Predica PS Flavian Ilfoveanul la Duminica Samarinencei

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, 23 aprilie 2018

(Predica se poate descărca şi asculta: click aici)

 

Deci au venit în Cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de locul care a dat Iacov lui Iosif fiului său. Şi era acolo puţul lui Iacov. Iar Iisus, ostenit fiind de călătorie, şedea aşa la puţ; şi era ca la al şaselea ceas. A venit o muiere din Samaria să ia apă; zis-au ei Iisus: dă-mi să beau. Că ucenicii lui se duseseră în cetate să cumpere hrană. Deci a zis lui muierea samarineancă: cum tu, iudeu fiind, ceri de la mine să bei, muiere samarineancă fiind eu ? Că nu se amestecă iudeii cu samarinenii. Răspuns-au Iisus şi i-au zis ei: de ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, şi cine este cel ce zice ţie: dă-mi să beau; tu ai fi cerut de la dânsul, şi ţi-ar fi dat ţie apă vie. Zis-a lui muierea: Doamne, nici ciutură ai, şi puţul este adânc; de unde dar ai apa cea vie ? Au doar tu mai mare eşti decât Iacov părintele nostru, care ne-a dat nouă puţul acesta, şi el însuşi dintr-însul a băut, şi fiii lui şi dobitoacele lui ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis ei: tot cel ce va bea din apa aceasta, va înseta iarăşi; iar cel ce va bea din apa, care eu voiu da lui, nu va înseta în veac; ci apa, care eu voiu da lui, se va face întru dânsul izvor de apă săltătoare întru viaţă veşnică. Zis-a către dânsul muierea: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Zis-au ei Iisus: mergi şi cheamă pre bărbatul tău, şi vino aici. Răspuns-a muierea şi i-a zis lui: nu am bărbat. Zis-au ei Iisus: bine ai zis că nu ai bărbat; că cinci bărbaţi ai avut, şi acum pre care ai, nu-ţi este ţie bărbat; aceasta adevărat ai grăit.

Zis-a lui muierea: Doamne, văz că prooroc eşti tu. Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat; şi voi ziceţi, că în Ierusalim este locul unde se cade a se închina. Zis-au ei Iisus: muiere, crede mie, va veni vremea, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm căruia ştim; că mântuirea din iudei este. Ci va veni vremea, şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu duhul şi cu adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să se închine. Zis-a lui muierea: ştim că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, va spune nouă toate. Zis-au ei Iisus: eu sunt, cela ce grăiesc cu tine. Şi atunci au venit ucenicii lui, şi se mirau că cu muierea grăia; însă nimeni nu i-a zis: ce cauţi ? Sau: ce grăieşti cu dânsa ? Iar muierea a lăsat ciutura sa, şi a mers în cetate, şi a zis oamenilor: veniţi de vedeţi om, care mi-a spus mie toate câte am făcut; nu cumva acesta este Hristos ? Deci au ieşit din cetate, şi veneau către dânsul.

Iar între acestea îl rugau pre dânsul ucenicii, grăind: Ravvi, mănâncă. Iar el au zis lor: eu mâncare am a mânca, care voi nu ştiţi. Iar ucenicii grăiau între dânşii: nu cumva i-a adus lui cineva să mănânce ? Zis-au lor Iisus: mâncarea mea este să fac voia celui ce m-au trimis pre mine, şi să săvârşesc lucrul lui. Au nu voi ziceţi: că încă patru luni sunt, şi secerişul va veni ? Iată zic vouă: ridicaţi ochii voştri, şi vedeţi holdele, că sunt albe spre seceriş acum. Şi cela ce seceră, plată ia, şi adună roadă în viaţă veşnică; ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta este cuvântul adevărat, că altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis pre voi să seceraţi, unde voi nu v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat întru osteneala lor. Iar din cetatea aceea mulţi din samarineni au crezut într-însul pentru cuvântul muierii, care mărturisea: că mi-au spus mie toate câte am făut. Deci după ce au venit la dânsul samarinenii, îl rugau pre el ca să rămână la dânşii; şi au rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui; şi muierii ziceau: că nu mai credem pentru vorba ta; că înşine am auzit, şi ştim, că acesta este cu adevărat Hristos, mântuitorul lumii (Ioan 4, 5-42).

