Predica PS Flavian Ilfoveanul la Duminica Cincizecimii 2018

(Predica se poate descărca şi asculta: click aici)

 

Iar în ziua cea de pre urmă, cea mare a praznicului, au stătut Iisus şi au strigat, zicând: de însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. (Iar aceasta au zis pentru Duhul, pre care erau să-l primească cei ce cred întru dânsul; că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu se preaslăvise). Deci mulţi din norod auzind cuvântul, ziceau: acesta este cu adevărat proorocul. Alţii ziceau: acesta este Hristosul. Iar alţii ziceau: au doar din Galileea va să vină Hristos ? Au nu a zis scriptura: că din sămânţa lui David şi din oraşul Vitleem, unde a fost David, va să vină Hristos ? Şi împerechere între norod s-a făcut pentru dânsul. Iar unii dintr-înşii voiau să-l prinză pre el, dar nimeni nu şi-a pus pre dânsul mâinile.

Deci au venit slugile către arhierei şi către farisei, şi au zis lor aceia: pentru ce nu l-aţi adus pre el ? Răspuns-au slugile: niciodată nu a grăit om, ca acest om. Şi au răspuns lor fariseii: au doar şi voi v-aţi amăgit ? Au doar cineva din boieri a crezut într-însul, sau din farisei ? Ci norodul acesta, care nu ştie legea, blestemat este. Zis-a Nicodim către ei, care venise noaptea la dânsul, unul fiind dintru ei. Au doar legea noastră judecă pre om, de nu va auzi de la el mai înainte, şi va cunoaşte ce face ? Răspuns-au şi i-au zis lui: au doar şi tu din Galileea eşti ? Cearcă şi vezi; că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Şi a mers fiecare la casa sa.

Deci iarăşi au grăit lor Iisus, zicând: eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 7, 37-53; 8, 12).

 

Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă (Psalmi 18, 2), spune Proorocul David. Iată că întunericul care era stăpânul, diavolul, a tot ce este mai rău, vine în întunericul Evei şi-i vesteşte ştiinţă. I-a spus să mănânce din pomul oprit, dar a minţit-o că va fi ca un dumnezeu. Trebuia să vină ziua ca să găsească zilei cuvânt; Arhanghelul Gavriil, în curăţia lui îngerească, venea la Fecioara Maria care era de o curăţie impecabilă şi îi vesteşte că va naşte pe Mesia.

Iubiţi credincioşi, spune Apostolul Pavel, având nor de mărturii, despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea omului, oare cum vom scăpa neglijându-le toate acestea ? Acesta care a început să se propovăduiască de la Mântuitorul prin cei ce L-au văzut, L-au cunoscut în persoană şi au fost martorii tuturor cuvintelor şi minunilor Lui.

Acolo, în Rai, diavolul vine şi minte, şi s-a văzut că prin acea minciună rămân seduşi acei doi şi gustă moarte, au primit otrava morţii, a trupului, moartea trupului doar. Trebuia să vină dumnezeirea întrupată din Fecioara Maria ca să repare această greşeală atât de grea. Poate multora li se pare că sunt doar nişte evenimente istorice, întâmplări, cum se delectează de multe ori citind, răsfoind istoriile, paginile lor. Dar având în vedere că Cel care le-a pus în prestanţă, în nobleţea lor, este Dumnezeu, ar trebui să ne dea de gândit. Având în vedere că omul o dată se naşte şi o dată moare, şi apoi judecata, ar trebui să fim un pic mai grijulii cu cine suntem, de ce am venit pe pământ şi unde plecăm pe urmă. Când suntem în putere, zvelţi, nu ne dăm seama; trupul e ca un taur, dar având incertitudinea sfârşitului, cred că înţelept este să ne apropiem totuşi de Cel ce ne-a zidit. N-avem nici o siguranţă că nu-i mai rău.

