CEL CE NU CINSTEŞTE PRE FIUL NU CINSTEŞTE PRE TATĂL, CARELE L-A TRIMIS

Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de
grupările necalcedoniene ascunde cu desăvârşire erezia monofizită
ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine

 

PARTEA I

Istoria Bisericii Ortodoxe a secolului XX are ca trăsătură definitorie modificarea radicală a perspectivei din care aceasta s-a privit pe sine vreme de două milenii şi din care a privit relaţiile cu grupările desprinse din sânul ei. De asemenea, prin acţiunile sale, Ortodoxia contemporană a impus o răsturnare a modului în care a fost privită, timp de secole, moştenirea dumnezeiască revelată prin Sfântul Duh şi formulată de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice.

În primele veacuri ale creştinismului, Biserica a cunoscut o epocă de dezbateri aprinse privitoare la Dumnezeu, însuşirile Sale şi putinţa de a exprima în limbajul omenesc toate aceste lucruri de necuprins cu mintea. La Sinoadele Ecumenice, Sfinţii Părinţi au teologhisit punând în cuvinte atât cât mintea omenească putea să primească din tainele dumnezeieşti.

Ca o consecinţă, în această perioadă, din trupul Bisericii s-a desprins o multitudine de grupări deoarece acestea s-au opus învăţăturii Bisericii, încercând să potrivească revelaţia dumnezeiască cu logica omenească. Fiecare dintre aceste fracţiuni a cunoscut propria evoluţie, dezvoltare, pentru ca apoi să dispară, ca orice grupare care s-a desprins de trupul Bisericii. Ereziile proprii acestora s-au transmis sub o formă sau alta altor confesiuni heterodoxe care au apărut mai târziu, unele păstrându-se până astăzi.

Un exemplu aparte în istoria Bisericii îl constituie monofiziţii, care s-au desprins de Ortodoxie acum 1500 de ani pentru că nu au acceptat hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon referitoare la Persoana Fiului lui Dumnezeu şi întruparea Sa, într-un cuvânt dogma hristologică. Ei reprezintă singurul caz în care o erezie apărută în primele veacuri creştine s-a păstrat neschimbată de-a lungul timpului, grupările în care a luat naştere existând şi astăzi.

De asemenea, fracţiunile monofizite reprezintă unul dintre cele mai sugestive, dar şi mai grave exemple prin urmările sale, cauzate de modul în care ierarhii ortodocşi ecumenişti abordează astăzi relaţiile Bisericii lui Hristos cu grupările desprinse din trupul ei. Astfel, cazul monofiziţilor este unul dintre subiectele intens dezbătute de presa creştină a ultimelor patru decenii, în centrul atenţiei situându-se plănuita unire a ortodocşilor cu aceştia.

De pildă, în 1990, la a treia întrunire a sa, de la Geneva, Comisia Comună pentru dialogul teologic dintre ortodocşi şi monofiziţi declara că ,,motivele separării iniţiale dintre ortodocşi şi monofiziţi sunt legate de ,,dezacordul teologic referitor la înţelegerea şi interpretarea” definiţiei dogmatice a Sinodului de la Calcedon”. În urma discuţiilor, comisia a ajuns la concluzia că acest dezacord nu mai există şi că ortodocşii şi monofiziţii au ajuns la ,,un acord deplin în ceea ce priveşte punctele esenţiale ale credinţei”. În viziunea comisiei, deoarece ambele Biserici mărturisesc aceeaşi credinţă, tot ceea ce le rămâne de făcut pentru a se uni, este îndepărtarea unor ,,dificultăţi secundare”, precum anatemele reciproce, nerecunoşterea sfinţilor celeilalte Biserici şi jurisdicţiile paralele ...

Astfel, opinia publică creştină a fost îndemnată să creadă că cele două Biserici mărturisesc aceeaşi credinţă, deosebirile fiind puse pe seama factorilor politici sau diferenţelor lingvistice şi naţionale. Cu toate acestea, relaţiile dintre cele două Biserici nu sunt atât de calde pe cât încearcă mass-media să sugereze. Diferenţele care nu ar exista decât la nivelul termenilor teologici şi care au fost depăşite prin dialogurile bilaterale, ca şi propusa unire ce trebuie să aibă loc în curând sunt contrazise flagrant de o mulţime de acţiuni ale ierarhilor celor două Biserici.