 

Însetat-a sufletul meu după Tine, Dumnezeule, precum cerbul spre izvoarele apelor (potrivit Psalmi 41, 1). Multe neputinţe are omul, dar printre cele mai grele este setea. Duci neputinţa foamei, duci neputinţa somnului şi toate celelalte, dar când setea sapă în trupul tău deja alergi într-adevăr ca cerbul spre izvoarele apelor. Sfânta Scriptură spune despre această sete şi mai ales Proorocul David; când setea aceea de Dumnezeu vine în sufletul tău, atunci urli ca un leu în pustie. Urli de durere că sufletul are sorginte de la Dumnezeu şi acolo îşi găseşte el originea, odihna. Spunea Proorocul David: Întoarce-te suflete al meu la Domnul, că ţi-a gătit ţie odihnă; a izbăvit sufletul meu din moarte, ochii din lacrimi, picioarele din alunecare (potrivit Psalmi 114, 7-8).

Omul lesne este căzător, după cum sunt căile prin care îşi plimbă paşii dacă mintea nu este hotărâtă şi este slabă în a se ţine un om într-o verticalitate frumoasă, creştinească, este imediat o victimă. Pentru aceasta sufletul urlă în noi, cum spunea şi Apostolul Pavel; se roagă către Dumnezeu cu suspine negrăite. Este asemenea unui întemniţat, cu pereţi groşi în temniţă, de unde nu se aude strigătul lui. Acesta este sufletul din om. Indiferent cine este el sub soare, toţi suntem aceiaşi, avem aceeaşi sorginte dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta şi Mântuitorul, şi proorocii, şi toţi învăţătorii patristici ne-au aşezat în cea mai frumoasă judecată, ca să ne ştim demnitatea noastră, că nu suntem doar nişte animale bipede, să mâncăm, să bem, să ne desfătăm, şi doar atât; ceea ce sălăşluieşte în minţile seci ale oamenilor, şi mai ales de astăzi. Vedem cum din toate acestea de multe ori ne îngreţoşăm, iar dacă te uiţi în urma ta îţi este chiar greaţă şi nu ai vrea nici măcar cu preţul vieţii să te mai întorci. Oare nu toate sunt deşertăciunea deşertăciunilor, cum spunea înţeleptul Solomon ?

Şi atunci frumuseţea aceea după care strigă sufletul cu suspine negrăite, unde ai lăsat-o ? De ce nu ai conştientizat-o atunci când trebuia ? Şi totuşi Dumnezeu, în neţărmurita Lui bunătate, ne aşteaptă cu braţele deschise. Iată frumuseţea iubirii lui Dumnezeu ! Iată ce înseamnă bunătatea desăvârşită ! Ne arată astăzi la fântâna lui Iacov când, ostenit de cale, aşezându-Se acolo, pe o buturugă probabil sau pe o piatră, o întâlneşte pe acea femeie. Trecutul ei nu era de lăudat, dar totuşi Dumnezeu care o ştia şi pe ea, că nimic nu este ascuns lui Dumnezeu, de ochii Lui, ştia cu cine Se va întâlni acolo. Iată cum vine această femeie şi după port îl cunoaşte pe cel străin că este iudeu; între iudei şi samarineni era o ură spre desăvârşire.

