Cine e online?

Avem 110 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul la Duminica Sfântului Ioan Scărarul 2017

(Predica se poate descărca şi asculta: click aici)

 

Şi răspunzând unul din norod, a zis: Învăţătorule, am adus pre fiul meu la tine, având duh mut. Şi oriunde îl apucă pre el, îl zdrobeşte, şi face spume, şi scrâşneşte cu dinţii, şi se usucă. Şi am zis ucenicilor tăi să-l scoată, şi nu au putut. Iar el răspunzând au zis lui: o neam necredincios ! Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ? Aduceţi-l pre el la mine ! Şi l-au adus pre el la dânsul. Şi văzându-l pre dânsul, îndată du­hul l-a scuturat pre el, şi căzând la pământ, se tăvălea spumând. Şi au întrebat pre tatăl lui: câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta ? Iar el a zis: din copilărie; şi de multe ori pre el în foc l-a aruncat şi în apă, ca să-l piarză; ci, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-ţi milă de noi ! Iar Iisus i-au zis lui: de poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului. Şi îndată strigând cu lacrimi tatăl copilului, a grăit: crez, Doamne, ajută necredinţei mele !

Iar văzând Iisus că năvăleşte norodul, au poruncit duhului celui necurat, zicând lui: duh mut şi surd, eu ţie îţi poruncesc: ieşi dintr-însul, şi de acum să nu mai intri în el. Şi strigând, şi mult scuturându-l pre el, a ieşit. Şi s-a făcut ca un mort, încât mulţi ziceau că a murit. Iar Iisus apucându-l pre el de mână, l-au ridicat, şi s-a sculat. Şi intrând el în casă, ucenicii lui l-au întrebat pre dânsul deosebi: pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pre el ? Iar el au zis lor: acest neam cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post. Şi de acolo ieşind, mergea prin Galileea, şi nu vrea ca să-l ştie cineva. Că învăţa pre ucenicii săi şi zicea lor: Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor, şi-l vor omorî pre el, şi după ce-l vor omorî, a treia zi va învia. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acela, şi se temeau să-l întrebe pre el (Marcu 9, 17-32).

 

Cred Doamne, ajută necredinţei mele, spune acest tată îndurerat din evanghelia de astăzi. Multe necazuri are de dus omul în viaţa lui, indiferent cine este. Ele nu-ţi vin programate, să ţi le ştii, fiindcă omul este predispus tot timpul, cum spunea Apostolul Pavel: Primejdie de moarte în uliţă, primejdie de moarte în cetate, primejdie de moarte pe mare, pe uscat şi în toate locurile unde vei călători (potrivit II Corinteni 11, 26). Aceste primejdii vin datorită păcatelor noastre, datorită firii noastre spinoase care trage mereu spre pământ. Dacă Dumnezeu nu ne-ar ocroti prin sfinţii Săi îngeri, noi am fi predispuşi morţii imediat. După cum ni s-au încărunţit tâmplele multora din noi sau alţii au pătimit în viaţă, să mergem pe acest fir să vedem de unde ne vin toate acestea, cine este pricinuitorul, din ce motiv, cât apasă pe umerii noştri şi cum putem să evităm necazul.

Nu în zadar Mântuitorul lasă această pildă atât de frumoasă pentru noi, oamenii. Tocmai Se coborâse din Muntele Taborului, unde S-a schimbat la faţă în prezenţa celor trei ucenici ai Săi: Petru, Ioan, evanghelistul de mai târziu, şi Apostolul Iacov. Aceşti trei au văzut lumina dumnezeirii din Iisus Hristos. El nu era luminat cum este luminată luna de către soare sau orice sursă de lumină luminând ceva face umbră. Izvora lumina din Muntele Taborului, din Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi se revărsa peste trupul Fiului Omului, peste această haină de carne în care S-a îmbrăcat dumnezeirea. Atât de strălucitoare şi de frumoasă şi liniştitoare era acea lumină, încât că apostolii aproape că nu puteau cu ochii lor fireşti să o privească, şi au căzut la pământ. I-au văzut şi i-au şi auzit pe Sfântul Prooroc Moisi şi Sfântul Prooroc Ilie discutând cu Cel care S-a schimbat la faţă. Două personalităţi marcante în viaţa poporului iudeu în Vechiul Testament, doi prooroci care erau aproape desăvârşiţi în postire şi în rugăciune.

