,,Litera omoară, iar duhul face viu”

Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii

 

PARTEA I

Datorită titulaturii Bisericii lipoveneşti, aceea de ,,cult creştin de rit vechi”, dorim ca, de-a lungul mai multor episoade, să expunem diferenţele dintre ritul vechi şi ,,stilul vechi”, având în vedere numeroasele confuzii care au apărut. Încercăm astfel să răspundem dorinţei multor cititori prezentând istoria, precum şi abaterile de la dogmă ale acestei confesiuni.

Creştinarea Rusiei realizată prin metode indirecte a adus cu sine anumite erori în ritul bisericesc, lucru care a rămas neschimbat în Biserica Rusă timp de şapte secole. La sfârşitul secolului al XVII-lea, sub păstorirea patriarhului Nicon s-au îndreptat erorile existente în Tradiţia rusească. Refuzul unor credincioşi ruşi de a accepta această îndreptare a creat tensiuni în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse şi a autorităţilor laice ruseşti. Din acest motiv, începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aceştia încep să se refugieze în Polonia, Austria, Suedia, Prusia sau ţările Române, cu timpul ajungând în America de Nord, Manciuria şi chiar Australia.

Ortodocşii ruşi oponenţi ai îndreptării ritului bisericesc ce s-au stabilit în ţările Române, mai precis în Moldova şi Dobrogea, au întemeiat Cultul creştin de rit vechi sau Biserica lipovenească. Primele comunităţi de lipoveni din România s-au format în satele Lipoveni (1724) şi Manolea (1743), din judeţul Suceava. De-a lungul timpului, lipovenii au înfiinţat şi alte comunităţi în satele Sarichioi, Jurilovca şi Slava Rusă, din judeţul Tulcea.

Aceste comunităţi au reuşit să-şi întemeieze o mitropolie. Astfel, la 28 octombrie 1846 se înfiinţează Mitropolia de rit vechi de la Fântâna Albă, Bucovina de Nord, primul ierarh al acesteia fiind mitropolitul Ambrozie, anterior mitropolit al Bosniei şi Herţegovinei. Cu timpul, mitropolia se mută la Brăila, loc în care se află şi astăzi.

Cultul creştin de rit vechi din România este condus de un mitropolit şi trei episcopi. După datele recensământului efectuat de statul român în anul 1991, cei aproape 45 000 de credincioşi lipoveni sunt împărţiţi în 37 de parohii, au la dispoziţie 57 de lăcaşuri de cult în care slujesc 37 de preoţi, 5 diaconi, au 20 de cântăreţi bisericeşti. Cultul deţine 32 de cimitire parohiale.

Lipovenii au trei mânăstiri şi un schit: Mânăstirile Vovidenia şi Uspenia din comuna Slava Cercheză, judeţul Tulcea, precum şi o mânăstire şi un schit în comuna Forăşti din judeţul Suceava. Până în anul 1994, cele două mânăstiri de rit vechi, Vovidenia şi Uspenia, au fost unice în lume, când au luat fiinţă cele două lăcaşuri de cult din judeţul Suceava.

Mânăstirea Uspenia este păstorită de arhiereul Leonid Samoilă. Prima biserică a mânăstirii a fost sfinţită în anul 1840, tot atunci acordându-se mânăstirii rang de reşedinţă episcopală. Statul român a acordat un important ajutor financiar lăcaşurilor monahale lipoveneşti pentru diverse reparaţii.

Lipovenii nu au sistem de învăţământ teologic, preoţii fiind aleşi dintre credincioşii cunoscători ai limbii slavone şi tipicului bisericesc. Cultul tipăreşte periodic Abecedarul, Ceaslovul, Psaltirea, Liturghierul şi calendarul bisericesc.

Cultul creştin de rit vechi nu a rămas unitar, de-a lungul timpului desprinzându-se diferite grupări. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, unii credincioşi nu l-au acceptat ca mitropolit pe Ambrozie, primind preoţi de la Biserica Rusă, şi denumindu-se beglopopovţi - cu preoţi de ocazie. În România există o comunitate de 6500 de credincioşi, membri a 5 parohii, care s-au unit în 1990 în ,,Asociaţia creştinilor ortodocşi de rit străvechi lipovenesc” şi au un episcop în judeţul Tulcea.

După 1860, a mai apărut o grupare de lipoveni, bezpopovţii - fără preot, care au refuzat şi preoţii de rit vechi şi pe cei ortodocşi ruşi. Slujbele sunt oficiate de conducătorii laici ai comunităţilor, numiţi predicatori. În România au existat bezpopovţi în localităţile Borduşani, judeţul Ialomiţa, Climăuţi, judeţul Suceava şi Brăila. În anul 1947, primele două comunităţi au trecut la Cultul creştin de rit vechi, iar a treia a trecut în 1967, separându-se din nou în 1985.

Până după 1944, cultul creştin de rit vechi nu a fost recunoscut oficial de statul român. O primă recunoaştere le-a fost acordată în urma Convenţiei de la Paris din anul 1858, când conducerea Principatelor Române a acceptat în mod tacit legalizarea dizidenţei Bisericii de rit vechi. Situaţia lor juridică a rămas neclară în continuare, nefiind menţionaţi în Legea cultelor din anul 1928 şi funcţionând ca un cult tolerat.

Abia la 10 septembrie 1946, prin Legea nr. 728, Biserica creştină de rit vechi este declarată egală în drepturi cu celelalte culte din România, acelaşi lucru fiind afirmat în Legea cultelor din anul 1948. Astăzi, cultul creştin de rit vechi este unul dintre cele 14 culte recunoscute oficial de către statul român.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Schisma din Biserica Ortodoxă Rusă din secolul al XVII-lea, în urma căreia s-a desprins Biserica lipovenească, îşi are rădăcina în creştinarea poporului rus. A doua jumătate a secolului al IX-lea a fost, pentru Imperiul Bizantin, o perioadă de intensă activitate misionară. Biserica, eliberată de lupta îndelungată împotriva iconoclasmului, şi-a concentrat forţele spre creştinarea slavilor – moravieni, sârbi, bulgari, ruşi – ce se stabiliseră la frontierele nordice ale imperiului.

Prinţul Moraviei, Rotislav, a creat un context favorabil propovăduirii Ortodoxiei prin cererea sa către patriarhul Fotie al Constantinopolului, de a trimite misionari creştini care să înveţe dreapta credinţă şi să slujească în limba slavonă. Pentru aceasta, patriarhul Fotie a încredinţat traducerea Scripturii şi a celorlalte cărţi de cult grecilor Chiril (826-869) şi Meftodie (815?-885), care cunoşteau limbi străine, printre care şi slavona. În acest scop, cei doi fraţi au alcătuit un alfabet potrivit limbii slavone, care mai târziu a fost denumit ,,chirilic”, după numele lui Chiril. În traducerile lor, ei au folosit formele slavone ale dialectului macedonean vorbit de slavii din jurul Salonicului, din acestea născându-se slavona bisericească.

Acest fapt a fost deosebit de important, reprezentând un privilegiu pentru slavi, cărora li s-a propovăduit credinţa ortodoxă de la bun început în limba lor. Spre deosebire de misionarii apuseni ce propovăduiau doar în latină, necunoscută majorităţii populaţiei, misionarii din Răsărit învăţau limba regiunii pentru a oferi oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu pe înţelesul lor. Cei doi fraţi, Chiril şi Meftodie au vestit Evanghelia în Moravia, Serbia, Bulgaria, în drumurile lor având neînţelegeri cu misionarii germani. Prigoniţi de aceştia, ei nu şi-au terminat misiunea de propovăduire în rândul slavilor, creştinarea poporului rus datorându-se indirect strădaniilor lor.

Astfel, Bizanţul a dăruit ruşilor învăţătura lui Hristos în deplinătatea sa, a cărei dogmă fusese stabilită prin cele şapte Sinoade Ecumenice, accesibilă în limba slavonă datorită sfinţilor Chiril şi Meftodie, precum şi o civilizaţie creştină înfloritoare.

Cu toate că primul episcop trimis în Rusia, în 864, a fost ucis, ruşii au continuat să se apropie de Bizanţ, Bulgaria şi Scandinavia, iar în anul 945 s-a construit prima biserică ortodoxă la Kiev. Apoi, în 955, prinţesa Olga a Rusiei s-a creştinat, iar nepotul ei, Vladimir al Kiev-ului (980-1015), şi el creştin, s-a căsătorit cu Ana, sora împăratului Bizanţului.

Vladimir a cerut ajutorul Bizanţului pentru creştinarea Rusiei. Pentru aceasta, Constantinopolul a înfiinţat o şcoală de limbă slavonă pentru clerici şi a trimis episcopi pentru a păstori poporul rus. Cu ajutorul lor, Vladimir a construit biserici şi a adus în Rusia sfinte moaşte, icoane şi obiecte de cult din Bizanţ. Episcopii Constantinopolului au hirotonit preoţi şi episcopi ruşi, botezându-i şi învăţându-i dreapta credinţă pe oameni.