Samarinenii erau rupţi din Iudeea, ei aveau un templu al lor în Muntele Garizim unde mergeau şi se închinau. Ţineau şi legea mozaică, dar era o amestecătură cu legea păgână; şi pentru aceasta iudeii se scârbeau de samarineni. Pentru ea a rămas un lucru de mare întrebare: cum tu, iudeu, vii şi ceri apă de la mine, care eu sunt samarineancă ? Acea femeie totuşi era în plinătatea facultăţilor mintale; era o femeie stilată totuşi, o femeie care mai citea din când în când şi ştia că trebuie să vină Proorocul, dar nu ştia cum. Cum noi ştim acum nişte lucruri, că trebuie să vină antihrist, dar nu ştim când, unde.

Iată, iubiţi credincioşi, cum întâlnindu-Se Făcătorul cerului şi al pământului, Cel care l-a înnobilat pe om, chip şi asemănare a Sa, o întâlneşte pe această femeie şi nu pe un filozof, nu un bogat, un om de rând, nu-i cere nimic altceva: Dă-mi să beau. Văd că ai venit să iei apă de aici. În scurta discuţie dintre acea femeie samarineancă şi cu Mântuitorul desprindem o filozofie întreagă. Mântuitorul cere de la ea apă din aceasta trupească, din fântână. Acea fântână avea un legământ din cauză că a fost Fântâna Jurământului, fântâna făcută de Patriarhul Iacov, şi a dat-o moştenire unuia din cei 12 fii, lui Iosif. N-a secat niciodată, avea o apă dumnezeiască, şi cred că este şi în zilele noastre.

Iată cum Domnul în discuţia pe care o are cu samarineanca îi spune: De-ai şti tu cine îţi cere apă, ţi-ar da ţie apă vie. Cu toate că erau nişte cuvinte atât de adânci, erau totuşi parcă pe înţelepciunea ei, a vrut să scoată Mântuitorul setea sufletului ei, a vrut să scoată ce înseamnă luminarea minţii dacă tu vrei. Era un om obişnuit. Apoi plusează Mântuitorul în această discuţie, zicându-i: Cheamă-l pe bărbatul tău. Zice: Nu am bărbat. Aşa este, că cinci ai avut, şi cel pe care-l ai acuma este nelegitim. A rămas stupefiată că acest străin pentru ea, care nu avea de unde să-i ştie interiorul vieţii ei, i-a spus imediat viaţa. Oare tu nu cumva eşti Proorocul ?

Când spune că tu eşti Proorocul, întrebându-L, ne dăm seama din acest singular, nu zice unul din prooroci, Proorocul articulat, ştia că trebuie să vină Mesia. Totuşi avea o sete, trebuia să-L întâmpine parcă. Pentru ea a fost o fericire desăvârşită că L-a cunoscut pe Mesia când i-a spus viaţa ei. A alergat imediat în tot satul ei, în Sihar, şi a spus: Veniţi să vedeţi om care mi-a spus mie toată viaţa. Din acest lucru găsim că ea era destul de cunoscută şi stilată în cetate cu toate că viaţa ei, trecutul ei nu a fost tocmai bun, de cinste. Tot satul a ascultat-o şi a venit să-L vadă pe acel străin. În momentul când L-au văzut pe Domnul, şi I-au auzit câteva cuvinte, Îl rugau să mai stea la ei. Nu au făcut ca cei din ţinutul Gadarului când turma de porci s-a înecat în mare şi elegant Îi spune Domnului: Părăseşte locul, lasă-ne (potrivit Marcu 5, 1-17), deşi au văzut minunea.

Iată diferenţă dintre o obşte de oameni şi alta. Iată dintre om şi om, om şi Dumnezeu. De câte ori nu S-a arătat Dumnezeu prin prestanţa minunilor ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, în faţa iudeilor, în faţa preoţilor, în faţa arhiereilor ? Au rămas imuni, au rămas muţi, au rămas surzi, nu au vrut să-L cunoască. Nu că nu aveau acces prin mintea lor, să vezi tu minunile cu ochii tăi, cu fiinţa ta şi tu să rămâi atât de absurd, totuşi este ceva la tine bolnav.