În primul rând, în ultimele decenii a avut loc o campanie furibundă de modificare a imaginii fracţiunilor monofizite în lumea creştină, începând cu schimbarea numelui lor, în dorinţa de a ascunde adevărul referitor la originea şi identitatea acestora. Astfel, termenul de monofiziţi - care arată explicit erezia pe care o susţin (conform căreia Iisus Hristos are o singură fire după întrupare) a fost înlocuit cu cel de necalcedonieni - care arată doar implicit erezia (necalcedonieni fiind cei care nu acceptă hotărârile celui de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451), care a ,,evoluat” ulterior în cel de precalcedonieni, termen care nu mai arată nici măcar opoziţia faţă de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. În final, ei au primit denumirea de ortodocşi orientali, care nu numai că nu arată existenţa vreunei erezii, ci chiar îi ,,rânduieşte” printre ortodocşi ...

Un alt contraargument important faţă de aşa-zisele bune relaţii dintre ortodocşi şi monofiziţi îl reprezintă declaraţiile ierarhilor monofiziţi, care au o poziţie unitară şi categorică de respingere a Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Mitropolitul Paulos Mar Gregorios de Delhi, India al Bisericii Ortodoxe Siriene din Malankara declara în 1970, la cea de-a treia întrunire a teologilor ortodocşi şi monofiziţi: ,,Toţi recunoaştem o tradiţie autentică, chiar dacă unii dintre noi nu acceptăm Sinodul de la Calcedon. Acest lucru înseamnă că, pentru noi, Calcedonul nu este un element esenţial al tradiţiei autentice şi, în ceea ce ne priveşte, credem că alte Biserici pot respinge Calcedonul respectând în acelaşi timp tradiţia”. ,,Când credinţa poate exista fără Calcedon, de ce se insistă asupra recunoaşterii sale ? Trebuie să nu existe nici o neînţelegere a poziţiei Bisericilor necalcedoniene; nu va exista nici o recunoaştere oficială a Calcedonului”.

La aceeaşi întrunire, episcopul copt Gregorios afirma: ,,Suntem întrebaţi de ce, dacă acceptăm credinţa Calcedonului, nu acceptăm Sinodul în sine. Adevărul este că nu suntem de acord cu definiţia dogmatică (horos-ul) de la Calcedon. Părinţii noştri consideră că definiţia de la Calcedon este nestorianistă … Chiar dacă acceptăm învăţătura de la Calcedon, nu suntem obligaţi să acceptăm Sinodul de la Calcedon”.

În acelaşi spirit, teologul monofizit Verghese declara: ,,Dacă acceptarea celui de-al şaselea Sinod înseamnă condamnarea lui Dioscor şi Sever, care sunt învăţători ai autenticei tradiţii, noi îi alegem pe cei doi părinţi în dauna Sinodului, care ni se pare o încurcătură, pentru a nu spune o eroare gravă”.

Această opoziţie fermă a părţii monofizite ridică întrebarea: cum mărturisesc cele două Biserici aceeaşi credinţă dacă monofiziţii nu recunosc decât primele trei Sinoade Ecumenice ? Sau ortodocşii ecumenişti nu mai consideră că învăţătura celor şapte Sinoade Ecumenice stă la temelia credinţei ortodoxe ?

Cu toate acestea, ortodocşii ecumenişti continuă să susţină dialogul cu fracţiunile monofizite. Astfel, în numărul din iunie 1997 al revistei ,,Cuvântul”, tipărită de Arhidioceza din America de Nord a Patriarhiei Antiohiei, scrie: ,,În luna noiembrie 1996, copţii din întreaga lume au sărbătorit jubileul de argint al înscăunării Papei Shenouda pe scaunul Sfântului Evanghelist Marcu. Sfântul Evanghelist Marcu a întemeiat Biserica Coptă în anul 61 după Hristos şi Papa Shenouda al III-lea este al 117-lea succesor al Sfântului Marcu. Pe 1 decembrie 1996, cu ocazia unui dineu organizat în cinstea papei de comunităţile copte de pe Coasta de Vest a Americii, episcopul ortodox Iosif a elogiat contribuţia Papei Shenouda la întinerirea creştinismului răsăritean şi străduinţa lui monumentală în materializarea unităţii dintre cele două ,,familii ortodoxe”, descriindu-le ca având ,,acelaşi duh al Ortodoxiei”. ,,Este o mare taină - spune episcopul ortodox - să vezi că 1500 de ani de îndepărtare dintre ramurile celor două familii ortodoxe nu au putut zgudui unitatea şi unicitatea credinţei şi moştenirea spirituală … După 1500 de ani, sfinţia voastră puteţi constata că cele două familii au păstrat aceeaşi credinţă creştină de răsărit. Aceasta este o mare dovadă a semnificaţiei continuităţii împărtăşirii aceleiaşi dogme, ca rezultat al participării noastre în Izvorul Adevărului”.

