Cine e online?

Avem 97 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul la Duminica Sfintei Cruci, 2018

(Predica se poate descărca şi asculta: click aici)

 

Şi chemând la sine pre norod împreună cu ucenicii săi, au zis lor: cela ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său ? Că cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii Îngeri (Marcu 8, 34-38).

 

Scoate din temniţă sufletul meu (Psalmi 141, 10), spune Proorocul David. Iubiţi credincioşi, când vorbeşte despre suflet şi despre temniţă, ne duce mintea la tot ce este mai umil ce se poate întâmpla sufletului. Ar trebui ca fiecare din noi să punem preţ pe suflet şi nu pe trup. Cum spunea Mântuitorul că dacă ţi-ai pierdut sufletul, toată lumea de-ai câştiga-o nimic nu ai zidit în lume. Viaţa curge într-un singur sens, pentru aceasta şi Mântuitorul a venit să reechilibreze pe omul care era într-o groapă, într-o temniţă.

Se naşte întrebarea: Cine duce în temniţă sufletul, cine-l duce pe om ? Păcatul. Vedeţi, frăţiile voastre, că întotdeauna când se contrează doi împăraţi, îşi folosesc toate armele şi toată isteţimea. Cel care este mai isteţ în a-l induce în eroare pe celălalt va câştiga războiul. De multe ori au fost în istorie cazuri când au apărut nişte trecători la armata adversă şi au spus: Vă călăuzesc eu pe unde puteţi să-l bateţi pe împărat, deşi eu l-am trădat. Dar de fapt acela nu a fost decât o călăuză falsă pentru duşmanii lui. Şi i-a dus undeva într-un loc, ori într-o mlaştină, ori într-un colţ după cum era bătălia şi acolo au fost măcelăriţi.

Folosindu-ne de acest lucru, de această tactică, aşa putem să înţelegem ce înseamnă lucrarea diavolului în a-l induce pe om în eroare. El caută întotdeauna ca să găsească din semenii omului; când l-a vizat pe careva şi vrea să-l inducă în eroare, să-i deturneze drumul lui, cârma lui spre cer, spre recâştigarea împărăţiei, se foloseşte de acoliţii lui. Nu la oricare om are acces diavolul, urâtorul binelui, ci numai la omul care este netocmit în mintea lui, un om laş, un om care trăieşte numai privind spre pământ. Aceştia pot fi numiţi trădătorii lui Dumnezeu, după cum l-am văzut pe Iuda. După Iuda au venit atâţia şi atâţia trădători ai Bisericii lui Dumnezeu, aceşti şerpaşi, aceşti ghizi care de fapt l-au dus pe om într-un ungher, unde apoi a fost măcelărit şi nu a mai avut loc de întors.

După cum am promis duminica trecută să ne mai plimbăm prin Sfintele Scripturi, să încercăm cu ajutorul bunului Dumnezeu să şi purcedem la drum după cum ne vom pricepe. Totul s-a jucat, s-a acţionat în Palestina, în Locurile Sfinte, lucrările lui Dumnezeu în poporul iudaic. Exceptând faptul că lumea de astăzi în îngâmfarea ei şi în aroganţa ei nu mai crede în Dumnezeu, cu riscul de a vorbi în urechi surde, vom glăsui cele frumoase, după cum ne ţin puterile minţii, cele despre Dumnezeu.

Ne punem întrebarea: De ce atunci şi acolo a venit Mântuitorul, Faţa a Doua a Sfintei Treimi, Dumnezeu desăvârşit întrupându-Se, înveşmântându-Se în haina trupului ? Lumea atât de decăzută era, încât că nu mai putea să germineze din decăderea, din temniţa în care căzuse prin uneltirile satanei. Aşa a mijlocit Dumnezeu în mărinimia Sa, că l-a smuls ca pe un nor din ocean pe Avraam, dar cu voinţa lui. Şi acela a fost întemeietorul poporului mesianic. Aşa s-a întâmplat că poporul a mers în robia Egiptului unde a stat 400 de ani. Unii s-au pervertit în Egipt, alţii au ţinut legea. Îl vedem pe acelaşi Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi pe om dându-i-l în custodie în toată splendoarea. Cum ? Le trimite pe Moisi ca să-i scoată din acea cumplită robie.