Iubiţi credincioşi, iată că această femeie în momentul când L-a cunoscut pe Hristos a oprit tot ce era murdar. Raza de lumină a Mântuitorului, aripa Domnului s-a întins peste ea, umbrind-o, patima din ea s-a uscat pe loc, nu i-a mai trebuit putoarea păcatului, dulceaţa roşcovei care-i păta haina sufletului. Ea a rămas o mărturie vie că L-a văzut pe Hristos. Iată cum Se descoperă Dumnezeu tuturor oamenilor. El nu Se scârbeşte niciodată de om, cât de păcătos o fi. Ne vine samarineanca şi dacă ar avea glas, am fi vrednici să vină să ne povestească, am rămâne stupefiaţi. Cât de păcătoasă a fost şi totuşi s-a învrednicit să schimbe câteva cuvinte cu Domnul Hristos, cu Mântuitorul lumii ! Ce înseamnă să crezi ! Şi să crezi cu adevărat, că în momentul în care tu crezi cu adevărat în Cel ce te-a zidit, atunci pui stop păcatului, te opreşti din căile fărădelegii şi apoi începe lupta acerbă între suflet şi trup, care trage întotdeauna – trupul – ca un prunc spre cele pătimaşe.

 

PC. Predici 125 1

Hristos şi samarineanca

Mozaic din Bazilica San Apollinare in Classe, Ravenna, secolul al VI-lea

 

Sfânta femeie, samarineanca, cum a numit-o Sfânta Scriptură, a rămas un apostol fidel. A ajuns până în timpul lui Nero. Au botezat-o sfinţii apostoli după Înălţarea Mântuitorului la ceruri. S-a dus şi a propovăduit în Roma, apoi s-a dus şi a propovăduit în Cartagina, în nordul Africii cuvântul Evangheliei. Ea era cumva şi de viţă nobilă, unul din fiii ei, cu numele Victor, a ajuns pentru virtuozitatea sa în arme şi în deşteptăciune un mare strateg al Imperiului Roman. Era generalul trupelor orientale, era de mare stimă pentru împărat. Dar când a venit vremea ca să-L mărturisească pe Hristos, în pofida păgânilor, atunci a venit şi momentul ca să-L mărturisească în faţa ighemonilor.

A fost chemată samarineanca cu numele Fotini după botez, care înseamnă lumină, la Roma de către Nero, acel păgân, acel om descreierat. Şi întrebând-o dacă este creştină, cu atâta bucurie a spus că sunt creştină, eu Îl mărturisesc pe Hristos şi diavoli sunt zeii voştri. Când a fost chestionat fiul ei, Victor, şi el a mărturisit: sunt creştin. Cred în acelaşi Dumnezeu în care crede mama mea, în care au crezut apostolii. A rămas oripilat împăratul Nero şi a dat sentinţa de moarte, chinuri groaznice. Odată cu samarineanca, cu Fotini, nu a murit numai ea, ci şi surorile ei şi încă vreo doi fii, tot în chinuri groaznice.

Aici putem vedea impactul între murdarul păgânism, pătimaş şi dreptatea, adevărul, frumuseţea, nobleţea omului care crede cu adevărat în Dumnezeu. Acela s-a făcut ca o oaie de jertfă, cum era Întâistătătorul, Mântuitorul, fără de glas a mers ca o oaie la junghiere. Nu s-a certat cum ne certăm noi şi ţipăm şi rostim cuvinte grele, chiar când era pe crucea Golgotei. A tăcut ca un miel şi S-a lăsat junghiat. Mai degrabă ceilalţi care erau plini de păgânătate, de idolatrie în ei, au scos la iveală toată mizeria din lăuntricul lor, au scos păcatul şi adevărata faţă a omului fără de Dumnezeu.