Iată, iubiţi credincioşi, cum dumnezeirea prin multă trudă a reparat pe om. Acea lumină care a făcut-o Dumnezeu în prima zi a facerii cerului şi pământului s-a stins prin călcarea poruncii din Rai. Aceea trebuia aprinsă, şi nu de oricine, ci de Dătătorul luminii. Pentru aceasta şi Mântuitorul când vine pe pământ mereu spune: Eu sunt lumina. Lumina lumii (Ioan 8, 12); nu era doar un bec, sau o făclie, era lumina lumii. Iată-L pe Mântuitorul cum vine şi Se jertfeşte ca să repare greşeala prin care omul a căzut în moarte, trebuia să Se întrupeze şi să guste moarte. Această haină trupească în care S-a îmbrăcat dumnezeirea, fiindcă a venit sub blestemul Tatălui ceresc, trebuia să guste moarte. Nu a venit doar ca o vorbă Mântuitorul, cum a spus doar o vorbă şi aceea mincinoasă; a venit aici pe pământ unde este lacrimă, trudă, spini şi pălămidă. Nu a promis doar la nivel de cuvânt, ci S-a arătat prin faptele Lui atât de frumoase, care au o singură sorginte: dragostea pentru om.

Iubiţi credincioşi, acela care nu pune preţ pe cele dumnezeieşti am putea să spunem că este o nulitate aici pe pământ. Degeaba mai plânge când sabia este pe gâtul lui; degeaba lacrimile lui îi brăzdează obrajii. Ţi-a bătut dumnezeirea tot timpul în poarta vieţii tale, atât de imun ai fost … Şi L-ai vândut pe Dumnezeu prin faptele Lui în cel mai umil târg, desfătându-ţi cărnurile tale. Unde ai ajuns ?

Astăzi am ajuns să serbăm al doilea praznic ca mărime, sărbătoare care are sorgintea încă din Vechiul Testament, Cincizecimea. Sărbătoarea primordială era Paştele pentru iudei care, după cum s-a mai şi spus, cum le-au hotărât Sfinţii Părinţi, au 4 criterii de fixare a lor în timpul anului: întotdeauna după echinocţiul de primăvară, întotdeauna după luna plină a lui martie, întotdeauna duminică, şi întotdeauna după Paştele evreiesc. Acel Paşte, pe care-l serbau iudeii şi jertfeau mielul fără a-i rupe vreun os şi numai pe măsura familiei sale, simbolizează ieşirea iudeului din robia cruntă a lui Faraon din Egipt. Ei serbau Paştele întotdeauna la lună plină, a lui martie.

Iată, iubiţi credincioşi, cum, de acum fiindcă s-a mutat preoţia, cum spuna Sfântul Apostol Pavel, s-a mutat şi Legea. Nu mai erau de acuma preoţii Legii Vechi care junghiau animalele, le luau sângele şi amestecat cu isop, cu apă, stropeau cortul, cartea legii şi poporul pentru iertarea păcatelor. De acum avea să fie Preotul cel mare, Arhiereul cel mare, cum era şi arătat în Sfânta Scriptură: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Psalmi 109, 5; Evrei 7, 17). Adică, avea să ne predea sfânta liturghie, acea jertfă, pâinea şi vinul însoţite cu rugăciunile chemării Duhului Sfânt.

La iudei era această zi, care se serba după 50 de zile de la Paştele lor iudaic. Şi era de o mare importanţă, şi se adunau în Ierusalim la Templul lui Solomon din toată lumea; iudeii erau răspândiţi în toată lumea. A fost poporul care a avut ceva deosebit faţă de celelalte popoare; fiind stăpâniţi de legea comerţului erau în toate cetăţile lumii, aproape că era imposibil să găseşti un locşor unde să nu fie iudeu. Dar acei de atunci păstrau cu mare stricteţe aceste sărbători şi veneau cu multe daruri în Ierusalim şi serbau Cincizecimea. Cincizecimea mai însemna la iudei darea tablelor legii, când Dumnezeu a dat lui Moisi în Muntele Sinai tablele legii; şi totodată Cincizecimea mai însemna şi intrarea în pământul făgăduinţei când Isus Navi a trecut Iordanul cu puterea lui Dumnezeu şi a împărţit tot pământul acela cu funii de împărţire, cum spune Sfânta Scriptură, la cele 12 seminţii.