După ce s-a încheiat această minune, Domnul Hristos coboară din munte la ucenici unde erau înconjuraţi de multă adunare. Cel mai prezent din toată această aglomeraţie, era marcat, un tată cu fiul lui îndrăcit. Aceştia polarizau toată atenţia mulţimii care Îl seconda pe Mântuitorul sorbindu-i cu patos cuvintele şi învăţăturile Lui. Atât de zdrobit era acest tată încât că ajunsese în pragul deznădejdii, parcă l-a aruncat pe copil în faţa Domnului, zicându-I: De poţi face ceva, fă copilului meu ! M-am dus la ucenicii Tăi şi nu l-au putut vindeca. Toată lumea s-a cutremurat de ceea ce vedea, spasmele morţii, chinurile în care se zbătea acel copil. În văzul tuturora are loc o discuţie, un dialog între Domnul Hristos şi tatăl copilului: De când pătimeşte acesta ? Din copilărie. Îl aruncă în foc şi în apă, are un duh mut şi surd în el. După cum vezi, Doamne, de poţi face ceva, ajută necredinţei mele ! Atunci Domnul Hristos grăieşte duhului mut şi surd: Ieşi din copil ! Şi l-a zguduit şi l-a izbit de pământ şi cu spume la gură l-au lăsat şi au plecat. Dar a mai spus Mântuitorul duhului: Să nu te mai întorci la el !

Îndeosebi i se întâmpla copilului acea îndrăcire, chinuitor, îl aducea în pragul morţii, la lună plină. Ne punem întrebarea de ce satana intra în el atunci, la lună plină ? De ce toate acestea ? Oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu din începutul locului, dar încetul cu încetul s-au părăginit. Mai târziu, peste mii de ani, Apostolul Pavel avea să spună: A schimbat omul mărirea lui Dumnezeu în chipul animalelor, al stelelor, al celor materiale, şi pentru aceasta s-a făcut între oameni închinarea la idoli. Omul Îl părăseşte pe Dumnezeu atunci când gândeşte şi totodată dă drept de lucru în el poftelor trupeşti. Momentul acela crucial când gândul tău, care se învârte în jurul minţii tale, face pact comun cu lucrativul din tine, deja tu ai început să te depărtezi de Dumnezeu. Aşa îi vedem pe oameni care sunt întemniţaţi în câte o patimă, oameni care sunt smulşi din demnitatea lor de chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi slujesc diavolilor. Diavolul a profitat de slăbiciunea omului, slăbiciunea minţii şi atunci punându-i zăbală l-a dus unde a vrut el şi i-a făcut de-a lungul miilor de ani idoli unde ei sălăşluiau.

Iată cum a intrat în acest copil şi la lună plină îl chinuia crunt ca omul să se uite mereu la lună şi să se înfricoşeze: Vine, iată vine ! Să blesteme luna. Ce tangenţă avea luna, astrul nopţii, zidirea lui Dumnezeu sau altceva care ne înconjoară şi cu diavolul din el ? Cât de şiret, cât de perfid poate să fie acest viclean ! Prin aceste lucruri înconjurătoare ţie şi lucrarea care o face el în om să-L blestemi pe Dumnezeu în lucrurile Sale, să demolezi ceea ce spunea Proorocul David: Lăudaţi pre Domnul cerurile, cerurile cele mai presus de ceruri, apa, gheaţa, duhul cel de vifor, luna, soarele şi stelele, toate să-L laude pe Dumnezeu (potrivit Psalmi 148). Iar diavolul făcând acest lucru, îl determina pe om ca să-L înjure pe Dumnezeu, ceea ce vedem şi actualmente printre semenii noştri.