Spre deosebire de acesta, Papa Shenouda declara, în timpul unei întâlniri dintre teologii ortodocşi şi cei monofiziţi desfăşurată la Chambesy în februarie 1994: ,,În ceea ce priveşte Sinoadele Ecumenice, noi le acceptăm doar pe primele trei … noi renegăm Sinodul de la Calcedon … Pot spune complet sincer că toate Bisericile Orientale nu pot accepta Sinodul de la Calcedon … Aveţi şapte Sinoade Ecumenice; dacă pierdeţi unul, nu pierdeţi mult” ...

Printre cele mai evidente consecinţe ale acceptării acestei poziţii a monofiziţilor faţă de cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon se numără următoarele: sinoadele de după cel de-al III-lea Sinod Ecumenic nu au fost infailibile, ceea ce înseamnă că însăşi dogma Bisericii (care stă pe cele şapte Sinoade) nu este infailibilă; o mulţime de părinţi de Dumnezeu cuvântători şi de mucenici (precum Sfântul Maxim Mărturisitorul) au greşit, au suferit şi au murit din cauza unor neînţelegeri ,,semantice” sau ,,politice”; Sfinţii Părinţi nu numai că nu au înţeles terminologia teologică, dar au fost influenţaţi şi de rivalităţile economice, politice, etnice şi de intrigi.

Pe de altă parte, ierarhii ortodocşi au început să permită, chiar să susţină intrarea în comuniune cu monofiziţii. Astfel, preoţii parohiilor Arhidiocezei Ortodoxe Greceşti din America de Nord şi de Sud, Biserica Ortodoxă din America (sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului) şi Arhidioceza Ortodoxă Antiohiană îi împărtăşesc frecvent pe copţi şi alţi monofiziţi.

Mai mult, după ce în toamna anului 1994, la Geneva, ,,cele două familii de Biserici au ridicat reciproc ruşinoasa anatemă ce ţinea în întuneric unitatea şi au hotărât ,,reuniunea şi înţelegerea termenilor, acceptarea dogmei hristologice şi încetarea oricăror disensiuni şi acuzaţii”, la Bucureşti a avut loc un alt eveniment cu profunde semnificaţii. În Biserica Sfântul Spiridon Nou, ,,Sanctitatea Sa Partenie, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a toată Africa şi Patriarhul Teoctist al României au slujit împreună sfânta liturghie, la care a asistat Sanctitatea Sa Shenouda al III-lea, Patriarhul Bisericii Copte din Egipt”, scrie părintele Petre David.

El comentează astfel evenimentul: ,,încă nu s-a ajuns la ,,Communio in sacris”, adică la acea împreună-slujire şi împărtăşire din acelaşi Sfinţit Potir”, dându-ne prilejul să ne întrebăm ce s-a întâmplat în timpul săvârşirii euharistiei în Biserica Sfântul Spiridon Nou. Să fi fost pe sfânta masă două potire, iar la rugăciunile celor doi ierarhi, să se fi pogorât Sfântul Duh transformând separat pâinea şi vinul din cele două potire, unul ortodox şi unul monofizit, în Trupul şi Sângele Mântuitorului ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A II-A

Fracţiunea monofizită reprezintă un univers aparte printre confesiunile creştine existente astăzi. Unitari în respingerea dogmei formulate la Sinodul de la Calcedon din 451, referitoare la Persoana lui Hristos, monofiziţii aparţin mai multor Biserici, ce diferă mult între ele prin istorie, tradiţii şi învăţătură. Bisericile monofizite au derivat din comunităţi creştine înfiinţate timpuriu în zonele periferice ale Imperiului Roman, precum Egipt, Siria sau Armenia, iar depărtarea de Constantinopol a permis respingerea hotărârilor de la Calcedon şi o evoluţie ulterioară izolată de restul Bisericii Universale.