Urmaşul lui Vladimir, Iaroslav (1019-1054), a continuat lucrarea dumnezeiască de creştinare a Rusiei. În Kiev, pe atunci capitala statului rus, el a construit biserica Sfânta Sofia, precum şi alte biserici şi mânăstiri. Sub domnia sa, Ortodoxia s-a răspândit în întreaga Rusie; a crescut numărul de monahi şi de mânăstiri (în această perioadă s-a înfiinţat Lavra Pecerskaia). Iaroslav însuşi a tradus cărţi bisericeşti din limba greacă în slavonă şi a înfiinţat o uriaşă bibliotecă la biserica Sfânta Sofia, care a constituit temelia unui important centru religios şi cultural.

Dorind să întărească Biserica Rusă, pe măsura dezvoltării ei, Iaroslav a convocat episcopii într-un sinod la Kiev în anul 1051. Ierarhii din sinod au hotărât ca Biserica să fie condusă de un mitropolit, primul căruia i s-a acordat această înaltă demnitate fiind Secte 06Preasfinţitul Ilarion. Până în 1237, Biserica Rusă s-a aflat sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, majoritatea mitropoliţilor săi fiind greci.

Rusia nu a avut mult timp la dispoziţie pentru a asimila întreaga moştenire duhovnicească a Bizanţului, căci în anul 1237 au început invaziile mongole. Întregul teritoriu rusesc a căzut pradă năvălirilor barbare, excepţie făcând regiunea Novgorod din nordul Rusiei.

 

Apărarea Novgorodului

 

Cu toate acestea, la scurt timp după năvălirea mongolilor, principatul de Novgorod a fost atacat dinspre vest de cavalerii teutoni şi de alte armate apusene. Vrând să preîntâmpine cu orice preţ cucerirea regiunii de către catolici, prinţul Novgorodului, Alexandru Nevski, plăteşte tribut tătarilor şi îşi concentrează toată forţa militară la graniţa vestică.

Prinţul hotărî aceasta pentru a apăra Biserica şi Ortodoxia de barbaria cavalerilor teutoni care doreau ,,să îi aducă pe schismaticii ruşi sub jurisdicţia papei”. El a reuşit să îi înfrângă pe teutoni în 1242, iar mesagerilor papei le-a transmis că refuză orice compromis religios, în ciuda ameninţării mongole: ,,dogma noastră este cea propovăduită de Sfinţii Apostoli, … iar cuvintele voastre nu le ascultăm şi nu ne interesează doctrina voastră”. Alexandru Nevski († 1263) a fost canonizat de Biserică pentru lupta sa continuă împotriva duşmanilor Ortodoxiei.

Suveranitatea tătarilor mongoli asupra Rusiei a durat până în 1480, dominaţia lor slăbind mult în urma bătăliei de la Kulikovo din anul 1380, când au fost învinşi de ruşi.

În timpul cuceririi tătare, Biserica a menţinut viu spiritul unităţii ruse. Ea nu şi-a încetat activitatea de propovăduire a dreptei credinţe în această perioadă, ruşii trimiţând misionari chiar în capitala tătarilor de pe Volga, ca şi în nordul îndepărtat. Prin călugări, ,,vârfurile sale de lance”, Ortodoxia a dus Evanghelia în toate colţurile lumii.

Şi în Rusia, schiturile şi mânăstirile erau construite în păduri, departe de oraşe, fiind avanposturile viitoarelor comunităţi creştine, care se înfiripau în jurul acestora. Următoarea generaţie de monahi îşi înălţa lăcaşurile de cult şi mai departe în pustietate, deschizând drumul noii civilizaţii. Această ,,înaintare” a călugărilor în pustietate a reprezentat dintotdeauna o dovadă uimitoare de credinţă. În Rusia, începătorul acestei lucrări este Sfântul Serghie de Radonej.

În timpul dominaţiei mongole, centrul puterii ruseşti, ca şi al Bisericii, s-a deplasat de la Kiev la Moscova. Atacat de tătari, Kievul a fost distrus, iar apărarea Rusiei a fost preluată de Marii Duci ai Moscovei, care au condus rezistenţa. Ridicarea Moscovei ca viitor centru politic şi cultural a fost strâns legată de Biserică. Acest fapt se datorează, în principal, hotărârii mitropolitului Petru al Rusiei dintre anii 1308-1326 de a muta mitropolia de la Kiev la Moscova. În final, dorinţa acestuia a dus la divizarea Bisericii Ortodoxe Ruse în două mitropolii, una la Kiev şi una la Moscova.

În secolul al XV-lea, relaţiile dintre Mitropolia Rusiei şi Constantinopol se răcesc datorită poziţiei grecilor faţă de propusa unire cu Biserica Catolică. La Conciliul de la Florenţa din anul 1439, Biserica Ortodoxă Rusă este reprezentată de mitropolitul Isidor, susţinător al unirii. Întors la Moscova, în 1441, el încearcă să introducă hotărârile luate la Florenţa, dar se izbeşte de împotrivirea categorică a ruşilor. Fiind aruncat în temniţă de Marele Duce al Moscovei, scaunul mitropolitan rămâne vacant pentru o vreme, iar ruşii nu cer înscăunarea unui nou mitropolit de către Patriarhia Constantinopolului, deoarece aceasta continua să susţină unirea cu catolicii.

Sinodul episcopilor ruşi de la Moscova alege în anul 1448 un nou mitropolit, fără consultarea Constantinopolului. În 1453, Constantinopolul renunţă la pretinsa unire cu Roma şi reia relaţiile cu Biserica Rusă care se declarase între timp autocefală.

După căderea Imperiului Bizantin în mâinile turcilor, singura naţiune care putea să-şi asume rolul de apărătoare a Ortodoxiei a fost Rusia. Mai mult decât atât, ruşii au văzut un semn în victoria lor asupra tătarilor, aproape odată cu cucerirea Bizanţului de către otomani în 1453. În consecinţă, Marele Duce al Moscovei a început să folosească titlurile bizantine de ,,autocrat” şi ,,ţar” (adaptare a ,,cezar”-ului roman) şi a ales drept stemă a statului rus vulturul cu două capete al Bizanţului. Iar oamenii au început să vadă în Moscova ,,a treia Romă”.

În traducerile cărţilor de cult făcute de sfinţii Chiril şi Meftodie şi, mai târziu, de alţi misionari, s-au strecurat greşeli necorectate de-a lungul timpului, care au generat, alături de alte evenimente din viaţa Bisericii Ruse, mari tulburări în secolele al XVI-lea şi următoarele …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

Viaţa Bisericii Ruse a fost adânc tulburată de dominaţia tătară de mai bine de două secole asupra poporului rus. În această perioadă întunecată, plină de tensiuni şi conflicte, clerul a căzut în ignoranţă şi nepăsare duhovnicească, trăgând după sine întreaga Biserică. Erorilor şi superstiţiilor deja existente li s-au adăugat greşelile introduse la traducerea cărţilor de cult din limba greacă în slavonă. Acest haos a fost completat de modificările ritului ortodox, preluate greşit dintru început şi necorectate ulterior.

Începutul secolului al XVI-lea este marcat de disputa dintre monahii Nil Sorski (1433 ?-1508) şi Iosif Voloţki (1439-1515), care a tulburat vreme îndelungată viaţa monahală din Rusia şi a avut consecinţe nebănuite în secolul următor. Controversa s-a născut din concepţiile lor diferite cu privire la relaţiile dintre Biserică şi lume. Sfântul Iosif şi adepţii săi (iosifiţii) credeau într-o alianţă strânsă între Biserică şi Stat, fiind mari patrioţi şi naţionalişti şi luând parte în mod activ la politică. Dimpotrivă, sfântul Nil susţinea că Biserica nu aparţine lumii acesteia. Mai mult, el considera abaterile dogmatice o problemă internă a Bisericii în a cărei rezolvare Statul nu trebuie să intervină, în timp ce Iosif dorea sprijinul autorităţilor laice pentru întemniţarea, torturarea şi chiar arderea pe rug a ereticilor.

Cei doi monahi vedeau diferit şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe Rusă şi Greacă. Gruparea lui Nil, şi apoi Maxim Grecul, voia ca Biserica Ortodoxă Rusă să fie într-o conglăsuire cu cea Greacă, în timp ce iosifiţii îi priveau pe grecii timpului lor - ce semnaseră unirea cu Roma (falsa unire de la Ferrara-Florenţa din 1439) - ca pe nişte trădători ai Ortodoxiei, iar învăţătura Bisericii Ruse la fel de bună ca cea a Bisericii Greceşti.

Divergenţele dintre cei doi monahi se răsfrângeau şi asupra vieţii monahale în sine. Astfel, Nil punea accentul pe relaţia personală cu Dumnezeu şi pe rugăciunea mistică, alunecând către un anumit puritanism, străin Ortodoxiei, iar Iosif considera disciplina şi regulile exterioare mai importante.

Cu toate că între cele două grupări au existat numeroase disensiuni şi conflicte, ele se completau dând echilibru vieţii duhovniceşti a Rusiei secolului al XVI-lea. Acest echilibru a fost tulburat de prigonirea şi întemniţarea lui Nil şi a adepţilor lui de către ţarul Vasile al III-lea; ca urmare, în viaţa ruşilor şi-au făcut loc naţionalismul şi manifestările exagerate ale credinţei, ce au contribuit la naşterea schismei din Biserica Ortodoxă Rusă din veacul următor.