Ce s-a întâmplat în timpul acelor 50 de zile după Învierea Domnului ? L-am văzut pe Mântuitorul cum S-a înălţat la cer cu tot cu trup în faţa ucenicilor; ca să fie minunea deplină, au venit doi îngeri şi au mărturisit: Bărbaţi galileeni, ce staţi şi vă uitaţi spre cel care s-a înălţat acum de la voi la cer ? În felul în care S-a înălţat, în acelaşi fel va veni (Faptele Apostolilor 1, 11), dar să judece lumea. Tot acum, la Cincizecime se aducea pârga pâinii, pâinea nouă. Oare de ce ? Fiindcă Mântuitorul S-a născut în Vitleem; Vitleemul avea un alt nume înainte, şi a fost schimbat pe timpul lui Solomon, se chema Efrata. Şi apoi i-a pus numele Vitleem, care se tâlcuieşte casa pâinii. Aici avea să Se nască Mântuitorul, care era Pâinea cea cerească. Dumnezeirea le-a arătat iudeilor când, 40 de ani peregrinând spre ţara făgăduinţei nu găseau cărarea, au fost hrăniţi cu mană cerească. Mană cerească care era într-o anumită cantitate, după porunca lui Dumnezeu, în chivotul legii păstrată spre judecata iudeilor şi a poporului nou iudeu, creştinesc.

Iată, dragi credincioşi, cum această mare sărbătoare avea să se împlinească tocmai la Cincizecimea iudeilor. După Înălţarea Mântuitorului la ceruri, ei [apostolii] s-au retras în Ierusalim împlinind ultima poruncă a Mântuitorului: Rămâneţi în Ierusalim până va veni făgăduinţa Tatălui ceresc, că trebuie eu să mă duc şi apoi să vină (potrivit Faptele Apostolilor 1, 4) făgăduinţa, darul acela, şi veţi fi mie mărturii în Iudeea, în Samaria şi până la marginile lumii (Faptele Apostolilor 1, 8). Spune Sfântul Evanghelist Luca că atunci când Domnul Hristos S-a înălţat la cer multă tristeţe au avut sfinţii ucenici, dar apoi plini de bucurie s-au retras în Ierusalim, în casa apostolului. Acolo stăteau în rugăciuni şi comentau cele care s-au întâmplat în Ierusalim în timpul acela. Cum discutau, cum comentau, cu dragoste faţă de cele care s-au întâmplat, că era dumnezeirea în persoană şi Mântuitorul, a venit Duhul Sfânt, s-a făcut ca o vijelie, ca un zgomot de vânt puternic, şi fiecare a văzut pe capetele lor, unul la altul, limbi de foc. Acelea erau Duhul Sfânt.

 

PC. Predici 126

Pogorârea Sfântului Duh

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

S-au cutremurat din toate fiinţele lor apostolii; s-au mirat câtă înţelepciune puteau să cucerească acum. Li s-au dezlegat limbile ca să meargă pe tot pământul şi să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Au devenit, în dicţia noastră, nişte poligloţi. Iată cum lucrează Dumnezeu, nu cum vrea omul; lucrează cum ştie El, după absolutul înţelepciunii Sale. I-a luat pe apostoli, oameni simpli, nu avea nevoie de cultura lumească, El Însuşi fiind înţelepciunea desăvârşită, dumnezeirea; avea nevoie de cel mai scump dar care este în inima omului: dragostea de Dumnezeu, credinţa în Dumnezeu. Deşi toată Scriptura, cum fac toţi sectanţii, ereticii şi îţi spun cu paragrafe şi cu capitole toate, n-are nici un sens; este vorba de ceea ce te stăpâneşte pe tine în inimă faţă de Dumnezeu, credinţa aceea puternică în Dumnezeu pe care să nu ţi-o strămute nimeni, orice ţi-ar împiedica paşii.

Iată, dragi credincioşi, cum îi alege, oameni simpli, şi avea să spună mai târziu Apostolul Pavel, că cele neputincioase le-a ales Dumnezeu ca să ruşineze pe cele tari, cele neştiutoare pe cei înţelepţi să-i ruşineze (potrivit I Corinteni 1, 27). Ia să vedem ce s-a întâmplat pe urmă: Ierusalimul fiind plin de iudei din toată lumea ca să serbeze Cincizecimea, au dat faţă către faţă cu sfinţii apostoli, că ei imediat, la ceasul al treilea, cum ar fi la ora nouă dimineaţa, au venit Duhul Sfânt şi au ieşit să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Au rămas stupefiaţi când au văzut pe aceşti galileeni, cum îi numeau, ucenicii Mântuitorului, cum vorbesc în limbi străine. Nu grăiau lucruri de afaceri, ci grăia ceea ce s-a întâmplat Mântuitorului. Duhul Sfânt a venit peste ei şi le-a înţelepţit minţile, le-au aşezat Sfintele Scripturi şi toate cuvintele care le-au auzit de la Mântuitorul.