De ce a slobozit Dumnezeu ca diavolul să intre de când acesta poate nici nu săvârşise nici un păcat, că era din pruncie aşa de chinuit. A fost Dumnezeu nedrept ? Nu. Datorită necredinţei părinţilor. Domnul, Făcătorul cerului şi al pământului, la El nu există răutate, El este absolut în tot ce este frumos, bun, mângâietor. Numai diavolul vine şi se erijează printre oameni, în mintea omului, acolo unde găseşte păcat, putregai în suflet, el se prinde precum un microb în om, se leagă de om şi face ce vrea din el. Dumnezeu nu este tributar nouă să fie păzitorul nostru, El îşi arată bunătatea Sa din capul locului, când ne naştem, de când ne zămislim în pântecele mamei, El ne face creşterea, El ne dă duhul de viaţă şi ni-l întreţine, toată lumea înconjurătoare nouă de la El curge. Ce vrea El de la noi în schimbul dragostei care este atât de neţărmurită de când este lumea şi cât va fi ? Nu toate sunt ale lui Dumnezeu ? Sau cum îi spunea lui Solomon: Ce casă să-mi faci mie ? (Isaia 66, 1) de vreme ce El este omniprezent, este atotputernic şi cuprinde tot universul. Toate sunt ale Lui. Şi atunci ce vrei de la mine, Doamne ? Vreau ce vrei şi tu de la fiinţa ta dragă. Nu vreau nici aur, nici argint, nici tot ce are el în proprietate, vreau nobilul sentiment de preţuire.

Iată legătura dintre om şi Dumnezeu cât de uşor se poate tâlcui în legăturile noastre sentimentale. Oare atunci când vă certaţi în familii sau când te cerţi cu un prieten, îţi mai trebuie ceva de la el material ? Aştepţi acel sentiment de preţuire. O floare cât de mică este, dacă atât ai putut, transmiţi prin ea sentimentul acela, iar sentimentul dintre om şi Dumnezeu, Dumnezeu şi om, este sentimentul de recunoştinţă şi atunci tu pui preţ pe acest Prieten care niciodată nu te minte. Toţi paşii tăi cât de nervoşi vor fi, cât de împiedicaţi vor fi, dacă tu eşti un om statornic şi perseverent în drumul tău, te lupţi ca şi cu o fiară să mergi înainte, să nu denigrezi chipul lui Dumnezeu care este pus în tine, în noi oamenii, că nu degeaba a spus Mântuitorul: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea 1, 26). Toţi ne naştem în nişte familii, după firescul lucrurilor. Nu se deosebeşte copilul unui sărac din marginea societăţii de copilul împăratului, sunt în aceeaşi teapă şi necunoştinţă, dar fiul împăratului poartă o nobleţe, că este fiul celor care au în stăpânire imperii, sau un boier, sau de aici extrapolând ideea în toate straturile sociale.

Deci el trebuie să păstreze nobleţea, morganaticul în care s-a născut, porfira şi visonul, aşa să înţelegem ce vrea Dumnezeu de la noi. Cât de urât îi stă unui împărat care-l cinstesc toţi şi să vină clampă de beat de la Goldenblitz sau mai ştiu eu de unde ? Cât de urât îi stă că el poartă toată cinstea cu el ? Cinstea aceea nu a izvorât din el şi nu izvorăşte, i-a dat-o poporul care l-a înnobilat cu această cinste. Bine, nu mai putem vorbi astăzi despre ceea ce a fost în trecut adevărat. Acuma toate sunt chiar mizerabile.