Tot în secolul al XVI-lea, odată cu revigorarea vieţii monahale în Rusia, apar primele încercări de corectare a greşelilor din cărţile de cult şi din ritul ortodox. Astfel, în anul 1517, patriarhul Fotie (1516-1536) al Moscovei îl invită pe monahul Maxim (1470 ?-1556) din Sfântul Munte să corecteze cărţile de cult cu ajutorul unor traduceri noi, mai fidele, din limba greacă în slavonă. Dar schimbările din cărţile bisericeşti propuse de sfântul Maxim Grecul au fost vehement criticate de clerul rus, fiind considerate erezii. Mai mult, datorită faptului că Maxim avea o viziune asupra Bisericii similară celei a sfântului Nil, el a fost întemniţat în anul 1525 şi a murit în închisoare.

Cu toate acestea, ierarhii ruşi nu renunţă la ideea de a corecta cărţile de cult iar, în 1551, sinodul convocat de patriarhul Macarie (1542-1563) al Moscovei întăreşte acest lucru. La scurt timp după sinod, clericii care se opuneau îndreptării au tipărit un fals numit ,,Stoglav” (,,O sută de capitole”), prezentându-l drept decret al acestui sinod, în ideea de a menţine în Biserică multe dintre formele denaturate.

 

Secte 07-1

Biserica Lipovenească din Slava Cercheză, judeţul Tulcea 

 

Secolul al XVII-lea debutează cu războiul religios dintre polonezi şi ruşi, izbucnit din dorinţa papalităţii de a catoliciza Rusia. Războiul nu a rămas fără urmări la nivel ecleziastic, una dintre ele fiind decăderea şi mai mare a vieţii duhovniceşti. De asemenea, în Biserica Rusă au pătruns alte deformări ale ritului ortodox: predica a dispărut, luându-i locul cuvântul citit din cazanie, iar din dorinţa de a scurta slujbele bisericeşti, tipicul era citit şi cântat simultan pe mai multe voci, astfel că slujba îşi pierdea structura şi continuitatea. De exemplu, la utrenie se citeau concomitent psalmii, catismele şi canoanele, în timp ce diaconul cânta ecteniile.

În 1618, ţarul Mihail (1613-1645) încheie pacea cu Polonia, iar un an mai târziu, Filaret Romanov, tatăl ţarului, ce alesese schima monahală, ajunge patriarh (1619-1633). Acest fapt a contribuit la armonizarea relaţiilor dintre puterea laică şi cea bisericească. În această perioadă, patriarhul Filaret, cunoscător al metodelor iezuite, ia măsuri împotriva inovaţiilor strecurate de iezuiţii polonezi. Astfel, în sinodul din 1620 el cere rebotezarea catolicilor şi combaterea doctrinei papale, inclusiv a calendarului gregorian. În plus, el întemeiază o şcoală de limbă greacă, dând un nou avânt traducerilor din această limbă şi colaborând cu învăţaţii greci pentru corectarea greşelilor din cărţile de cult.

Realizând importanţa lucrării patriarhului Filaret, următorul ţar, Alexei (1645-1676), încredinţează misiunea de corectare unui grup de preoţi de mir, conduşi de protopopii Ioan Neronov şi Avacum Petrovici. Ei nu au reuşit să ducă la îndeplinire această misiune, pe de o parte datorită folosirii ,,Stoglav"-ului ca îndreptar, iar pe de altă parte din cauza ideilor lor iosifite.

Adevărata îndreptare a ritului Bisericii Ortodoxe Ruse o realizează abia patriarhul Nicon (1652-1658). Considerând că el este omul potrivit pentru a revigora Biserica, ţarul Alexei îl numeşte pe Nicon arhimandrit al unei mânăstiri din Moscova, pentru a se putea consulta cu el atât în problemele duhovniceşti, cât şi în cele laice. Ales patriarh în 1652, Nicon primeşte această înaltă demnitate cu condiţia ca puterea laică să i se supună şi, mai mult, să accepte îndreptarea ritului şi a cărţilor bisericeşti ruseşti după ritul şi cărţile greceşti.

Fire autoritară, Nicon înţelege că Biserica are nevoie de o schimbare radicală: ,,sunt rus şi fiu de ruşi, dar credinţa şi religia mea sunt greceşti” şi că măsurile luate de înaintaşii săi nu erau suficiente. De aceea, cere Bisericii Ortodoxe Ruse să se conformeze Sfintei Tradiţii şi Bisericii Greceşti. Pentru aceasta, ţarul dăruieşte Bisericii, în anul 1654, curtea tipografilor din Moscova.

Un an mai târziu, patriarhul convoacă un sinod la Moscova care adoptă îndreptarea propusă de el şi de ţar; cere Muntelui Athos să îi trimită manuscrise şi supune cercetării celor patru patriarhi răsăriteni propunerea sinodului rus. În 1656, patriarhii îi răspund, sfătuindu-l să pună în practică propunerea şi, în plus, îi recomandă îndreptarea semnului crucii pe care ruşii îl făceau cu două degete în loc de trei. Ca urmare, patriarhul Nicon Secte 07-2începe să tipărească cărţi traduse după manuscrisele greceşti şi corectează ritul. Pe măsură ce introduce în Biserică noile cărţi de cult, el se loveşte de împotrivirea tipografilor iosifiţi şi a episcopului Pavel de Colomna care consideră schimbările lui inovaţii, nemairespectând Biserica Ortodoxă Greacă.

 

Biserica Lipovenească din Slava Rusă, judeţul Tulcea 

 

Patriarhul nu ia în seamă opoziţia lor, dar manifestările violente şi încercările de a-l atrage pe ţar de partea lor îl determină să ia măsuri. Astfel, o parte dintre oponenţii îndreptării sunt caterisiţi şi exilaţi la diferite mânăstiri, departe de capitală.

Nicon se retrage în 1658, fără să renunţe însă la atribuţiile de patriarh, sperând într-o îmbunătăţire a situaţiei care să îi permită revenirea pe scaunul patriarhal. Însă retragerea sa nu a avut rezultatele scontate. Astfel, în 1666, ţarul convoacă un sinod la Moscova pentru a clarifica situaţia atât a Patriarhiei (vreme de 8 ani Biserica Rusă nu a avut un conducător real), cât şi a îndreptării introduse de Nicon. Ierarhii ruşi, îndrumaţi de patriarhii Paisie al Alexandriei şi Macarie al Antiohiei, ce aveau şi acordul patriarhilor Constantinopolului şi Ierusalimului, au întărit lucrarea lui Nicon, dar s-au opus revenirii sale ca patriarh:

,,Recomandăm tuturor credincioşilor ortodocşi din Rusia să se supună fără îndoială Sfintei Biserici de Răsărit şi Apostolice a lui Iisus Hristos; să primească şi să întrebuinţeze cărţile nou traduse, îndreptate şi binecuvântate de Sinod; … să facă semnul Sfintei Cruci cu trei degete precum o fac toţi ortodocşii; … să păstreze rânduiala bisericească şi mânăstirească potrivit tradiţiei Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Această poruncă şi sfătuire sinodală o dăm şi ordonăm tuturor a o păzi fără schimbare şi a se supune Sfintei Biserici a Răsăritului. Iar dacă cineva nu va asculta cele poruncite de noi şi nu se va supune Sfintei Biserici a Răsăritului şi acestui sfinţit sinod şi va începe a ne contrazice şi a se opune nouă, cu puterea dată nouă, de la Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, de va fi din tagma cea sfinţită îl lepădăm şi îl lipsim de toată sfinţita lucrare şi de har şi îl dăm blestemului. Iar de va fi din tagma mirenească îl excomunicăm şi îl facem străin de Tatăl şi de Fiul şi de Sfântul Duh şi îl dăm blestemului şi anatemei ca pe un eretic şi nesupus şi îl tăiem de la turma Bisericii lui Dumnezeu ca pe un membru putred şi netrebnic până ce se va înţelepţi şi se va întoarce la dreptate prin pocăinţă”.

Prin această hotărâre sinodală, cei care se împotriveau îndreptării cărţilor de cult şi ritului deveneau schismatici. Ei au fost numiţi de Biserica Ortodoxă Rusă raskolnici (raskol însemnând schismă în limba rusă) sau vechi credincioşi sau de rit vechi (denumirea de lipoveni nu este proprie decât credincioşilor de rit vechi din România).

Cu un fanatism caracteristic ignoranţei, raskolnicii s-au separat nu numai de Biserica Rusă, ci de întreaga Biserică Ortodoxă, socotind că aceasta, în totalitatea ei, s-a lepădat de credinţa şi ritul adevărate. Prigoniţi de ierarhi şi de ţar, ei şi-au închegat comunitatea în jurul unei mânăstiri de pe insula Soloveţk din Marea Albă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

 

PARTEA A IV-A

La apariţia schismei au contribuit şi alţi factori, precum implicarea puterii laice în problemele Bisericii. Astfel, în 1667, ca urmare a ideilor iosifite care dominau relaţiile dintre Biserica Rusă şi Stat, ţarul Alexei a dat un decret prin care se legifera răspunderea schismaticilor nu numai în faţa instanţelor bisericeşti, ci şi în faţa celor civile. Mai târziu, în 1684, acest decret s-a răsfrânt şi asupra celor acuzaţi de complicitate la activitatea schismaticilor. Drept urmare, în primul secol după schismă, raskolnicii au declanşat numeroase răscoale la Moscova şi în întreaga Rusie, susţinând că Biserica şi statul rus sunt uneltele sau comunitatea lui antihrist.

