pe om nu-l poţi satisface cu atât. Nu poţi doar să-i spui: Ai o mamă şi un tată, copil fiind, ci vrea să-l vadă, vrea să-l simtă; nu poţi să-i descrii o floare ci vrea s-o vadă în coloritul ei şi s-o miroasă; nu poţi să-i spui doar de o mâncare, vrea s-o simtă, s-o palpeze; sau celelalte. ...