Iată pe poporul mesianic cum este înnobilat cum nici un popor de pe pământ nu a mai purtat aşa nobleţe, popor căruia Dumnezeu i-a dat multe daruri şi Legea, cum avea să spună mai târziu Apostolul Pavel că lor li s-a dat şi nu altor popoare (potrivit Romani 3, 2). În rânduiala poporului iudeu, a făcut Dumnezeu legământul şi totodată a arătat lumina călăuzitoare spre a recuceri ceea ce omul a pierdut. Poporului iudeu i-a pus Dumnezeu lege ca să nu se amestece cu restul popoarelor care călăuzeau numai pe cărări strâmbe. Este cu greu de a ne imagina ceea ce se întâmpla chiar în preajma venirii Mântuitorului pe pământ la nivel de moralitate. Pentru aceasta şi Apostolul Pavel îi mustra pe corinteni zicându-le că între voi se întâmplă fapte de care mi-este şi ruşine a le grăi (potrivit Efeseni 5, 12).

Iată, dragi credincioşi, cum Dumnezeu nu-l părăseşte pe om şi-i trimite întotdeauna prooroci la timpul său. Acei prooroci insuflaţi de Duhul Sfânt aveau să promită că va veni Mângâietorul, va veni acea Speranţă care să-l scoată pe om din temniţa morţii. Oamenii aşteptau fiindcă erau obosiţi de atâta păcat. Nimic nu te oboseşte mai mult decât păcatul. Vedeţi că şi o mâncare dacă tot o repeţi, îţi este greaţă, oricât de mare poftă ai avea cu care începi această escapadă a vieţii. Cu atât mai mult, păcatul te induce într-o îngreţoşare, pe urmă, după ce te saturi îţi este greaţă, şi apoi dacă mai ai un pic de discernământ, uitându-te peste umăr, nu mai îndrăzneşti să te uiţi într-o oglindă a sufletului tău. Îţi pui retorica întrebare: oare cum de m-am dus în aşa prăpăstii, în aşa decadenţă, în aşa temniţă ?

Vedem poporul iudeu atâta de înnobilat, dar pe măsură, cum cade. Se uitau mereu peste gardul lor şi vedeau popoarele păgâne cât de carnale erau. Începeau să decadă împărtăşind păcatul. Începeau să aducă idolii şi pentru aceasta atât de mult S-a supărat Dumnezeu, încât că i-a trimis în robia vaviloniană. Le-a şi spus că 70 de ani vor sta acolo, şi S-a ţinut de cuvânt Domnul Dumnezeul părinţilor noştri. După 70 de ani, împăratul Persiei Chir, nu numai că le-a dat drumul să meargă înapoi în Ierusalim, în Iudeea, în Palestina, care nu era ocupată. Au crescut bălării 70 de ani. Îi aştepta să vină iudeii din robie. Ci le-a dat şi bani, le-a dat şi meşteri ca să-şi refacă templul dărâmat de către Nabucodonosor.

Iată-i pe iudei cum, cu 500 de ani înainte de venirea Mântuitorului, se restabilesc în Palestina. De acuma au o altă conducere. Până atunci au avut împăraţi, şi s-au văzut împăraţii în ce decadenţă au dus poporul. Pe măsură ce se apropiau timpurile venirii Mântuitorului, cad într-o altă robie: robia drăcească a lui Alexandru Macedon şi a generalilor lui. De acuma iudeii cad sub stăpânirea Siriei, au un zbucium groaznic sub Antioh Epifanie. Acel păgân a căutat să schimbe mentalitatea iudeilor, aceasta cam cu vreo 200 de ani înainte de Mântuitorul. Atât de mult s-a consfătuit cu filozofii, cu înţelepţii lui: Ce să fac ca să pot să-i distrug pe aceştia de la credinţa lor monoteistă ? Şi s-au găsit înţelepţi şi le-au spus: Du-le dansatoare, du-le cântăreţi, du-le tot ce este bun pentru trup şi nicicum pentru suflet, îndeamnă-i să mănânce carne de porc, ceea ce prin Legea lui Moisi nu era voie.

S-a uitat Dumnezeu în inima acelora care încă mai trăiau după legile lui Moisi şi ca un strigăt de leu nu i-a lăsat nici atuncea. Primii care s-au dus după acel păgân au fost tinerii. Când au venit tobe şi muzică şi cântăreţe şi dansuri lascive, băuturi şi toate celelalte osanale, e logic că le-au împărtăşit. Peste mii de ani facem o analogie ce se întâmplă astăzi în ţările ortodoxe. Cum s-au vărsat toate relele şi mizeriile care erau clocite în pântecele desfrânatei în PC. Predici 123 1Europa şi în America. Iar aceasta va rămâne o altă problemă, pentru cei din vremurile noastre.