În 1721, după ce timp de 21 de ani scaunul patriarhal a fost menţinut vacant în mod intenţionat, ţarul Petru cel Mare (1689-1725) a desfiinţat, în mod despotic, titlul de patriarh. Petru a emis o lege potrivit căreia Biserica era condusă de un sinod permanent, stabilind în acelaşi timp şi regulamentul intern al acestuia numit ,,Regulament spiritual”. Prin această hotărâre, el a dat o lovitură puternică Bisericii Ortodoxe Ruse, punând-o în situaţia de a nu-şi putea rezolva problemele interne, printre care se număra şi schisma nou apărută.

De-a lungul timpului, autorităţile civile i-au prigonit pe raskolnici, întemniţându-i şi arzându-i pe rug, prigoanele alternând cu perioade în care ţarii le acordau dreptul de a-şi exprima credinţa. Astfel, Petru cel Mare nu le-a dat dreptul de a se organiza într-un cult şi, în plus, i-a pus să plătească dări duble faţă de ceilalţi supuşi. În schimb, împărăteasa Ecaterina a II-a (1762-1796) i-a tolerat, permiţând schismaticilor emigraţi să se întoarcă în ţară. ţarul Nicolae I (1825-1855) i-a prigonit, ca apoi Alexandru al II-lea (1855-1881) să le acorde încă o dată dreptul de a sluji după ritul vechi. Secolul al XIX-lea se sfârşeşte cu recunoaşterea lor ca Biserică şi acordarea de drepturi egale cu cele ale ortodocşilor, de către ţarul Alexandru al III-lea (1881-1894).

Separarea de Biserica Ortodoxă a condus, în timp, la abateri canonice grave. Astfel, în anul 1690, schismaticii s-au scindat în două grupări: popovţi (cei cu preoţi) şi bezpopovţi (cei fără preoţi). Dezbinarea s-a datorat lipsei de preoţi, generată pe de-o parte de moartea acestora în timpul prigoanelor şi, pe de altă parte, de neaderarea nici unui ierarh la mişcarea schismatică. Singurul dintre ierarhi care îi fusese favorabil, episcopul Pavel de Colomna, murise în 1656, închis într-o mânăstire, fără a hirotoni vreun urmaş.

Gruparea popovţilor a acceptat, după un timp, preoţi din Biserica Ortodoxă Rusă care treceau la ritul vechi şi săvârşeau slujbe după cărţile de cult neîndreptate. Cu toate acestea, prezenţa preoţilor nu i-a împiedicat pe popovţi să se fragmenteze treptat, din motive dogmatice, în mai multe tabere, numite după conducătorii lor, după centrul unde au luat naştere sau după anumite idei proprii. Opt dintre acestea au luat o amploare mai mare: partizanii lui Avacum şi Onofrei, care credeau într-un tetrateism (un Dumnezeu în patru ipostasuri) şi propovăduiau arderea de vii pentru credinţă; partizanii lui Dosoftei ce aveau idei sabeliene (considerau că Fiul nu este o persoană distinctă a Sfintei Treimi, ci o ,,manifestare a lui Dumnezeu”); credincioşii din Wietka, cei mai ,,liberali” dintre popovţi; gruparea diaconului Alexandru ce s-a desprins din tabăra credincioşilor de la Wietka; miruitorii din nou, ce îi mirungeau pe preoţii ortodocşi care se converteau la credinţa de rit vechi; credincioşii din Cernobol; partizanii lui Suslov, care acceptau doar preoţi din Rusia nu şi din Ucraina; credincioşii din Luzka. După 1870 au mai apărut încă nouă grupări, printre noile ,,mlădiţe” numărându-se secta celor ce purtau haine albe, creştinii liberi şi creştinii apostolici.

Conştienţi că o Biserică nu poate dăinui fără episcop, grupările popovţilor îşi unesc forţele pentru a obţine sprijinul unui arhiereu, fără a mai ţine seama de neînţelegerile existente între ele. Secolul al XVIII-lea numără nu mai puţin de 14 încercări de a întemeia un episcopat. Mai mult, în anul 1723, popovţii nu se dau înapoi de la a folosi acte false pentru a-l convinge pe mitropolitul Moldovei să le hirotonească un episcop. Ulterior, descoperindu-se înşelătoria, autorităţile bisericeşti şi civile l-au condamnat pe falsul episcop, acesta murind în urma prigoanei. La rândul lor, popovţii sunt înşelaţi, la mijlocul secolului al XVIII-lea, de doi aventurieri care se recomandă episcopi. Primul dintre ei îl hirotoneşte pe cel de-al doilea ,,de la distanţă”. La aflarea adevărului, unul dintre falşii episcopi se refugiază în Polonia convertindu-se la catolicism, iar celălalt este înecat în Nipru de popovţii păcăliţi.

O altă încercare reuneşte, în 1765, majoritatea grupărilor popovţilor şi ale bezpopovţilor deopotrivă. Ei iau hotărârea de a hirotoni în taină un arhiereu, folosind ca mijlocitoare ale hirotoniei moaştele unui sfânt. Bucuria de a se reuni sub oblăduirea unui arhiereu a covârşit ideea că printr-o astfel de ,,hirotonie” episcopul lor nu va avea succesiune apostolică. Cu toate acestea, neînţelegerile cu privire la persoana care va citi rugăciunile de hirotonie au distrus orice urmă de unitate.

În anul 1783, o parte dintre popovţi, încurajaţi de arhierei ortodocşi, au cerut sinodului Bisericii Ruse să le hirotonească un episcop. Însă, sinodul a hotărât să le trimită preoţi ortodocşi care să slujească după ritul vechi, dar care să rămână sub păstorirea Bisericii Ruse. Acceptând aceasta, ei au revenit în sânul Ortodoxiei şi au primit numele de edinovierţi sau omopişti, cei doi termeni însemnând în limba rusă şi respectiv greacă uniţi în credinţă.

În 1800, Mitropolitul Platon al Moscovei a stabilit, împreună cu edinovierţii, 16 puncte pentru unire; primul şi cel mai important dintre acestea a fost ridicarea anatemei ce fusese dată în anul 1666 împotriva credincioşilor de rit vechi, deşi ei nu s-au conformat hotărârilor acelui sinod (de îndreptare a ritului). Celelalte puncte se refereau la relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi clerul şi mirenii edinovierţi: hirotonia preoţilor, sfinţirea antimiselor, acordarea Sfintelor Taine credincioşilor de rit vechi. Mitropolitul a acceptat ca preoţii hirotoniţi de episcopi ortodocşi să slujească după ritul vechi, căci ,,deşi se admite că în cărţile întrebuinţate se găsesc oarecare greşeli, dar nu în esenţa dogmelor credinţei, ci în cuvinte şi obiceiuri, dobândirea păcii este mai importantă decât toate”.

Restul popovţilor a încercat în continuare să convingă diferiţi arhierei ortodocşi să treacă la ritul vechi: gruzini, greci, palestinieni sau ruşi, dar nici una dintre aceste tentative nu a reuşit. Abia în anul 1846, Ambrozie Popovici, Mitropolit al Bosniei şi Herţegovinei ce fusese suspendat, se stabileşte cu aprobarea autorităţilor austriece la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord, unde este miruns de lipoveni. Controlat strict de autorităţi, el a fost închis în 1847 pentru că a hirotonit mai mulţi preoţi decât i se permisese.

Urmaşul lui Ambrozie, Chiril, a fost pe punctul de a provoca o nouă schismă, din cauza abuzurilor şi anatemelor pe care le-a împărţit ,,cu generozitate”. În anul 1862, a mai avut loc o ruptură între popovţi, aceştia împărţindu-se în enciclici şi antienciclici. Ei au fost numiţi astfel după acordul sau refuzul de a semna o enciclică prin care ,,Biserica Ortodoxă Rusă era recunoscută ca drept credincioasă, deşi rătăcită în uzurile sale”.

Pe de altă parte, bezpopovţii nu au acceptat preoţi din Biserica Ortodoxă, considerând că aceştia şi-au pierdut darul odată cu îndreptarea ritului. Ei au preluat ideile protestante potrivit cărora toţi credincioşii sunt preoţi, slujbele fiind săvârşite de mirenii bătrâni numiţi predicatori. Rămaşi fără preoţi, ei au fost lipsiţi şi de Sfintele Taine, ca împărtăşania, mirungerea şi cununia, în timp ce botezul şi spovedania erau săvârşite de predicatori.

 

Secte 08

Catedrala ,,Adormirea Maicii Domnului” (Uspenia) din Fântâna Albă, Ucraina

 

Bezpopovţii au deviat şi mai mult de la dreapta credinţă sub influenţa sectelor ruseşti vechi (bogomili, iudaişti, strigolnici) sau a celor protestante (quakeri, unitarieni, baptişti, metodişti). Astfel, ei s-au scindat în două mari ramuri: primii au o credinţă ortodoxă infestată cu erezii referitoare la Biserică şi Sfintele Taine, iar ceilalţi au idei anticreştine. Ambele grupări s-au fărâmiţat ulterior şi mai mult, dând naştere multor secte.