Iată că peste vreo 250 de ani avea să vină un alt mărturisitor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Sfânta Fotini a suferit moarte mucenicească în Roma împreună cu surorile şi fiii săi, şi au făcut o pagină frumoasă în Sinaxar prin viaţa lor ca o dovadă ce înseamnă să fii însetat după Dumnezeu şi când Îl cunoşti să te şi ţii de El, să şi lucrezi acea cunoştinţă a dumnezeirii.

Sfântul Mucenic Gheorghe, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, era tânăr în vârsta lui. El era de prin părţile Capadochiei, partea de sud a Turciei de astăzi. A fost creştin de la părinţii lui, tatăl murind, a plecat cu mama lui în Palestina, unde aveau nişte domenii. Fiindcă a fost un copil cuminte şi nu a ascultat glasul şăgalnic, mincinos şi murdar al străzii, a parcurs frumos copilăria, a ajuns în armată. Pentru vitejia lui şiPC. Predici 125 2 curăţia minţii lui, i-a dat Dumnezeu un mare dar, era la o vârstă tânără înnobilat în armată cu grad de general. Faptele lui l-au ridicat acolo, nu interesele şi banii cum vedem meschinăriile din ziua de astăzi.

Dar iată-l pe Sfântul Gheorghe cum cercetându-l Dumnezeu şi ştiindu-i ascunsul inimii, că el în scaunele înalte în care stătea domnea păgânismul, iar în inima lui trăia creştinismul profund. Cum Dumnezeu nu-l lasă pe om şi întotdeauna vrea să-i răsplătească, l-a scos ca un nor din mare, cum soarele luminând şi încălzind marea scoate norii, aşa l-a scos şi pe el, pe Sfântul Gheorghe la lumina zilei ca să-şi arate faptele lui, să ne arate până peste 1600 de ani şi nouă, celor care trăim astăzi, cum poţi să-L mărturiseşti pe Dumnezeu. Nu era uşor ca să trăiască credinţa în Iisus Hristos în timpurile păgâne. Ştia şi sfântul şi mama lui şi toţi ceilalţi care erau închinători în ce periculozitate se expuneau dacă mărturiseau pe Hristos; păgânismul era de o cruzime feroce. Cred că nici un animal sălbatic nu-l poţi asemăna cu păgânismul, cu răutatea oamenilor, cum s-au înfruptat atuncea din nevinovatele cărnuri ale gingaşilor creştini de atunci. Ştia ce va urma dacă Îl va mărturisi pe Hristos în faţa lui Diocleţian.

Acesta era o fiară dementă, aşa îşi iubea idolii lui, de fapt pe diavoli încât că orice minune vedea, nu putea să-L accepte pe Hristos. Era împietrit la suflet, era imposibil parcă să mai evadeze spre cele curate, frumoase. Când i s-a dat misiunea ca să se ducă într-un ţinut şi să extirpe creştinismul, să treacă prin sabie şi prin foc pe cei ce-L mărturisesc pe Hristos, nu a mai stat pe gânduri. În faţa lui a spus: Împărate, eu sunt creştin. A amuţit şi Diocleţian şi stafful lui. Dar gândeşte-te că tu eşti tânăr, ai viitorul în faţă, cum să te pierzi tu printre aceştia care se închină unui Galilean, unui răstignit, unui tâlhar şi în cuvinte josnice descriindu-L ? Se vede păgânismul din capul tău, împărate. Acela este Dumnezeu care S-a lăsat răstignit pe crucea Golgotei de către nărăvaşii iudei. Acela nu a fost doar un om sau un tâlhar, sau un mincinos, Acela este Dumnezeul cel adevărat, care a făcut cerul şi pământul.