Era nevoie de această armă ca să meargă în tot pământul să desţelenească păgânismul. Diavolul a fost foarte harnic şi grijuliu ca să ţeasă un păienjeniş din care să nu scape pe cât posibil nici unul din oameni. Era cârmiţi cu toţii ca o turmă; dacă una se duce în apă, toate se duc şi mor după ea. Aşa erau oamenii, se luau unul după altul şi se izbeau în tot ce este mai necurat. Nu este diferenţă dinainte de Mântuitorul şi cum este astăzi. Observaţi această turmă de oameni şi mai ales în tineret, cum apare ceva imediat, prin snobism, să cucerească şi el, şi să meargă şi el, indiferent cât este de murdar. Nu contează. Aşa era în umbra, orbecăiala acelui întuneric.

Iată-L pe Domnul Hristos cum vine şi ne lasă, prin sfinţii apostoli, darul Duhului Sfânt. Când veneau apostolii şi propovăduiau cuvântul Evangheliei, aşa putere aveau şi aşa rezonanţă în sufletele acelor oameni care erau însetaţi de cuvântul dreptăţii, încât că ei imediat se întorceau. Li se descoperea şi acelora care auzeau cuvântul adevărului în ce orbecăială şi întuneric şi mizerie au putut să stea. Cum ar fi astăzi, la Cincizecime, ţine o predică Apostolul Petru în Ierusalim şi spune ceea ce s-a întâmplat cu Mântuitorul: Acesta este Fiul lui Dumnezeu pe care-L grăieşte toată Scriptura, Acesta vine din sămânţa lui David, Acesta S-a născut în Vitleem, iar voi farisei şi cărturari judecându-L L-aţi dat romanilor spre moarte, iar Acesta a înviat a treia zi din morţi şi în numele Lui propovăduiesc Evanghelia. Trei mii la prima cuvântare s-au şi întors la creştinism. S-au ruşinat toţi aceia care poate cu câteva zile [înainte] strigau: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l pe el ! (Ioan 19, 15). Au plecat ochii în jos şi au spus: Ce trebuie să facem ? Botezaţi-vă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi acest lucru l-au şi făcut şi au crezut în Hristos.

Iată Duhul Sfânt cât a lucrat între oameni începând de la sfinţii apostoli, iubiţi credincioşi. Fără Duhul Sfânt nu se poate, Faţa a treia a Sfintei Treimi, mântuirea omului. Mântuitorul a venit la apostoli şi le-a spus: Luaţi Duh Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22). De ce în chip de limbi de foc a venit Sfântul Duh ? Tocmai acea limbă trebuia dezlegată care era împiedicată, dar grăia adevărul. Aţi observat un lucru tare mărunt, dar cu mare conotaţie în om: atunci când te apasă păcatul, nu mai îndrăzneşti să ridici ochii, ai conştiinţa încărcată, deja limba ta este legată. Trebuia să vină sfinţii apostoli ca să propovăduiască însoţit cuvântul propovăduirii cu minuni cum nu a mai văzut poate nimeni de atuncea. Aceea era lucrarea Duhului Sfânt: învierea morţilor, alungarea bolilor, oprirea mării şi toate celelalte care le vedem scrise la Sfinţii Părinţi care au ştiut ce vor de la viaţă şi cum să mărturisească pe Cel ce a murit pentru noi, Cel care a înviat a treia zi, Cel care S-a înălţat la ceruri în a patruzecea zi, şi la cincizeci de zile a împlinit ceea ce a promis: trimiterea Duhului Sfânt.