Printre sectele apărute din prima ramură se numără pomorjanii - cei care se feresc de ortodocşi ca de necuraţi, peregrinii - care consideră puterea laică ca fiind a lui antihrist, hristiţii - ai căror conducători sunt întruchiparea lui Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, razinovţii - care cred că sunt împărtăşiţi în Joia Mare în chip nevăzut de un înger, potemţii - care se botează pe întuneric, miercurenii - care ţin duminica miercuri, numărătorii - care cred că duminica este joi şi că păcatul este primul pas către mântuire.

Cea de-a doua ramură a produs secte şi mai îndepărtate de dreapta credinţă precum hliştii, care cred că Dumnezeu Tatăl s-a întrupat în anul 1645 într-un ţăran rus; duhoborţii, care au preluat idei de la quakeri (nu cred în Sfânta Treime); stundiştii şi paşcovţii, ce sunt neoprotestanţi.

Cu toate că raskolnicii nu au renunţat niciodată la ritul vechi, decretul din 1905 cu privire la libertatea cultelor în Rusia a eliminat numele de raskol şi raskolnici. Mai mult, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit între 30 mai şi 2 iunie 1971 la Moscova, sub preşedinţia locţiitorului de patriarh Pimen, a hotărât ridicarea anatemei date de sinodul din 1666 împotriva credincioşilor de rit vechi, precizând că ,,ortodocşii ruşi pot utiliza de acum înainte practici şi rituri diferite la săvârşirea cultului”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

 

 

 

PARTEA A V-A 

Creştinismul dăruit ruşilor în secolul al XI-lea de Imperiul Bizantin era unul pe deplin conceput ca învăţătură şi formă exterioară; dogma sa fusese stabilită de către Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice, iar ritul bisericesc fusese alcătuit în cursul primului mileniu creştin. Cu toate acestea, odată cu traducerea cărţilor de cult din limba greacă în slavonă, s-au strecurat greşeli în rit care, de-a lungul timpului, s-au agravat. La acestea s-au adăugat şi altele, mai ales în perioada dominaţiei tătare (1237-1480) şi în secolul al XVI-lea, prin tipărirea Stoglavului - actul fals al Sinodului ţinut de Patriarhia Rusă în 1551 care consfinţea o serie de greşeli în ritul ecleziastic.

În timp, echilibrul dintre dogmă şi exprimarea sa prin rit a fost şi mai mult afectat, în Biserica Ortodoxă Rusă născându-se chiar curente care acordau o mai mare importanţă ritului decât învăţăturii pe care acesta o întrupa. În secolul al XVII-lea, Patriarhul Nicon a vrut să elimine această îndepărtare de Sfânta Tradiţie, prin corectarea erorilor în rit. Cu toate că majoritatea credincioşilor au fost de acord cu hotărârea Sinodului Bisericii Ruse din 1666, au existat însă şi grupuri puţin numeroase care s-au opus îndreptării. Importanţa exagerată pe care aceştia au acordat-o ritului ecleziastic, căzând chiar în ritolatrie (N.R.: idolatrizarea ritului), i-a determinat să privească îndreptarea ca pe o abatere de la dreapta credinţă şi, în consecinţă, să păstreze ritul vechi, cu greşeli. La sfârşitul secolului al XVII-lea, ei s-au separat de Biserica Ortodoxă Rusă, fiind numiţi mai întâi rascolnici, adică schismatici, şi apoi lipoveni sau creştini de rit vechi datorită menţinerii acestor forme vechi ale ritului bisericesc.

Pentru a putea expune deosebirile dintre Biserica Ortodoxă şi cultul creştin de rit vechi - titulatură sub care este cunoscută astăzi Biserica lipovenească în România - vom încerca să dăm o definiţie a ritului. Ritul este împletirea, după anumite rânduieli, a tuturor formelor de cult: citiri, cântări, gesturi şi simboluri în săvârşirea unei slujbe bisericeşti. Expresiile şi formele ritului izvorăsc din învăţătura dată de Însuşi Iisus Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi predată nouă de Sfinţii Părinţi, pe care Biserica a păstrat-o neschimbată de-a lungul secolelor.

Ritul traduce Sfânta Scriptură şi Tradiţie în viaţa cotidiană a Bisericii, el reprezentând puntea ce uneşte dogmele şi învăţăturile mântuitoare cu slujbele bisericeşti. Prin formele sale văzute şi prin simbolistica sa, el transmite credincioşilor adevărurile şi darurile duhovniceşti.

Fiecare formă şi expresie a ritului contribuie la împlinirea slujbelor bisericeşti - care sunt alcătuite în chip desăvârşit. Formele ritului sunt mijloace de curăţire şi sfinţire a sufletului pe care îl pregătesc pentru primirea Sfintelor Taine. În acelaşi timp, în desfăşurarea lor, ele simbolizează iconomia mântuirii. Astfel, ,,predaniile coborâte prin duhul lor în slova sfintelor şi dumnezeieştilor slujbe sunt descoperitoare ale Sfintei Treimi”.

Biserica este cea care uneşte învăţătura lui Hristos cu slujba prin care darurile dumnezeieşti se revarsă asupra creştinului, dogma cu ritul care o întrupează, căci cele două laturi ale credinţei nu pot exista independent, ele găsindu-se într-o armonie deplină şi, ca atare, într-o strânsă dependenţă. Fără trăirea sa prin rit, dogma este inaccesibilă creştinului, iar ritul fără conţinutul său dogmatic este literă moartă, căci Biserica trăieşte în slujbe, prin rit, dogmele, mărturisindu-şi clipă de clipă Adevărul.

Ritul ortodox s-a născut odată cu Biserica, fiind alcătuit de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi desăvârşit în primul mileniu creştin. Rânduielile cu privire la desfăşurarea slujbelor bisericeşti au fost statornicite de Sfinţii Apostoli, iar pe măsură ce cultul creştin s-a dezvoltat a devenit imperios necesară stabilirea unor reguli mai amănunţite după care să se săvârşească acestea. Sfântul Hariton Mărturisitorul († 270) este cel care a început această lucrare în secolul al III-lea, fiind continuată, în secolul al IV-lea, de Sfinţii Teoctist şi Eftimie cel Mare. Mai târziu, în secolul al VI-lea, Sfântul Sava cel sfinţit († 531) a adunat regulile stabilite de înaintaşii săi, alcătuind o carte ce cuprindea rânduielile slujbelor bisericeşti, cunoscută sub numele de Tipicul Sfântului Sava. Acest tipic a fost, la rândul său, îmbogăţit de Sfinţii Sofronie al Ierusalimului († 683) şi Ioan Damaschin († 749). Ritul existent astăzi a fost desăvârşit în forma sa actuală în secolele de înflorire a creştinismului, ulterior aducându-i-se doar mici modificări.

Sfinţii Părinţi au scris numai despre unele forme şi expresii ale ritului, considerându-le pe celelalte de la sine înţelese. Acestea din urmă s-au transmis oral, din generaţie în generaţie, fiind considerate în Biserică la fel de importante ca cele scrise. Astfel, Sfântul Vasilie cel Mare explică: ,,printre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor, predate în chip tainic; dar şi unele şi altele au aceeaşi putere pentru credinţă. Dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile - care nu au temei scris - ca şi când nu ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii ? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii ? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei ? În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii şi pe cel ce se botează ? Nu în virtutea tradiţiei transmise în mod tainic ? Nu izvorăsc toate acestea din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină ?”

Expresiile ritului formează un întreg desăvârşit, neştirbit de trecerea timpului, care nu are nevoie de modificări sau adăugiri. Referitor la acest lucru, Sfântul Apostol Pavel le scrie tesaloniceenilor următoarele: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile care le-aţi învăţat ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră” (II Tesaloniceeni 2, 15). A atinge un element din acest întreg, consfinţit de Biserică şi deci de Sfânta Tradiţie, alterează ritul în întregul lui, învăţătura pe care acesta o întrupează, fapt ce deschide uşa ereziei.

Lipovenii sunt un exemplu viu al acestei greşeli, căci neacceptând îndreptarea greşelilor din ritul bisericesc, ei s-au separat de Biserica Ortodoxă, căzând, în timp, în felurite abateri şi erezii.

Astfel, ritul vechi, ţinut de lipoveni, diferă de cel ortodox în mai multe aspecte. Primul lucru în care se deosebesc cele două rituri este semnul crucii; în timp ce ortodocşii îşi fac semnul crucii unind primele trei degete ale mâinii drepte, lipovenii îşi fac semnul crucii doar cu două degete, unind degetul mare cu degetele al patrulea şi al cincilea, în acelaşi fel fiind dată şi binecuvântarea preoţească şi arhierească. Crucea lipovenească are opt capete în loc de patru, fiind alcătuită cu ajutorul a trei lemne puse curmeziş, în loc de unul singur. Problema crucii în ritul vechi nu constă în felul crucii, ci în faptul că lipovenii nu recunosc şi nu admit crucea ortodoxă, cea cu patru capete, considerând-o eronată.