Cum cuvântul blând în impactul cu păgânismul nu poate să facă altceva decât să scoată la interval pe păgâni, atunci şi-a arătat ferocitatea. Temniţa, schingiuiri, bătăi, până aproape de moarte. Sfântul tăcea. Îl întărea îngerul lui Dumnezeu. L-a pus pe o roată şi pe o scândură cu cuie, i-a târâit trupul, era scrijelit tot trupul lui, dar tocmai în chinurile acelea au văzut cu toţii pe îngerul care a venit şi l-a păzit şi l-a vindecat într-o clipă. Au văzut toţi acest lucru, au rămas în aceeaşi împietrire. A chemat împăratul pe un vrăjitor ca să-i dea o poţiune de vrajă, de otravă. A luat şi a spus că în numele lui Dumnezeu, că scris este, şi otravă de veţi lua, ceva de moarte, nu vă va vătăma. Atâta credinţă a putut să aibă acest om şi iată cum luând otrava şi nemurind, ci din contra, era mai zvelt, până şi pe acela care era vrăjitor l-a întors la credinţă.

Ferocitatea din Diocleţian l-a dus în nefiinţă şi pe acela. I-a tăiat capul pe loc. Mai mult decât atâta, tot acest vrăjitor i-a sugerat ideea: Este nu departe de locul acesta de mucenicie un mort proaspăt înmormântat, creştinii se laudă că Hristos al lor învie morţii prin rugăciune. Au avut curajul şi au adus mortul şi l-au pus în faţă, nu intrase în putrefacţie. Era de câteva zile doar. Punând genunchii, închinându-se Mântuitorului şi rugându-L a înviat mortul. Dar lucruri din astea mai vedem de-a lungul istoriei creştine. Mai degrabă ar trebui ca să scoatem răutatea omului păgân păcătos. Până şi acel mort care era autentic mort, nu era moarte clinică, scociorând pământul şi aducându-l aici l-au văzut cu toţii că a murit, că l-a înviat acuma prin rugăciune către Iisus Hristos Sfântul Gheorghe. Au rămas în aceeaşi orbire. I-a tăiat capul, l-a omorât ca pe o oaie.

Iată, dragi credincioşi, în ce limite poate să ajungă păcatul dospit în om. Iată două perle la distanţă de vreo 200 şi ceva de ani, înşirate pe şiragul frumos al Ortodoxiei. Nu ştiau unul de altul, aveau acelaşi mărturisitor, pe Iisus Hristos. Poate în aceeaşi zi mureau în diferite locuri ale pământului neîncurajându-se unul cu altul şi neştiindu-se, dar avându-L pe acelaşi Dumnezeu, ei mărturiseau în faţa păcatului: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ? (Psalmi 76, 13).

Tot în pilda samarinencei găsim un lucru tare gingaş şi am putea să spunem proorocesc. În discuţia pe care o are Mântuitorul cu samarineanca, ea spune că părinţii noştri se închină aici în Garizim, la templul acesta, voi vă închinaţi în Ierusalim, la templul lui Solomon, iar Mântuitorul spune aşa: Va veni vremea când nu vă veţi mai închina nici aici în Sihar, nici în Ierusalim, ci în toată lumea vă veţi închina Tatălui ceresc. Cu alte cuvinte, arată Mântuitorul prooroceşte universalizarea creştinismului, cum avea după Înălţarea Sa la ceruri şi după venirea Sfântului Duh peste sfinţii apostoli, creştinismul se ducea în toată lumea ca un parfum. Cum a şi spus înţeleptul Solomon: Mir vărsat eşti tu, Dumnezeule (Cântarea Cântărilor 1, 2). Adică, aşa cum s-ar vărsa un vas cu mir şi ar umplea casa şi se răspândeşte frumosul parfum, aşa mirosul dumnezeirii, parfumul dumnezeirii nu avea să mai stea doar în acea litră, în acel vas care era Palestina, se ducea în toată lumea.