Timpul curgea ireversibil. S-a redresat poporul iudeu şi de acuma erau conduşi de nişte partide ale preoţilor. Datorită intereselor materiale au intrat în dispută şi i-au chemat pe romani, şi atunci Pompei la anul 60 înainte de Mântuitorul a cucerit Palestina. Le-a pus prima dată un împărat, un rege – prima dată în istoria poporului iudeu – de altă religie. Era din părţile Libanului; un păgân, un idolatru. A plătit mult Romei ca să ajungă Irod cel Mare (foto), primul rege păgân al iudeilor. Nu degeaba l-a încondeiat istoria, ca o vulpe a furat împărăţia, a domnit ca un leu şi a pierit ca un câine. Ca să crească credibilitatea în ochii iudeilor, cu câţiva ani înainte de împlinirea proorociilor de venire a Mântuitorului, i-a venit în minte ca să dărâme templul şi să-l refacă. Şi aşa a făcut.

Aici rămâne o taină a lui Dumnezeu, probabil că templul era părăginit, nu ca o casă învechită care cădea, probabil că trebuia să vină Maica Domnului în ceva nou. Dar să nu credeţi că Irod ar fi avut vreo răsplată la Dumnezeu. Iată cum vine Mântuitorul într-o conjunctură a iudeilor destul de nefastă. Erau două partide care se contrau continuu, al fariseilor şi al saducheilor. Fariseii ţineau mult la legea mozaică şi la obiceiuri, dar erau numai de faţadă. Pentru aceasta a rămas şi această etichetă între oameni până în ziua de azi, de fariseism, adică una zici şi alta faci, tot ce este mai urât.

 

PC. Predici 123 2

O machetă a Templului lui Irod, care se află la Muzeul Israelului din Ierusalim

 

Saducheii erau un alt partid aristocratic şi din preoţi, din rabini. Dar aceştia nu credeau în îngeri, în demoni, nu credeau în înviere, cum credeau fariseii. Erau doar de o spoială şi mereu intrau în dispută. Îi vedem ca diavolii cei din partidele acestea cum se unesc la a face un rău. Îi vedem la lucru când venea Mântuitorul şi propovăduia; trimiteau spioni în mulţime şi din farisei şi din saduchei, să-L prindă pe Domnul în cuvânt şi în felul acesta îi mai adăuga încă un cap de acuzare pentru atunci când va fi El mutilat, omorât pe crucea Golgotei.

Se naşte Domnul în ostilitatea omului, s-a arătat cât de rece era omul datorită păcatului. Cât bine a făcut Dumnezeu acestui popor şi el a fost primul care s-a arătat ostil faţă de lucrarea dumnezeirii. Pentru cei care nu cunoşteau litera Legii, nu cunoşteau Scriptura, ar fi o scuză, circumstanţe atenuante. Dar pentru tine care te lauzi că ştii buchea cărţii în care vă lăudaţi, cu proorocii şi cu toate celelalte frumoase, oare n-ai văzut cum se împlinesc rând pe rând proorociile ? Iată ce face păcatul din om, cum îl închide în temniţă, şi schimbându-i mintea din chip şi asemănare a lui Dumnezeu, îl face un monstru de care se cutremură şi diavolii.

 

PC. Predici 123 3

Împrejmuirea Peşterii Patriarhilor, Hevron.
Această împrejmuire dreptunghiulară mare din jurul cunoscutei
peşteri este singura structură arhitecturală construită de
Irod cel Mare, care a dăinuit până în timpurile noastre intactă

 

Filozofia era într-o decadenţă continuă, imoralitatea ajunsese la apogeu, lumea exterioară iudeilor colcăia şi, iertată să-mi fie expresia, ca viermii în cadavru. În aşa decadenţă şi imoralitate au putut să ajungă oamenii încât că nu mai aveau ruşine. Nu se mai ţinea cont nici de cele mai elementare legi ale pudicităţii: tată, fiică, fiu, nimic. Legile sociale erau în ultimul hal posibil. Femeia era doar o unealtă de satisfacere a poftelor, ea nu avea nici o valoare în casă. Dacă măriei sale tatăl nu-i convenea de un copil, îl arunca pe geam, îl arunca în stradă sau putea să-l omoare. Avea drept de moarte. Nimeni nu-l trăgea la răspundere. Iată pe ce teren avea să vină Mântuitorul; se pervertise şi poporul iudeu în timpul acela.