O altă abatere de la rit este modificarea Crezului, lipovenii pretinzând ca în loc de cuvintele ,,Şi întru Duhul Sfânt, Domnul …”, să se spună ,,Şi întru Duhul Sfânt, adevăratul Domn …”, considerând, de asemenea, că ortodocşii sunt cei care au schimbat, în mod necanonic, Crezul. Ei ţin ca, în Vinerea Mare şi în alte dăţi când se înconjoară biserica, aceasta să se facă în sensul acelor de ceasornic, şi nu invers, cum fac ortodocşii. În plus, ei scriu numele lui Iisus Hristos cu un singur ,,i” - Ισους, ce înseamnă ,,cu urechi drepte”, în sens peiorativ măgar, şi nu Iisus - Ιησους, care se traduce Mântuitorul.

Şi la săvârşirea proscomidiei există diferenţe între cele două rituri. Astfel, lipovenii folosesc cel puţin 7 prescuri în loc de 5 ca în Biserica Ortodoxă; la proscomidia ortodoxă din a treia prescură se scot nouă părticele pentru cele nouă cete de îngeri, iar din a patra şi a cincea se scot părticele pentru vii şi morţi, în timp ce lipovenii susţin ideea ca din fiecare prescură să se scoată numai câte o părticică, pentru toate categoriile de pomeniţi.

Biserica Ortodoxă întrebuinţează prescuri însemnate cu o pecete pătrată, care formează o cruce cu literele Iis.Hr.Ni.Ka. ce înseamnă Iisus Hristos Biruitorul. Lipovenii cred că pecetea trebuie să fie rotundă, să aibă împrejur cuvintele: ,,Iată mielul lui Dumnezeu, care ridici păcatele a toată lumea”, iar în mijloc să aibă o cruce cu 8 extremităţi, în despărţitura de sus a crucii să existe monogramele Is.Hr., în partea de deasupra peceţii cuvintele ,,Împăratul slavei”, de o parte a crucii suliţa, de cealaltă trestia cu buretele, iar dedesubt capul lui Adam. În plus, atunci când se înjunghie Sfântul Agneţ, preotul ortodox zice: ,, Junghie-se Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”, în timp ce preotul de rit vechi spune ,,Junghie-se Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatele lumii”. Dacă nu se respectă cu stricteţe toate aceste condiţii, lipovenii consideră că împărtăşania nu este valabilă.

Diferenţele dintre cele două rituri se răsfrâng şi asupra rânduielilor Sfintei Liturghii. Astfel, la liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasilie cel Mare, săvârşite la praznice, creştinii de rit vechi consideră că la antifonul al treilea, ale cărui stihuri se încheie cu cuvintele: ,,Pe cei ce cântăm Ţie aliluia”, aliluia trebuie să se cânte de trei ori şi nu o singură dată ca în Biserica Ortodoxă, în alte cazuri, cerând, în schimb, ca aliluia să se cânte o dată sau de două ori în loc de trei ori. Ei protestează, de asemenea, faţă de faptul că înainte de ultima repetare a cântării ,,Sfinte Dumnezeule”, diaconul ortodox adaugă cuvântul ,,puternic”.

Deosebiri apar şi în binecuvântarea pe care preotul o dă pentru citirea Sfintei Evanghelii. La ieşirea cu Sfintele Daruri, în ritul ortodox, antimisul se pune pe umărul stâng al diaconului, în timp ce în ritul vechi, acesta se pune pe umărul drept. La cântarea Heruvicului, lipovenii înlocuiesc cuvintele ,,întreit sfântă cântare” cu ,,trisfântul imn”. În afara deosebirilor prezentate, în liturghia de rit vechi apar schimbări şi în alte cântări şi rugăciuni: la acoperirea Sfintelor Daruri, când se împărtăşeşte preotul etc. În plus, lipovenii au stabilit un număr fix de metanii şi închinăciuni ce trebuie făcute de creştini, în momente bine determinate ale liturghiei.

Rugăciunile din cărţile lipovenilor şi întreg ritul au continuat să se modifice şi după separarea de Biserica Ortodoxă, datorită izolării comunităţilor lor vreme de mai bine de trei sute de ani. Astfel, ,,Mila păcii, jertfa laudei” s-a transformat în ,,Milă, pace, jertfă şi cântare”, iar din cântarea ,,Lumină lină” - una dintre cele mai vechi cântări ale vecerniei ortodoxe - au dispărut chiar cuvintele ,,lumină lină”.

Muzica bisericească este cântată la unison, folosirea mai multor voci nefiind acceptată de creştinii de rit vechi. Cântările lor nu seamănă cu cele bizantine, existente în Biserica Ortodoxă, asemănându-se în schimb cu cântecele din folclorul rusesc. Icoanele şi arhitectura bisericească s-au îndepărtat în timp de cele admise de canoanele Bisericii, lipovenii pretinzând ca icoanele să se picteze şi bisericile să se construiască aşa cum se făceau înainte de 1666.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Păstorii Bisericii Ortodoxe au scris despre lipoveni încă de la apariţia primelor semne ale schismei, atrăgând atenţia credincioşilor asupra abaterilor acestora de la dreapta credinţă. Primii care s-au ridicat împotriva acestei mişcări, combătând greşelile ritului vechi şi avertizând cu privire la erezie au fost Sfântul sfinţit Dimitrie, Mitropolitul Rostovului (1629-1709) şi Sfântul Paisie Velicicovschi, stareţul Mânăstirii Neamţului (1722-1794).

Sfântul Dimitrie a fost Mitropolitul Rostovului între anii 1702-1709, perioadă în care lipovenii, persecutaţi de autorităţile imperiului, începuseră să-şi alcătuiască comunităţi şi să propovăduiască ortodocşilor ideile lor, îndemnându-i a se lepăda de Soborniceasca Biserică. Îngrijorat de prozelitismul pe care îl practicau, el scrie, în 1709, o carte intitulată ,,Adunare în scurt pentru eresurile lipoveneşti”, ce este tipărită pentru prima oară în 1745 la Kiev. Din cauza stabilirii şi în Moldova a lipovenilor prigoniţi de statul rus, călugării Mânăstirii Neamţului traduc parţial cartea Sfântului Dimitrie şi o tipăresc în anul 1837.

Principala scriere a Sfântului Paisie de la Neamţ despre lipoveni este o scrisoare alcătuită în anul 1794 ca răspuns la întrebările adresate lui de un grup de credincioşi ruşi asupra propovăduirilSecte 12-2or rascolnicilor. Această scrisoare a Sfântului Paisie aparţine unei perioade ulterioare, când schisma exista deja de 150 de ani în Biserica Ortodoxă Rusă, iar unii dintre lipoveni se stabiliseră în Moldova, formând comunităţi destul de bine închegate.

Cei doi sfinţi sunt categorici în privinţa creştinilor de rit vechi, pe care îi numesc dintru bun început eretici. Cu toate acestea, ei nu numesc erezii diferenţele de rit, ci roadele pe care acestea le au. Astfel, Sfântul Dimitrie scrie: ,,Schimbarea cea întru oareşicare cuvinte în cărţi nu este schimbarea credinţei. Că întru acelaşi Dumnezeu şi cărţile cele noi învaţă a crede, precum şi cele vechi. Pre aceleaşi dogme ale credinţei şi cele noi cărţi, precum şi cele vechi. Şi nu este nici o potrivnică învăţătură în cele noi cărţi, precum şi în cele vechi. Dară că au schimbat oareşicare cuvinte, aceea nu este stricăciune, ci îndreptare”.

Ambii arată importanţa păstrării neschimbate a învăţăturii Sfinţilor Părinţi pentru a feri Biserica de erezii şi de pericolul celei mai mici modificări, ce poate afecta întreg edificiul. Ei explică cum este atinsă învăţătura prin modificarea expresiilor ritului, lămurind urmările acesteia. Astfel, schimbarea căreia Sfântul Paisie îi acordă cea mai mare importanţă este cea a semnului crucii, considerând că aceasta atinge învăţătura Bisericii despre mărturisirea Sfintei Treimi. Sfântul scrie: ,,Semnul crucii este o datină apostolească nescrisă despre care Sfântul Vasilie cel Mare învăţa: ,,Anume ca prima şi cea mai de obşte datină voi pomeni mai întâi chipul crucii”.”

El explică dogma pe care o întrupează această formă a ritului, precum şi gravitatea schimonosirii ei de către lipoveni: ,,Primele trei degete ale mâinii drepte se iau dară la închipuirea celor trei Feţe ale Preasfintei Treimi: primul deget, în chipul primei Feţe, a Tatălui; al doilea deget, arătătorul, în chipul Feţei a doua, a Fiului; al treilea deget, mijlociul, în chipul Feţei a treia, a Sfântului Duh. Şi cu acest fel de alcătuire a primelor trei degete ale mâinii drepte se învoieşte toată Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică, după Tradiţia apostolilor pentru înfăţişarea Tainelor Preasfintei Treimi” … ,,Care sunt însă cele trei degete ale lipovenilor ? Primul deget, al patrulea şi al cincilea. Vă încumetaţi să mărturisiţi cu aceste degete Taina Preasfintei Treimi ?” … ,,iar împotrivitorii primul deget în chipul Tatălui au luat, iar pe Fiul şi pe Duhul de Dumnezeire lipsesc, precum Arie şi Macedonie, luând al patrulea şi al cincilea deget pentru înfăţişarea unor oarecare a patra şi a cincea feţe”.