Aceasta vrea Dumnezeu de la om. Copilul acesta a intrat în tumultul vieţii şi în chinurile morţii nevinovat. Dar eu sunt sigur că în momentul când L-a cunoscut pe Hristos, Cel care i-a oprit lacrima şi nu i-a şters-o doar, L-a declarat nu numai un prieten al Lui, L-a declarat Fiul lui Dumnezeu, şi a rămas şi un mărturisitor al Lui tot restul vieţii. Adesea îl aruncă în foc şi în apă. Nimeni nu putea ca să-l salveze. Focul, într-o tâlcuire înaltă, înseamnă focul patimilor trupeşti în care se aruncă omul, este aruncat sau premeditat îşi aprinde el focul, iar apa simbolizează grijile vieţii în care se împleticeşte omul. Duhul acela era şi mut şi surd, simbolizează că omul când este în spasmele acelea, este cuprins de lucrarea satanei, el nici nu mai poate vorbi şi nici să audă cuvânt de învăţătură.

Spune-i unui om care este în focul trupului că nu este bine, este dezonorant, şi atuncea te scuipă între ochi, trebuie să pleci din faţa lui că-i ca un nebun, ca un turbat în timpul acela. Spune-i unuia care aleargă din noapte până în noapte după avere şi titluri: Omule, nu vei mânca mai mult decât mănânci, nici măcar cât mâncai ieri, când erai degrevat de nişte griji ca de astăzi, nu mănânci. Şi o pasăre, cât este ea de în primejdie, se uită mereu şi mănâncă bine în statutul ei, dar tu eşti aruncat în apă şi alergi ca un bezmetic tot să aduni şi să agoniseşti, iar mintea ta nu mai gândeşte nimic curat, nimic dumnezeieşte. Aşa putem să înţelegem lucrarea satanei, mai ales la timpul acesta.

Dragi credincioşi, Mântuitorul, cum a spus şi Apostolul Pavel, în multe graiuri ne-a grăit (potrivit Evrei 1, 1), dar noi atât de surzi suntem, atât de absenţi, încât că auzim cuvântul precum sămânţa care cade pe piatră, în cărare şi în celelalte condiţii să germineze. Suntem oameni care imediat cum auzim şi uităm, din cauză că grijile lumii nu ne lasă. De multe ori stăteam şi mă gândeam la bieţii părinţii aceia care au fost anunţaţi cu sicriul la poartă cu copiii lor care au ars de vii, au murit în chinuri. Oare grăiesc nefondat, dragii mei ? Eşti predispus în orice clipă ca ochii tăi să nu se mai usuce şi nici fardurile care ţi le dai pe obraji nu-ţi mai acoperă ridurile care ţi le-au făcut lacrimile durerii. Trebuie să gândim în fiecare clipă: Doamne, păzeşte-mă că eu sunt slab ! Suntem predispuşi la atâtea primejdii şi vin cu tumultul, ca un puhoi care se revarsă nemilos şi curăţă tot în cale. Şi mai întristător este faptul că toate sunt premeditat clocite în pântecul desfrânatei şi apoi aruncate pe popor.

Ţinta omului care este slujitorul satanei, acela care nu-L are pe Dumnezeu, este de a înjuga pe toţi oamenii. Ştiţi acuma în vogă este să se dea cărţile de identitate cu cipuri. Probabil că voi fi monitorizat şi cine ştie cum mă va clămpăni undeva pe canale de televiziune sau radio sau mai ştiu eu ce. Toate au câte o motivaţie şi motivaţia nu este altceva decât o momeală. Aduceţi-vă aminte motivaţia revoluţiei, cât se mai vorbea şi câtă cerneală curgea până când a instituit în tot omul izul acela de libertate, dar nu şi-a dat seama că de fapt a ieşit pentru câteva momente un jug ca să se pună altul mai rău. Urmează înregimentarea oamenilor de către om, dar nu se va opri aicea, acele cărţi de identitate cu cip care te monitorizează în fiecare clipă unde eşti şi poate şi ce faci vor fi transformate în acele cipuri care se vor pune biologic, şi acelea vor avea lucrare şi în biologicul omului.