Printre trăsăturile comune ale monofiziţilor se numără opoziţia faţă de autoritatea Imperiului Bizantin, dorinţa de autonomie bisericească şi simbioza cu limba şi cultura regiunii. În prezent, numărul monofiziţilor este de peste 25 de milioane.

Una dintre cele mai importante Biserici monofizite este Biserica Coptă din Egipt. Termenul ,,copt” înseamnă egiptean şi derivă din cuvântul grec ,,aigyptos”. Arabii, veniţi în Egipt în secolul al VII-lea, au numit Egiptul ,,Dar-al-Qibt” ce înseamnă casa copţilor, care erau creştinii egipteni. Din punct de vedere etnic, copţii sunt descendenţii unei populaţii mediteraneene care s-a stabilit pe Valea Nilului din timpuri străvechi. Fiind urmaşii vechilor egipteni, ei mai sunt numiţi şi ,,fiii moderni ai faraonilor”.

Biserica Coptă are la origine grupul de creştini egipteni condus de Patriarhul Alexandriei, Dioscor I, care a susţinut monofizismul la Sinodul de la Calcedon şi s-a separat de Biserica Universală. În mod tradiţional, Biserica Coptă este condusă de papa şi patriarhul Alexandriei, ales de un colegiu electoral de clerici şi laici.

Deoarece originea acestei Biserici este pusă în legătură cu întemeierea de către Sfântul Evanghelist Marcu a Episcopiei Alexandriei, conducătorul Bisericii Copte poartă şi titlul de ,,papă al Alexandriei şi patriarh al scaunului Sfântului Marcu”, iar titulatura oficială este ,,Papă şi Patriarh al marelui oraş al Alexandriei, Orientului Mijlociu, Etiopiei, Nubiei şi Pentapolis-ului”. Reşedinţa papei se află la Cairo, capitala Egiptului, actualul papă, Shenouda al III-lea, fiind înscăunat în 1971. După ce guvernul egiptean l-a exilat pe papă într-o mânăstire din deşert în septembrie 1981, relaţiile dintre stat şi Biserică au fost încredinţate unei comisii de cinci clerici copţi, ca în 1985, Papa Shenouda să revină la conducerea Bisericii.

Calendarul Bisericii Copte începe cu anul 284, an în care s-a urcat pe tronul Imperiului Roman Diocleţian, care a declanşat o prigoană dură împotriva creştinilor, astfel că perioada de după 284 a fost numită ,,epoca martirilor”.

Numărul copţilor nu este uşor de estimat. În timp ce, din motive politice şi administrative, recensămintele oficiale reduc numărul lor la mai puţin de 3 milioane (6 % din populaţia ţării), unii copţi pretind, în mod exagerat, că sunt 10 milioane (20 %). Cu toate acestea, o estimare realistă afirmă că sunt 6-7 milioane de copţi (12-14 %). Aceştia sunt grupaţi în 23 de eparhii, dintre care 20 se află în Egipt, 2 în Sudan şi una la Ierusalim, 500 de parohii şi 1000 de preoţi, iar în Egipt există 300 de biserici.

Biserica Coptă are relaţii cordiale cu celelalte comunităţi monofizite, etiopiană, armeană, iacobită şi a credincioşilor din Malabar. În jurisdicţia Bisericii Copte din Egipt s-a aflat, până în septembrie 1959, Biserica Etiopiană, dată la care aceasta a obţinut autocefalia.

Etiopia a fost creştinată de către sirieni la începutul secolului al IV-lea, prin misiunea Sfântului Frumentie, cel dintâi episcop etiopian, hirotonit în jurul anului 330, de Patriarhul Alexandriei, Sfântul Atanasie, pentru vechea capitală a Etiopiei, Axum. Biserica Etiopiei se izolează definitiv de Biserica Universală în secolul al VIII-lea, acceptând hristologia necalcedoniană.

După anul 641, Biserica Etiopiei a intrat sub jurisdicţia Bisericii Copte din Egipt, sub care a rămas până la 1 septembrie 1959, când a dobândit autocefalia şi rangul de patriarhie independentă. Conducătorul Bisericii este numit ,,abuna” - părintele nostru. În mod tradiţional, abuna era un copt numit de patriarhul copt al Alexandriei, fiind singurul episcop al Bisericii. De asemenea, preoţii etiopieni erau hirotoniţi de patriarhul copt al Alexandriei. La insistenţele împăratului etiopian Haile Selassie I, în 1950 a fost numit abuna un etiopian, iar un an mai târziu a fost stabilită ierarhia episcopală.