Mai mult, ,,dacă în alcătuirea degetelor nu ar fi cuprinsă Taina Sfintei Treimi, atunci numai pentru lepădarea datinii apostolilor, nu şi pentru hula lor ar fi osândiţi. Dar de vreme ce se încumetă cu asemenea blestemată şi păgânească alcătuire să hotărască Taina Sfintei Treimi, atunci pentru a sa născocire, a unei oarecare deosebite şi nemaiauzite Treimi şi pentru hula lor nepocăită asupra adevăratei Preasfintei Treimi, nu vor avea iertare nici în acest veac, nici în cel viitor”.

Prin ele însele, aceste diferenţe în ritul bisericesc nu sunt erezii, dar încăpăţânarea în ele i-a îndepărtat de dreapta credinţă, din cauza lor lipovenii lepădându-se de Biserica Ortodoxă. Ei s-au separat nu numai de Biserica Ortodoxă Rusă, ci de întreaga Biserică Ortodoxă, declarând că aceasta în întregime s-a lepădat de credinţa şi ritul adevărate. Lepădarea de Biserică duce la lepădarea de Capul acesteia - Iisus Hristos, şi mai departe la fragmentarea rascolnicilor într-o mulţime de grupuri şi grupări dezbinate între ele, din ce în ce mai îndepărtate de dreapta credinţă, având fiecare propriile erezii şi nemaiavând în comun altceva decât faptul că hulesc Biserica lui Hristos, numind-o ,,unealta lui antihrist”. Iar cel separat de Biserică, ,,ce petrece într-o asemenea dezbinare, chiar de ar fi făcut şi toate faptele bune, chiar dacă şi sângele său l-a vărsat în mucenicie pentru Hristos, ceea ce covârşeşte toate faptele bune, nici prin sângele său vărsat în mucenicie pentru Hristos nu poate să şteargă păcatul său de moarte, adică dezbinarea”, spune Sfântul Paisie.

Tot Sfântul Paisie spune: ,,rascolnicii, lepădând şi hulind crucea lui Hristos cea cu patru capete cu o asemenea straşnică şi înfricoşată defăimare, cu adevărat înaintemergători şi ucenici ai lui antihrist fiind se împotrivesc învederat Dumnezeieştii Evanghelii şi întregii Sfintei Biserici, marilor învăţători ai Bisericii şi cărţilor bisericeşti”.

După separarea de Biserică, urmările faptului că lipovenii au căzut în ritolatrie au fost îndepărtarea de la dogma Bisericii şi înlocuirea ei cu ideile lor despre ce ar însemna dogma - erezii, lucru mărturisit într-un duh de cei doi sfinţi. Astfel, Sfântul Dimitrie scrie: ,,Mărturisesc învăţătorii cei lipoveni credinţa cea întru unul Dumnezeu. Dar întru materia cea văzută şi pipăită caută Dumnezeirea şi întru acelea îşi pun credinţa lor. Icoana cea afumată şi veche, aceea este credinţa lor. Crucea cea cu opt cornuri, aceea este credinţa lor. O, prea nebunilor, orbilor, rătăciţilor, şi cei ce aveţi mintea voastră ca cu nişte funingine întunecată, au doar icoana este Dumnezeu ? Au doar numărul coarnelor crucii este Dumnezeu ? Sfântă este icoana şi cinstită, dar nu este Dumnezeu. Sfântă este crucea cea cinstită, dar nu este Dumnezeu. Toate acestea sunt materii văzute, pipăite, dar nu sunt Dumnezeu. Şi iată că nu întru nevăzutul Dumnezeu credeţi şi nădejdea voastră o puneţi, ci întru acestea. Şi în deşert o, voi, lipovenilor întru mărturisirea credinţei grăiţi: Crez într-Unul Dumnezeu. Ci se cuvine vouă a zice: Crez nu întru Unul Dumnezeu, ci în mai mulţi dumnezei, adică întru icoanele cele vechi şi în toate cele mai sus zise”. Întru aceasta, Sfântul Paisie îl completează: ,,lipovenii şi-au pus rătăcirile drept dogme”.

În 1709, când Sfântul Dimitrie scria cele de mai sus, schisma lipovenilor se transforma deja într-o mişcare eretică. Astfel, la numai 40 de ani de la anatema dată împotriva lor de Patriarhii Răsăritului, sfântul dezvăluie existenţa unor erezii referitoare la SfântaSecte 12-1 Treime, lipovenii crezând în ,,Treimea cea cu trei fiinţe”, uitând de credinţa Bisericii în ,,Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită”. Mai mult, ,,ei cred că Iisus Hristos şade pe osebit scaun, întocmai împărăţind cu Sfânta Treime”, sfântul comentând că ,,la lipoveni este nu Treime, ci pătrime”.

 

Sfântul Dimitrie al Rostovului

 

În afara acestor erezii comune tuturor grupărilor lipoveneşti, fiecare grupare în parte are propriile erezii, care s-au dezvoltat şi ,,diversificat” de-a lungul timpului. Astfel, printre ereziile referitoare la Sfânta Treime se numără: Dumnezeu Tatăl S-ar fi întrupat într-un ţăran rus în secolul al XVI-lea, Iisus Hristos este privit ca o ,,manifestare a lui Dumnezeu” şi nu ca Fiu, Hristos se întrupează mereu în conducătorul grupării, înlocuiesc Sfânta Treime cu o unime, neagă învierea lui Hristos şi viaţa veşnică etc. De asemenea, grupările lipoveneşti au erezii cu privire la tainele Bisericii: botează şi mirung din nou, păstrează părticele din împărtăşania anterioară anului 1666, pe care o amestecă mereu cu o nouă împărtăşanie, se ,,împărtăşesc” cu struguri sau cred că îi împărtăşeşte în chip nevăzut un înger în Joia Mare, neagă complet preoţia sau au idei greşite despre această taină (au admis preoţi caterisiţi din Biserica Ortodoxă Rusă, uneori îi botează sau mirung din nou pe preoţii înveşmântaţi în odăjdii), precum şi erezii referitoare la mântuire, crezând că pe pământ nu mai există posibilitate de mântuire, dreptcredincioşii (adică numai lipovenii) fiind mântuiţi direct printr-o nouă venire a Mântuitorului.

Este de remarcat faptul că teologii ortodocşi contemporani ignoră complet ereziile lipovenilor, discutând doar de ,,mici diferenţe de rit”, încercând chiar să le ascundă abaterile de la dreapta credinţă şi să îi prezinte pe creştinii de rit vechi drept o ,,ramură ortodoxă”. Astfel, un absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti scria recent în lucrarea sa de diplomă că ,,abaterile doctrinare constatate la cultul de rit vechi nu sunt de natură să poată crea convingerea că această confesiune s-ar găsi în afara razei de lucrare a harului, împreună cu ereticii, credinţele şi tainele sale putând fi socotite drept expresii mai firave ale aceleiaşi moşteniri apostolice, pe care o păstrează în comun cu Ortodoxia” …

Mai mult decât atât, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit între 30 mai şi 2 iunie 1971 la Moscova, sub preşedinţia locţiitorului de patriarh Pimen, a hotărât ridicarea anatemei date de Sinodul din 1666 împotriva credincioşilor de rit vechi, precizând că ,,ortodocşii ruşi pot utiliza de acum înainte practici şi rituri diferite la săvârşirea cultului”. Sfântul Paisie de la Neamţ arată că anatema prin care lipovenii au fost declaraţi eretici, ,,anatema pusă soborniceşte de Patriarhii Răsăritului rămâne tare, neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos până la sfârşitul lumii”, la fel ca orice anatemă dată de Soboarele Bisericii Ortodoxe. Nici o anatemă nu poate fi ridicată, o astfel de problemă rezolvându-se doar prin renunţarea la erezie şi întoarcerea celor rătăciţi la dreapta credinţă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A VII-A

Biserica lipovenească, numită şi cultul creştin de rit vechi, este un exemplu tipic pentru soarta oricărei grupări care se separă de Biserica Sobornicească a lui Hristos. Orice grupare care, din diferite pricini, se desparte de Trupul lui Hristos, nemaifiind apărată de hotarele Bisericii, reprezentate de dogmă şi canoane, se îndepărtează de adevăratul duh al învăţăturii creştine, pe care o înlocuieşte, în timp, cu o sumă de erezii. Pierzând Duhul, prin separarea de Biserică, acestor grupări le rămâne doar litera, care, prin ea însăşi, nu trăieşte, nu este vie.

Situaţia lipovenilor este complexă, apariţia şi evoluţia cultului creştin de rit vechi fiind determinată de împletirea a numeroase motive, cauza majoră reprezentând-o existenţa şi perpetuarea, în cărţile ruseşti de cult, a unor greşeli ale ritului ecleziastic. Seminţele schismei de mai târziu, erorile în formele ritului, au apărut chiar în procesul de creştinare a ruşilor de la sfârşitul primului mileniu creştin.