În această ostilitate şi masă de cadavru, recitându-l pe poet, a venit Mântuitorul. Doctorul nu se duce la un om sănătos, doar dacă într-o vizită. Este chemat de obicei când este bolnav. Pământul era mai bolnav ca oricând. Şi acea boală, aş vrea ca să ating conştiinţele fiecăruia dintre noi, să-şi facă o recenzie a gândurilor şi a faptelor lui şi să vadă şi prototipul cum trebuia să fie, din decadenţa în care a căzut lumea astăzi. Aşa se întâmplase atuncea. Era conştient Mântuitorul unde vine, pentru aceasta venea [ca] un condamnat la moarte, e motivat că zâmbetul Lui nu putea să fie pe faţă. Nu avea cum să se bucure, că El a venit spre jertfă.

Oare cine ştiind că mâine este întemniţat şi dus într-o altă locaţie, din porfira şi visonul în care a stat, mai poate să cânte, mai poate să admire ceva, mai poate să zâmbească ? Oare cine poate să se veselească când mâine ştie că merge la eşafod ? În felul acesta a venit Mântuitorul şi S-a arătat un începător al noului Israil. Fiindcă El a venit spre jertfă ca oaia spre jertfă, ca un miel fără de glas (potrivit Isaia 53, 7) Şi-a adunat ucenicii, cei doisprezece. I-a adunat ca să fie mărturii a tot ce a făcut Mântuitorul pentru om, numai şi numai din dragostea neţărmurită care a dovedit-o faptic pentru chipul şi asemănarea Sa. Câtă ingratitudine, şi nu cred că greşesc puţin spunând, câtă nesimţire pe măria sa omul ! Ostilitatea s-a văzut şi s-a dovedit.

Vedem pe sfinţii apostoli cum, înfricoşaţi la moartea Mântuitorului pe crucea Golgotei, stau ascunşi, cum spunea Evanghelistul, de frica iudeilor (Ioan 20, 19). S-au ascuns într-o cameră, într-o casă a unuia din apostoli; au început să audă despre Învierea Domnului, dar încă nu erau tocmiţi, frica lor nu dispăruse. Trebuia 10 zile să aştepte ca să vină Pogorârea Duhului Sfânt, făgăduinţa Domnului Hristos, acel Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, sau cum a spus Natanail despre El: Ravvi tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti Împăratul lui Israil (Ioan 1, 49). Cum avea să spună şi Petru pe urmă: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti viaţa (Matei 16, 16). Una este cuvântul, dar alta este fapta, şi întotdeauna să lăsăm faptele să vorbească şi nu cuvintele. Cuvintele sunt false, pentru aceasta Dumnezeu nu a pus oase la limbă şi la buze şi nici la gură, le-a lăsat libere. Pentru aceasta şi mintea este ascunsă. Poţi să vorbeşti orice, dar dacă nu este trăit este ca o sămânţă care are aceeaşi formă, aceeaşi dimensiune, dar nu are duh de viaţă.

Iată cum vine Mântuitorul, Se lasă văzut de către apostoli; la 10 zile trimite făgăduinţa Duhului Sfânt şi în momentul acela ca o furtună a venit peste ei, cu sunet de vânt puternic, fiecare şi-au văzut pre creştetele celorlalţi limbi de foc. În momentul acela s-au cutremurat din toată fiinţa lor şi mintea lor a fost luminată. În momentul acela au început să priceapă, să-şi aducă aminte de toate cuvintele Mântuitorului care erau spuse în diferite locuri şi în diferiţi timpi. Mintea lor atât de desfundată era că se cutremurau şi ei. Înţelegeau Sfintele Scripturi şi lucrul acesta s-a întâmplat la una dintre cele mai mari sărbători ale iudeilor, la Cincizecime.