Numele oficial al Bisericii este Biserica Unirii Ortodoxă Etiopiană. În prezent, aceasta numără peste 15 milioane de credincioşi, 15 eparhii (dintre care 13 în Etiopia şi 2 în străinătate) şi 14 episcopi. Un episcop se află la Ierusalim, iar în Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Etiopiană deţine un paraclis cu hramul ,,Sfântul Longhin”. În 1950 s-a înfiinţat o facultate de teologie la Addis-Abeba, iar în Etiopia există două seminarii teologice, unul la Addis-Abeba şi altul la Harare.

Biserica Siro-Iacobită provine din vechea Patriarhie a Antiohiei de care s-a separat după anul 451. Ea are la origine o minoritate monofizită din Siria, care se grupează independent sub Patriarhul Antiohiei, Petru, în 455. Biserica este numită Siro-Iacobită după numele organizatorului său, Episcopul Iacov Baradai (543-570), care a fost hirotonit în 543, în taină, cu acordul împărătesei Teodora, primind titlul de episcop de Edessa şi mitropolit ecumenic. Acest titlu presupunea sarcina de a perpetua o ierarhie ilegală monofizită în Siria.

După cucerirea Antiohiei de către arabi în 638, Biserica Siro-Iacobită şi-a mutat sediul la Mardin, Turcia, apoi la Homs, Siria, iar din 1959 la Damasc, supravieţuind prigoanei Imperiului Bizantin, cuceririi musulmane şi cruciadelor. În Evul Mediu, un număr mare de iacobiţi au devenit celebri în lumea musulmană, ca medici şi istorici.

Prin pacea de la San-Remo, Italia, din aprilie 1920, Siria a trecut sub protectoratul Republicii Franceze până în noiembrie 1943, când Siria a obţinut independenţa. Biserica Siro-Iacobită numără în prezent 160.000 de credincioşi (55.000 în Siria, 35.000 în Turcia, 20.000 în Irak, Liban şi Iordania şi 50.000 în Armenia), organizaţi în 11 eparhii: 4 în Siria, 2 în Turcia, 2 în Irak şi câte una în Liban, Ierusalim şi America de Nord.

Condusă de patriarhul siro-iacobit al Antiohiei, care are reşedinţa la Damasc, Biserica este uneori numită şi Ortodoxă Siriană. Din anul 878, conducătorii Bisericii poartă numele de Ignatie, actualul patriarh fiind Mar Ignatie Iacov al III-lea. Biserica săvârşeşte liturghia Sfântului Iacov în limba siriană, ţinând vechea tradiţie liturgică a Bisericii Antiohiei. Toţi credincioşii vorbesc araba.

Alături de siro-iacobiţii conduşi de patriarhul Antiohiei, există şi 100.000 de siro-iacobiţi catolici conduşi de un patriarh de Antiohia cu sediul la Beirut, Liban. De-a lungul secolelor, Biserica Siro-Iacobită a cunoscut mai multe încercări de unire cu Biserica Catolică: la începutul secolului al VIII-lea, la începutul secolului al XI-lea, la Florenţa în 1437 şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, Biserica Catolică Siriană s-a constituit abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Biserica Siro-Iacobită este în comuniune cu Bisericile Coptă, Armeană şi Etiopiană. Termenul ,,iacobit” este folosit, de asemenea, pentru vechea Biserică Creştină din Malabar, India care s-a unit cu Biserica Siriană în secolul al XVI-lea, dar astăzi este autocefală.

Biserica Creştinilor Tomiţi din Malabar (India) se mai numeşte Biserica Ortodoxă Siriană a Malabarului sau Biserica Ortodoxă Siriană a Răsăritului sau Biserica din Kerala, cu centrul la Kottayam (Kerala, India). Ea are o istorie comună cu Biserica Siro-Iacobită, dar din 1912 este autocefală, Patriarhul Abdul Massiah al Antiohiei stabilind în India o patriarhie independentă. În prezent numără peste 2 milioane de credincioşi, 15 episcopi, peste 1200 de parohii, 800 de preoţi, în India de Sud, insula Sri Lanka şi Malaezia. De asemenea, deţine 6 mânăstiri şi un seminar teologic. Biserica este condusă de un catolicos, actualul conducător fiind Baselius Marthoma Mathews.