Cred că lumea este pândită de un sindrom al nebuniei, vedeţi oameni din ce în ce mai smulşi din dipticele lor normale, oameni care până mai ieri erau nişte titraţi în lume, erau în nişte frumuseţi ale lor, a pierdut mintea şi ajung, în momentul când pierzi mintea eşti un nimeni şi un nimic, degeaba mai ţipi, degeaba mai strigi, singur ţi-ai semnat sentinţa. Îmi spunea odată cineva care asista la prelevare de organe, cât de moarte cerebrală este pe acel om, este înconjurat ca o larvă din viermii de mătase, este declarat de domnii doctori că are moarte cerebrală şi nu se mai ridică. În momentul când ajunge doctorul şi prelevează organul, trupul se zbate, majoritatea cred că ştiţi. Este duhul de viaţă din tine, este sufletul care se zbate. Aici vrea să ajungă satana, atunci când eşti integru la minte, când eşti plin de verva tinereţii, atunci tu trebuie să-ţi semnezi pentru o eventuală eutanasie. Şi atunci te-aş întreba: Tu, acela care faci acum atâtea lucruri şi eşti plin de slavă şi de cinste, ce crezi, că eşti nemuritor ? Când vei ajunge atunci, în acel moment, vei plăti direct faţă în faţă cu Dumnezeu.

S-a întâmplat, dacă nu mă înşel, ceva cam abominabil aş putea să spun, în toamnă, când s-a dat în folosinţă cel mai mare tunel din lume, pe sub Munţii Alpi. A apărut ceva dubios, în general oamenii când termină o realizare tehnică sau de altă valoare, îşi organizează nişte festinuri, nişte lucruri de distracţie, dar acolo apare cineva mascat în Bafomet, marele arhitect. Ce rost avea lucrul ăla ? Nişte oameni care păşeau cadenţat, parcă erau din PNL, eu ştiu, îmbrăcaţi în aceeaşi haină. Arăta robotizarea lumii de fapt. Iar acel încornorat cu cap de ţap şi cu picioare de capră, cu bot de satană, simboliza pe Bafomet, pe satana. Practic s-a transmis subliminal: Iată stăpânul lumii şi pe care trebuie să-l întronizăm.

Vedem lucrurile acestea întâmplate sub ochii noştri, cum am mai spus de multe ori, nu schimbăm noi lumea, este imposibil s-o schimbi, nici nu s-ar putea încerca, dar nu ne interesează efectiv. Ci trebuie să mă schimb eu, ca individ, să-mi păstrez sufletul, că după cum scris este: Dacă ai câştigat lumea şi L-ai pierdut pe Dumnezeu, degeaba (potrivit Matei 16, 26). Sunteţi mulţi care aveţi numai lacrimă în casă că fetele voastre, cum au ieşit un pic în lume, au dat peste nişte ţigani ordinari, le-a legat de mâini şi de picioare şi ţi-a adus dezonoare în casă. Toată pacea din casă, toată frumuseţea şi liniştea şi belşugul s-au dărâmat ca într-un castel de nisip. Băieţii sunt tributari calculatoarelor şi deja s-au deformat, încep să apară rebuturile cu tăvălugul acesta care a apărut din ce în ce mai pregnant în lume. Nu-şi dă nici unul seama că de fapt el intră într-o temniţă, este o formă de îndrăcire.

Urmărind şirurile de întâmplări din lume, care aproape că numai în apocalipsă le mai vezi, ne punem o întrebare cu exodul islamicilor. Am vorbit succint cândva cum s-a născut islamismul de la Mahomed, acel îndrăcit care i-a venit chipurile arhanghelul şi i-a dictat Coranul, dar de fapt era satana. Iată cu atentate, cu toate nebuniile care se întâmplă în lume, aceste kamikadze, oameni care se sinucid, şi acela care se sinucide deja şi-a luat adio de la faţa lui Dumnezeu, a pierdut totul. Este acest lucru abominabil care se întâmplă în lumea de astăzi, dacă ar învia cineva cu câteva zeci de ani în urmă, s-ar cutremura de ceea ce trăim noi. Cum spunea şi preşedintele Turciei public: Europa nu va mai avea pace ! Bun slogan ! Ne punem întrebarea de ce. E vinovat Dumnezeu ? Nicicum. Mândră Europă, L-ai pierdut pe Dumnezeu că ai vrut să-L pierzi, şi în locul lui Dumnezeu ţi l-ai adus pe Bafomet, pe satana, marele arhitect.