Iată cum Mântuitorul în fiecare cuvânt rosteşte câte ceva proorocesc. Se arată în identitatea Lui de Dumnezeu desăvârşit. Ne dăm seama şi am putea să ne încurajăm fiecare din noi, indiferent cât de păcătoşi suntem. La samarineanca nu S-a scârbit, cum ne scârbim noi de obicei. Îl vedem pe Mântuitorul faţă în faţă cu orbul, L-am văzut duminică faţă în faţă cu acel schilod marginalizat de societate (Ioan 5, 1-15), nu S-a scârbit cum ne scârbim noi, S-a dus la el şi i-a întins mâna. Sau i-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă (Matei 9, 7). Oare din nişte gesturi din acestea, din nişte minuni din acestea putem să mai pricepem că acei oameni s-au mai întors în şiragul păcatelor lor ? Oare pentru samarineanca nu mai era timp de a mai păcătui ? Vavilonul din trupul ei, ce credeţi, că nu mai exista ?

Dar mintea deja s-a luminat. Cu alte cuvinte, Sfântul Gheorghe care la 20-21 ani s-a adus ca jertfă pentru credinţă, pentru Mântuitorul, nu avea alternativă ? Era general, tânăr, frumos, în splendoarea vieţii, iată cum a mers şi L-a mărturisit pe Ziditorul lui şi al nostru, Făcătorul cerului şi al pământului, Mântuitorul lui şi Mântuitorul nostru. Ce pilde frumoase de mărturisire ! Cât de şubrezi suntem când ne joacă păcatul, ca fata morgana în faţă, deja gata lepezi tot, cochetării de acuma. Se duc ca oile, ca turma, de ce să nu port şi eu pantaloni spintecaţi şi rupţi, de ce să nu mă vopsesc şi eu, de ce să nu mă duc şi eu la zbânţuieli, de ce să nu fumez, că aşa-i la modă, de ce să nu mă desfrânez, că aşa-i la modă, şi toate celelalte ?

Iată, dragi credincioşi, cât de mici suntem faţă de aceşti titani, care L-au mărturisit pe Dumnezeu. Am găsit oameni care cârteau pe Dumnezeu, zicând că sigur Dumnezeu şi-a ales numai din neam împărătesc şi oameni bogaţi. Ce minte seacă ! Plăteşti tu măcar să te păzeşti de focul păcatului, cum a pus oprire păcatului samarineanca ? Într-adevăr, fiul ei a ajuns un mare demnitar în imperiu, şi ea era sus-pusă. Dar cum le-a lepădat pe toate acelea înainte de a merge la mucenicie ! Îl avem pe Sfântul Gheorghe, o avem pe Sfânta Ecaterina, Sfânta Varvara şi atâţia şi atâţia sfinţi cărora ne închinăm şi-i respectăm pentru demnitatea credinţei de care au dat dovadă. Avem un izvor nesecat de pilde, ne găsim în vieţile multora, dar trebuie doar ceva: tu să vrei. Iar dacă tu nu vrei şi Dumnezeu de ţi-ar veni în faţă, degeaba ! Acelaşi rămâi, cum spunea Proorocul David, ochi ai şi nu vezi, gură ai şi nu grăieşti, mâini ai şi nu pipăi, picioare ai şi nu lucrezi, urechi ai şi nu auzi (potrivit Psalmi 113, 13-14). Eşti mort ca schilodul din patul suferinţei lui. Nu-ţi lucrează nimic din tine pentru cele frumoase; eşti pur şi simplu un robot al mocirlei păcatului.

Pe aceşti sfinţi, pe care ne-am adunat după puterile noastre şi le-am adus aceste frumoase cântări de laudă, îi rog ca să fie martori în ceasul Judecăţii pentru noi. Îi rog din toată fiinţa mea ca atunci când ne poticnim să vină să ne ajute, să vină să ne scoată atunci când gemem sub povara păcatului sau cine ştie ce ne iese în cale, dar mai ales să fie rugători în ceasul Judecăţii lui Iisus Hristos, căruia Se cuvine slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.