Cum tâlcuia Sfântul Ioan Gură de Aur: de ce a trimis Sfântul Duh ? Dacă stăm şi ne gândim când doi oameni se ceartă, plecând de la acestea mici, între noi, trebuie să vină un al treilea care să fie nepărtinitor, să fie jumătate din unul şi jumătate din altul ca să împăciuiască. Dumnezeirea era certată cu omenirea; omul, prin Adam şi Eva, a căzut în lagărul morţii. Nu era fiinţă vie care să nu guste moartea atunci când era dată ei. Că o dată cu Adam, a căzut toată fiinţa vie, tot raiul a căzut sub imperiul morţii. Şi iată cum trebuie să vină Duhul Sfânt ca să echilibreze lucrurile; trebuie să vină Mântuitorul ca întunericul acesta să fie legat acolo în iad. Trebuia deschisă poarta raiului şi nu oricine putea să o deschidă, nu oricine putea să îndepărteze sabia heruvimului care păzea raiul, ci Însuşi Mântuitorul, şi nu oricare mântuitor, ci Mântuitorul acela care a murit pe crucea Golgotei şi a înviat. Numai El era în putere ca să facă acest lucru.

Dumnezeirea era certată cu omenirea. Trebuia omul ca să vină şi el cu ceva ca să se împace. Şi dacă vine a treia persoană, se schimbă darul, când se împacă. Aşa a venit A Doua Faţă a Sfintei Treimi întrupându-Se din Fecioara Maria, şi această haină trupească, om desăvârşit care era supus morţii, era darul care-l da omul spre împăcarea cu Dumnezeu, cu Tatăl ceresc. A venit Mântuitorul cu darul care din neputincioşia sa, din slăbiciunea sa pământul l-a dat, dar nu fără cea mai mare curăţenie care era Maica Domnului. Din sângiurile ei dumnezeirea Şi-a ţesut acest veşmânt din carne şi l-a născut la 9 luni om desăvârşit, prunc. Iată această haină a trupului, acest dar îl dă omenirea pentru împăcarea cerului, şi atunci Dumnezeu la 10 zile trimite darul Său pentru oameni, Duhul Sfânt.

Toţi avem nevoie, fiind oameni neputincioşi, de dezlegare. Prin Proorocul Isaia a spus Mântuitorul, dumnezeirea: Alt aşezământ de lege voi pune lor. Nu voi mai pomeni nedreptăţile şi fărădelegile lor. Şi ca să fie mai concludent, mai explicit, Mântuitorul le-a spus apostolilor: Milă voiesc, şi nu jertfă (Matei 9, 13). Era uşor de a aduce, de a prinde viţelul sau ţapul şi să-i tai gâtul şi să-i iei sângele. Nu murea de trei ori, dar acela era un simbol al mielului original. A venit Mântuitorul şi Şi-a jertfit viaţa Lui pământească; sângele Lui a stropit sfânta cruce şi a schimbat altarul de jertfă din Legea Veche cu acest altar de jertfă care este sfânta cruce, arma creştinilor. Acest dar a fost schimbat, de fapt aceste daruri au fost schimbate între cer şi pământ, iar dacă dumnezeirea a fost atât de bună cu noi, şi a venit Fiul Tatălui ceresc şi S-a smerit pe Sine şi S-a lăsat omorât, eu cred că se merită să dăm din noi tot ce este mai scump. Orice ţi-ar veni în paşii creştinismului tău, nu ezita nici o clipă. Scris este: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8).

Haideţi să gustăm din Domnul nostru Iisus Hristos, haideţi să vedem cât de bun a fost cu noi şi cred că implicit prin conştiinţa noastră ar trebui să ne facem tributari şi noi măcar cât de cât, ca o sămânţă din dragostea noastră pentru cer. Şi cum dragostea n-o poţi materializa, cât de mică ar fi ea, decât prin fapte curate, aşa să ne păstrăm şi noi trupul cât mai curat, mai depărtat de păcate şi nu înainte conştiinţa să fie [mai curată], mintea; că prin minte se fac şi bune şi rele.

Iubiţi credincioşi, cum se obişnuieşte încă de la Sfinţii Părinţi, vom întârzia puţin şi vom face şi slujba vecerniei cu frumoasele cântări, şi apoi vom împărţi şi teiul. Dar până atuncea vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi împreună să-I dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.