Veneau în Ierusalim la Cincizecime din toată lumea iudaică, că iudeii erau singurul popor care unde se duceau în lume cu comerţul, ceea ce i-a şi caracterizat, îşi făceau cetate. Încă de pe timpul romanilor, unde era o cetate stilată, ei acolo îşi implantau sinagoga lor, acolo duceau legea mozaică şi acolo aveau independenţă. Nu mergeau în război, nu făceau armată, şi cred că nici dări nu dădeau. Dar acest lucru, vom vedea mai târziu, de fapt s-a întors spre ajutorul creştinismului. Iată-L pe Domnul Hristos înălţându-Se la cer cu tot cu trup. Apostolii de acuma, după ce primesc Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt în lucrativul Său, merg în lume şi propovăduiesc. Când a început Sfântul Apostol Petru să vorbească mulţimii iudeilor la Cincizecime, 3.000 iudei s-au întors şi s-au botezat. Ce lucrare dumnezeiască ! Toţi stăteau şi se gândeau cum de el vorbeşte într-un grai şi noi auzim pe graiul nostru, că ei iudei fiind erau naturalizaţi acolo unde trăiau ei, din genealogia lor, din Vavilon, din Egipt, din Asia, din Africa, din Europa, mergeau păstrând rânduiala să se adune în Ierusalim.

De acuma intrau apostolii în lucrativul apostolic. Era şi logic că ei trebuiau să aibă o armă, arma aceea a Duhului Sfânt. Oamenii ieşeau din nişte temniţe, erau încorsetaţi în predicile popilor idoleşti, a rabinilor care îi deturnau de fapt numai spre cele bune nu. Ei trebuiau scoşi de acolo şi aveau nevoie să vadă minuni oamenii atuncea. Pentru aceasta, darul Duhului Sfânt a lucrat prin apostoli că şi umbra lor vindeca (potrivit Faptele Apostolilor 5, 15). Erau bolnavi, erau îndrăciţi, oameni apropiaţi de moarte; prin rugăciunile care le făceau sfinţii apostoli şi chemarea Domnului nostru Iisus Hristos, ei se vindecau. În felul acesta, iudeii aveau cu miile să lase legea mozaică şi să vină spre Hristos, făcându-se creştini. Spune istoria sfântă că în Ierusalim erau în ziua Cincizecimii doar circa 150 de oameni care erau apropiaţi proaspătului Înălţat la ceruri, a Mântuitorului. În Samaria erau mai mulţi, în Galileea de fapt, erau vreo 500, că Mântuitorul mult a mers şi a propovăduit în Galileea.

Iată-i pe sfinţii apostoli cum încep întrarmaţi cu darul Duhului Sfânt să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Primii care au stat împotrivă au fost rabinii jidoveşti. Sfântul Apostol Petru, când merge la biserica cea frumoasă din Ierusalim, găseşte un olog care era de vreo 40 ani cunoscut cu această neputinţă în Ierusalim. Cred că era cea mai personalizată persoană, om, cel mai cunoscut din tot Ierusalimul, era un cerşetor care venea mereu acolo şi cerşea. Vine Apostolul Petru şi cu Ioan Evanghelistul. Şi într-un scurt dialog face o minune cutremurătoare de a zguduit din temelii pe rabini. Îi spune aceluia care a ţintit ochii lui de cerşetor în ochii apostolului, întindea mâna să-i dea un bănuţ, dar apostolul îi spune: Ceea ce-mi ceri nu am, dar îţi dau ce am: În numele lui Iisus Hristos, ridică-te (Faptele Apostolilor 3, 6). Patruzeci de ani de durere, de chin s-au spulberat ca şi cum n-ar fi fost. A început să salte de bucurie şi să danseze în biserică şi strigând: Iată în numele lui Hristos m-am făcut bine. Şi când a ţinut o predică Sfântul Apostol Petru iudeilor şi le-a spus că în numele Aceluia pe care voi L-aţi dat romanilor să-L răstignească umilindu-L voi şi judecându-L, în numele Aceluia, acesta pe care l-aţi cunoscut că era slăbănog, s-a vindecat (potrivit Faptele Apostolilor 3, 12 -19).

Iată cum îl cheamă pe sfântul apostol la judecată iudeii. Atunci intervine Gamaliil care era un fariseu cărturar, un om înţelept, şi a fost dascălul Sfântului Apostol Pavel. În plenul judecăţii se ridică Gamaliil şi spune celorlalţi: Fraţilor, feriţi-vă de aceşti oameni, că noi avem în istorie cum a fost Iuda Galileanul care în numele lui a vrut să facă o revoluţie, urându-i pe romani şi Irod a amestecat sângele lor cu sângele porcilor. Dar dacă ceea ce spun ei va fi de la om se va pierde, iar dacă va fi de la Dumnezeu, voi nu veţi putea ca să pierdeţi, să nimiciţi ceea ce fac ei şi spun şi nu cumva să vă aflaţi lucrători împotriva lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5, 38-39).