Este logic să fie aşa ceva. Dacă mai ţineţi minte de pilda Sfântului Conon care mult a suferit de la diavoli, care i-a închis în nişte chiupuri pe toţi diavolii ce-l chinuiau. Satul acela unde a trăit sfântul s-au adunat şi au vrut să-i facă sfântului o biserică. Şi cum au săpat temelia au lovit un chiup, un vas de lut care era pecetluit cu semnul sfintei cruci de Sfântul Conon, şi tot satul s-a împânzit de satană, de diavoli. Puţea a hoit şi numai necazuri şi boli pe oameni. Mă folosesc de această întâmplare ca să explicitez realitatea. Cine v-a pus pe voi, europenilor, să umblaţi în acel chiup şi acuma trageţi ponoasele: moschei mai ales în Germania, în Anglia şi peste tot. Oare cine ne mai salvează din aceste lucruri atât de periculoase ? Lesne este de înţeles, numai bunul Dumnezeu. Că la toţi care te duci să te salveze, el are pact comun cu cineva.

A fost racolată o fătucă şi dusă aicea în Bucureşti, într-un apartament, s-o vândă. Au venit s-o cumpere şi îi spunea acelui pirat: Îmi dai baba aceasta ? Avea 17 ani, era babă pentru el ! Şi n-a luat-o. Abia a scăpat de acolo. Şi am întrebat-o: De ce nu ai spus la poliţie ? Sunt mână în mână. Aveam şi acte în câteva ore pentru Spania la produs. A scăpat prin minune dumnezeiască. Degeaba plângi copilă după ce tu ai decis, degeaba mai plângi după ce ai intrat la marele arhitect. E prea târziu ! Cred că înţelept este ca să folosim mintea, dar acea minte cu un pic de licărire din lumina lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, ca nu cumva venind întunericul să ne lege de mâini şi de picioare şi să ne arunce în focul veşnic, să ne dezonoreze.

Un lucru tare mărunt, dar de maximă importanţă şi închei. Spune Mântuitorul: Când vine hoţul, leagă întâi pe cel mai mare, care este puternicul casei, şi apoi se plimbă în toată casa (potrivit Matei 12, 29). Mergând în Biserică pe această idee, i-au legat pe cei mari care habar nu au ce înseamnă sfintele canoane, Tradiţia, Patristica, i-au legat şi i-au târâit cum duci un cal de căpăstru în acel Sinod tâlhăresc în Creta şi i-au silit să semneze. Voi, docţilor, de vă crapă minţile de atâta carte scripturistică, oare nu ştiţi că Marcu Efeseanul, când era atâta de obstrucţionat cu împăratul şi cu patriarhul şi cu toţi ceilalţi, cât a suferit şi nu a semnat. Şi moartea a trecut pe lângă el ! Iar voi ce aţi făcut ?

Dar aceasta este problema lor, şi nu a noastră. Să venim în casele noastre, înţelept este, fiecare la nivel de individ, să ne apărăm biserica lăuntrică, să ne măturăm casa şi s-o parfumăm, să-L primim pe Iisus Hristos, Domnul nostru în casa noastră. Vedeţi, frăţiile voastre, că întotdeauna când îţi vine musafir, ai bucurie. Dacă este plăcut, ai o bucurie nespusă, dacă-i nepoftit, tot ai bucurie că-ţi pleacă. Aşa că să avem bucuria că Iisus Hristos nu ne părăseşte, că braţele-I sunt deschise, dragostea Lui aşa cum soarele o revarsă peste tot pământul şi peste drepţi şi peste nedrepţi (potrivit Matei 5, 45) s-o reverse şi peste noi, şi să ne ajute şi să ne întărească să ajungem restul postului până la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, o parcurgere frumoasă şi cu minte înţeleaptă. Bunului Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.