În a doua jumătate a secolului al IX-lea, Biserica bizantină a iniţiat o intensă campanie misionară, concentrându-şi atenţia asupra slavilor ce se stabiliseră la frontierele nordice ale imperiului. Bizantinii au oferit acestora întreaga învăţătură creştină în limba slavonă, Secte 14traducerea Scripturii şi a cărţilor de cult fiind încredinţată fraţilor greci Chiril şi Meftodie. Ei au alcătuit un alfabet potrivit, folosind în traduceri formele slavone ale dialectului macedonean, ce a devenit astfel slavona bisericească.

 

Sfinţii Chiril şi Meftodie

 

Datorită dialectului folosit şi a tălmăcirii propriu-zise, în cărţile traduse de ei şi ulterior de alţi misionari, s-au strecurat greşeli. De-a lungul timpului, acestea s-au acumulat şi, alături de alte modificări în rit, au generat conflictul din secolul al XVII-lea din Biserica Ortodoxă Rusă şi schisma lipovenilor.

În plus, la aceasta a contribuit o multitudine de factori de natură eclezială şi laică deopotrivă. Astfel, dominaţia tătară asupra Rusiei de mai bine de două secole a atras după sine lipsa de cultură generală şi, în special, duhovnicească a clerului şi mirenilor, favorizând o anumită reacţie a acestora faţă de campania de îndreptare a formelor greşite ale ritului bisericesc.

Un factor ecleziastic care a influenţat major apariţia schismei a fost disputa dintre monahii Nil Sorski şi Iosif Voloţki, ce a marcat începutul secolului al XVI-lea. Prigonirea grupării lui Nil a declanşat naşterea unei anumite viziuni în Biserica Ortodoxă Rusă în ceea ce priveşte modul în care erau trataţi ereticii, modul în care era privită relaţia cu Biserica Ortodoxă Greacă, relaţia stat-Biserică, ca şi importanţa acordată ritului bisericesc.

De asemenea, intervenţia directă a statului în problemele ecleziastice a jucat un rol important în evoluţia mişcării lipoveneşti, adepţii acesteia fiind acuzaţi în instanţele civile de diferite vini în faţa statului, ca şi cea indirectă manifestată prin măsurile introduse de ţarul Petru cel Mare. Astfel, el a hotărât, în mod despotic, desfiinţarea titlului de patriarh, Biserica urmând a fi condusă de un sinod permanent şi a impus protestantizarea Bisericii şi a relaţiei dintre stat şi Biserică.

Din punct de vedere teologic, ritul bisericesc traduce Sfânta Scriptură şi Tradiţie în viaţa cotidiană a Bisericii, el reprezentând puntea ce uneşte dogmele şi învăţăturile mântuitoare cu slujbele bisericeşti. Fără trăirea sa prin rit, dogma este inaccesibilă creştinului, iar ritul fără conţinutul său dogmatic este literă moartă, căci Biserica trăieşte în slujbe, prin rit, dogmele, mărturisind clipă de clipă adevărul.

Sfinţii Părinţi au explicat ce înseamnă abaterile de la rit, punând hotare contra acestora. Astfel, nu este permisă nici o schimbare în rit care conduce la modificarea dogmei, fiind acceptate doar micile diferenţe, de ordin regional, care nu ating dogma în nici un fel. Având în vedere învăţătura Sfinţilor Părinţi, ritul vechi nu este permis căci el conduce, cum istoria a demonstrat de altfel, la erezie. Mişcarea lipovenească a alunecat rapid, în doar 40 de ani, în felurite abateri şi erezii, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de Biserica mamă. Din acelaşi motiv, lipovenii nu au reuşit să păstreze o Biserică unită, aceasta fragmentându-se într-o mulţime de grupări şi comunităţi cu învăţături diferite, deviate de la dreapta credinţă.

Unul din principalele motive ale apariţiei serialului ,,Litera omoară, iar Duhul face viu” în cadrul rubricii ,,De la simple rătăciri la erezie” l-a constituit confuzia între ritul vechi şi stilul vechi. Încetăţenirea acestei confuzii se datorează, probabil, necunoaşterii istoriei şi situaţiei lipovenilor, ca şi a problemei calendarului, care ar fi permis disocierea clară a celor două Biserici.

Alăturarea dintre cultul creştin de rit vechi şi Biserica Ortodoxă Română de Răsărit a fost favorizată de anumite asemănări exterioare. În primul rând, cauza ,,apariţiei” celor două Biserici o reprezintă îndreptarea unui element bisericesc: a ritului, respectiv a calendarului. Cu toate acestea, în primul caz, al cultului creştin de rit vechi, această îndreptare era necesară, în timp ce schimbarea calendarului a constituit mai degrabă o mişcare politică.

Îndreptarea ritului a fost necesară deoarece existau anumite forme greşite ce se agravaseră ameninţând dogma, iar Biserica nu le putea menţine fără a se îndepărta de dreapta credinţă. Ulterior, istoria mişcării lipoveneşti a confirmat aceste temeri, prin faptul că cei care au păstrat formele greşite ale ritului au sfârşit prin a se abate de la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a se rupe de Biserică.

Schimbarea calendarului Bisericii Ortodoxe s-a realizat la începutul secolului XX, ca urmare a dorinţei ierarhilor săi de a se alinia curentului modernist ce cuprinsese Ortodoxia acelor timpuri. În ciuda faptului că adepţii acesteia susţineau necesitatea îndreptării calendarului cu argumente de natură ştiinţifică, din punct de vedere teologic, aceasta era o abatere de la învăţătura Sfinţilor Părinţi. În mod similar, istoria ultimelor decenii demonstrează că schimbarea calendarului - ca o îndepărtare de duhul Bisericii - conduce la felurite forme de abateri şi erezii. Astfel, la baza celor două îndreptări au stat intenţii şi motivaţii diferite care nu îndreptăţesc asocierea între ritul vechi şi stilul vechi, din contră.

În al doilea rând, ortodocşii ,,stilişti” au fost prezentaţi ca având aceeaşi atitudine cu creştinii de rit vechi faţă de ,,îndreptare”, caracterizată drept încăpăţânare, rigiditate. De asemenea, ,,stiliştii” şi lipovenii au fost acuzaţi că nu cunosc învăţătura Bisericii şi, ca atare, vorbesc în necunoştinţă de cauză şi resping măsurile adoptate de Biserica oficială.

Având în vedere că motivaţiile celor două îndreptări sunt diferite, nici reacţiile faţă de acestea nu pot fi comparate şi, cu atât mai puţin, calificate drept identice. Astfel, rezistenţa ortodocşilor de răsărit faţă de alinierea modernistă a învăţăturii Bisericii Ortodoxe la ideologia protestantă nu suferă comparaţie cu încăpăţânarea lipovenilor faţă de îndreptarea formelor greşite ale ritului.

La aceste asemănări forţate, care sunt mai degrabă diferenţe, se adaugă particularităţi care dau o cu totul altă semnificaţie istorică celor două schisme din sânul Bisericii Ortodoxe. De exemplu, cultul creştin de rit vechi a apărut în Biserica Ortodoxă Rusă în secolul al XVII-lea, în timp ce mişcarea de rezistenţă faţă de schimbarea calendarului, precum şi a altor rânduieli bisericeşti a luat naştere la începutul secolului XX în sânul tuturor Bisericilor Ortodoxe care au schimbat calendarul. Prin urmare, primul caz se rezumă la Biserica Rusiei, iar cel de-al doilea fenomen este caracteristic Bisericilor Ortodoxe locale care au consimţit la hotărârile Congresului Pan-ortodox de la Constantinopol din anul 1923.

Asemănarea ritului vechi cu stilul vechi încetează în momentul în care se ia în discuţie poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de cele două culte. Deşi lipovenii nu se numesc pe ei înşişi ortodocşi, nici comunitatea nu este numită Biserică, titulatura oficială a cultului fiind cultul creştin de rit vechi, Biserica oficială nu consideră că învăţătura lor este eretică. Pe de altă parte, credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt numiţi în permanenţă ,,schismatici”, ,,eretici” sau ,,sectanţi” de către Biserica ,,oficială”. Această poziţie este reflectată şi de stat: cultul creştin de rit vechi este cult recunoscut încă din 1948, în timp ce Biserica Ortodoxă Română de Răsărit este doar o asociaţie religioasă. Să fie oare o simplă coincidenţă ?

Firesc ar fi ca asocierea dintre stilul vechi şi ritul vechi să jignească Biserica Ortodoxă Rusă care nu a schimbat calendarul în 1924, rămânând ,,de stil vechi”. Totuşi, insulta nu mai atinge Patriarhia Moscovei, deoarece în 1971 aceasta a ridicat anatemele prin care era condamnat ritul vechi şi adepţii acestuia, în dorinţa de a-i readuce la sânul său. Deşi în comuniune cu Moscova, Biserica Ortodoxă Română adoptă o poziţie paradoxală: oficial tratează în mod diferit cele două culte, pe de o parte recunoscând cultul creştin derit vechi ca fiind diferit de Biserica Ortodoxă, iar pe de altă parte condamnând stilul vechi al … Moscovei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

Costin Tudor