De-a lungul timpului, unii monofiziţi au fost de acord să se unească cu Biserica Catolică, cea mai mare Biserică Catolică de rit răsăritean monofizită fiind Biserica Catolică Maronită. Aceasta a fost înfiinţată de monahul Maron, care şi-a însuşit erezia monotelită, respingând Sinodul de la Constantinopol din 681. Sub presiunea latinilor, aceasta s-a unit cu Biserica Catolică în 1445.

Majoritatea credincioşilor sunt arabi, reşedinţa patriarhului maronit al Antiohiei aflându-se în Liban. Mici comunităţi maronite există, de asemenea, în Cipru, Palestina, Siria, Statele Unite, în lume fiind în total 3 milioane. Liturghia urmează ritul antiohian în limba siriană cu elemente din ritul latin.

În 1966, Patriarhia maronită a înfiinţat o exarhie în Statele Unite ale Americii, exarhul având reşedinţa la Detroit, Michigan. În 1971, exarhia a devenit eparhie, iar în 1977 s-a mutat la Brooklyn, New York, primind numele de Eparhia Sfântului Maron din Brooklyn. O altă eparhie a fost înfiinţată în 1994 în Los Angeles, California. În America trăiesc aproximativ 150.000 de maroniţi.

O altă comunitate care, de obicei, este asociată fracţiunii monofizite este Biserica Asiriană a Orientului (caldeană sau nestoriană), deşi aceasta s-a desprins de Biserica Universală prin respingerea hotărârilor formulate la al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din 431. Biserica poartă numele regiunii (Imperiul Persan aflat la răsărit de Eufrat) unde s-au refugiat creştinii nestorieni, prigoniţi de Imperiul Bizantin. Biserica s-a declarat independentă faţă de Antiohia în 424, având sediul central la Seleucia-Ctesiphon, iar în 486 a aderat la erezia lui Nestorie.

În secolele VI-VIII, Biserica Asiriană a desfăşurat în India şi China una dintre cele mai vaste activităţi misionare cunoscute în istorie. Credincioşii acestei Biserici, astăzi în număr mic, s-au răspândit în Irak, Iran, Siria şi Liban şi săvârşesc liturghii de inspiraţie nestoriană, alcătuite înainte de 431, în limba veche siriană. Catolicosul-patriarh al Iranului este Mar Dinkha al IV-lea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

O membră a fracţiunii monofizite, prezentă şi în România, este Biserica Armeană. Creştinismul a pătruns în Armenia ca rod al propovăduirii apostolilor Simon, Iuda Tadeul şi Bartolomeu şi a devenit religie oficială la începutul secolului al IV-lea. Sfântul Grigorie Luminătorul (240-332) l-a creştinat pe regele armean Tiridate al II-lea şi pe membrii curţii sale, iar în anul 301, regele a proclamat creştinismul religie de stat.

Biserica Armeană s-a întărit prin lucrarea călugărului şi învăţatului armean Mesrob Mashtotz care, între anii 392-405, a inventat alfabetul armean şi a tradus Scriptura în limba armeană. Tot în această perioadă, în care Biserica Armeană era condusă de patriarhul Sahak cel Mare, au fost traduse şi cărţile de cult din limbile greacă şi siriană.

 

Secte 20-1

Biserica Armenească (a cărei construcţie s-a încheiat în 1911)

 

Un eveniment de răscruce pentru Biserica Armeană l-a reprezentat respingerea hotărârii celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, prin sinoadele locale de la Valarşapat, din anul 491, şi Dovin, din anii 506 şi 554. La aceste sinoade, episcopii armeni au decis să se separe de Patriarhia Constantinopolului şi să se organizeze autonom, iar în 520, Biserica Armeană a acceptat oficial erezia hristologică a lui Sever de Antiohia, devenind monofizită. De-a lungul timpului, conducătorii Bisericilor Ortodoxe şi Armene s-au întrunit de mai multe ori, pentru a discuta întoarcerea armenilor în sânul Ortodoxiei.

Centrul spiritual al armenilor este Patriarhia de Etcimiadzin, care are reşedinţa într-o mânăstire aflată în apropiere de Erevan, capitala Armeniei. În timp, armenii au întemeiat şi alte patriarhii pentru credincioşii aflaţi în afara Armeniei. Astfel, în anul 622 a fost înfiinţată Patriarhia Ierusalimului pentru armenii din Iordania şi Palestina, în 1295 Catolicosatul (denumire specifică ce corespunde celei de patriarhie) de Sis, în Cilicia, pentru armenii din Liban, iar în 1461 Patriarhia de Constantinopol pentru cei din Turcia.