Acest cuvânt l-aş grăi, l-aş parafraza pe Gamaliil pentru iudeii de astăzi din Biserică. Să aibă grijă cum lucrează şi ce vorbesc, mai degrabă să se uite în fundăturile în care au intrat duşi de nas, de căpăstru. În felul acesta, apostolii se unesc şi de 6 ori aveau ca să se unească în Sinoade în timp de câţiva ani unde au trasat frumoasa rânduială, temelie de conduită a creştinilor. Pentru prima dată în Antiohia Siriei aveau să se numească cei care se închinau lui Hristos creştini, când s-a dus Apostolul Pavel şi Varnava.

De acum apostolii trebuiau să tragă la sorţi şi să se ducă fiecare după cum le-a căzut sorţul. Temelia Bisericii avea să se pună prin adunările – cele 6 la număr – ale sfinţilor apostoli. Aveau să traseze cum se fac hirotoniile, dar cel mai principial în Biserică era botezul prin scufundare şi chemarea Sfintei Treimi, şi apoi ziua de duminică să fie serbată ca sabat de iudei. Deci sabatul iudeilor, care era sâmbătă, s-a transformat în duminica care era prima zi de lucru din cele şase ale Facerii cerului şi pământului. Atunci a înviat Hristos şi a dat lumina ceea ce îi lipsea omului.

Cât despre sfintele canoane ale sfinţilor apostoli vom mai vorbi. Ca să nu mai lungim cuvântul, atât de frumoase sunt şi să vedeţi cum a lăsat Dumnezeu prin sfinţii apostoli temelia creştinismului, cât de frumos l-au închegat apostolii şi apoi după apostoli ceilalţi pe creştin, în ce haină frumoasă l-au înnobilat. Ce curăţie a minţii putea să aibă, lepădând întâi păcatul. Veneau şi stăteau ca o lumânare drepţi acolo unde se adunau. Aduceau frângerea pâinii, începea să crească creştinismul, acel tânăr, zvelt care nu se înfricoşa de terorile, de obscenităţile iudeilor şi ale păgânilor.

Aş vrea să închei printr-un mic cuvinţel de disciplină, iubiţi credincioşi. Îmi pare tare rău că trebuie să spun; de obicei m-a caracterizat o gingăşie să nu jignesc pe nimeni. Cei care veniţi cu copiii, aveţi grijă ca nu cumva venind să vă întoarceţi cu păcat. Care sunt gălăgioşi, ţineţi-i mai în spate, nu mai veniţi cu jucării pentru ei şi le daţi. Am aflat de biserici unde aş putea să spun, nici o umilă cugetare, îşi alăptează [copiii] în biserică, mama, cu landoul, se uită ca la o icoană la copil, la progenitură. Stricaţi liniştea, omul vine să se deconecteze de la mârşăvia lumii, a Vavilonului, vine să se reculeagă pentru câteva clipe, vine să trăiască cu Dumnezeu şi are nevoie de acea linişte. Tocmai poate atunci când el ascultă o cântare frumoasă, cât ne pricepem noi, un copil ţipă, o mamă nu ştiu ce mofturi îi face, sau toţi se plimbă ca pe un du-te vino în biserică.

Ca nu cumva să vă întoarceţi cu păcat, haideţi să facem precum erau creştinii din antichitate, veneau cu toată fiinţa lor să asculte cuvântul şi să-l şi trăiască totodată. Haideţi să mergem cu toţii ca un buchet să mai descoperim din această grădină a lui Dumnezeu florile acelea frumos colorate şi frumos mirositoare. Dacă ne ajută Dumnezeu, până la Duminica Floriilor, vom mai discuta despre aceste gingăşii, să ştim sorgintea noastră creştinească, că nu este aleatorie, vine din hăurile istoriei numai cu nobilul scop de a ne redresa cârma noastră. Şi cred că avem nevoie fiecare din noi ca să actualizăm ceea ce a fost în trecut cu ceea ce se lucrează astăzi dincolo de perdele. Să-i desconspirăm pe sufleurii actorilor care stau în faţă. Multe taine are istoria şi nu are nimic comun cu ceea ce se mediatizează în mass-media. Socotind că v-aţi hrănit un pic, rog pe Dumnezeu să ne reîntâlnim şi să-I aducem slavă şi cinste în veci. Amin.