De-a lungul istoriei, armenii au fost prigoniţi din ţinuturile lor de frecventele invazii şi războaie, o parte dintre ei stabilindu-se în Europa ca negustori şi diplomaţi. Năvălirea turcilor seleucizi, în 1071, i-a silit să emigreze în masă spre Siria şi Cilicia (Liban) şi să mute scaunul patriarhal de la Etcimiadzin la Romquala (lângă Edessa), apoi la Sis, în apropierea Principatului Antiohiei. Patriarhia a revenit la Etcimiadzin în 1441, când reşedinţa anterioară a fost cucerită de mameluci.

Biserica Armeană are în prezent peste 5 milioane de credincioşi, grupaţi în două catolicosate: Catolicosatul de Etcimiadzin, Armenia şi Catolicosatul de Cilicia şi a tot Libanul, cu reşedinţa la Sis, Cilicia. Cele două catolicosate sunt independente, dar se află în comuniune euharistică.

Catolicosatul de Etcimiadzin are în jurisdicţia sa peste 4 milioane de credincioşi, majoritatea în Armenia, iar restul în diferite ţări din Europa şi America. El cuprinde două patriarhii, a Constantinopolului şi a Ierusalimului. Catolicosatul de Cilicia şi a tot Libanul are în păstorirea sa mai mult de 500.000 de armeni din Liban, Siria, Cipru şi o parte din diaspora.

Pe lângă aceste două catolicosate există Biserica Armeană a Americii de Nord, ce s-a aflat sub jurisdicţia Catolicosatului de Etcimiadzin până în 1887. În anii '90, aceasta avea 14.000 de credincioşi şi 72 de biserici. În 1932, din Biserica Armeană a Americii de Nord s-a separat o grupare care, în 1957, a recunoscut autoritatea Catolicosatului de Cilicia. Cunoscută sub numele de Biserica Armeană Apostolică a Americii, aceasta are 30.000 de credincioşi şi 32 de biserici.

În perioada în care patriarhia armeană avea reşedinţa în Cilicia, aceasta a avut relaţii bune cu papalitatea şi cavalerii cruciaţi şi, de asemenea, relaţii comerciale intense cu ţările catolice. Urmarea acestora a fost faptul că, între 1198 şi 1375, o parte a armenilor din Cilicia s-a unit cu Biserica Romei.

Unirea a fost mai târziu respinsă, însă un grup de armeni au rămas sub păstorirea papală şi a Patriarhiei Catolice Armene de la Sis sau Cilicia. Aceasta a fost înfiinţată în 1742, fiind condusă de episcopul armean din Alep. În prezent, există aproximativ 140.000 de armeni catolici, majoritatea în Liban şi Siria, sub conducerea unui patriarh cu sediul la Bzommar (Liban). Mai mult, unii armeni atraşi de ideile reformei au devenit protestanţi, chiar pastori.

În România, primii armeni s-au stabilit începând cu secolele XI-XII, cea mai veche biserică armeană fiind construită în 1350 la Botoşani, probabil pe temeliile unei biserici mai vechi. Istoricii cred că, în Transilvania, armenii s-au stabilit încă din secolul al X-lea. Cucerirea repetată a oraşului Ani (1060, 1064, 1239) de către musulmani şi distrugerea acestei capitale legendare a armenilor în timpul cutremurului din 1313 a fost urmată de emigrări masive ale acestora spre Crimeea, Polonia şi Moldova.

Creşterea numărului armenilor în Moldova l-a determinat pe domnitorul Alexandru cel Bun să îngăduie înfiinţarea unei episcopii armene la Suceava, unde existau deja cinci lăcaşuri de cult. Episcopul Sucevei avea în grijă un număr mare de armeni care trăiau în oraşele Siret, Dorohoi, Botoşani şi Galaţi.

Prin reglementarea activităţii Bisericilor de pe teritoriul Rusiei, în 1836, pentru a-i deosebi pe armeni de ortodocşi, primii au fost numiţi armeano-gregorieni, atât în Rusia, cât şi Basarabia, denumire ce a fost preluată şi de România. Denumirea provine de la Sfântul Grigorie Luminătorul, întemeietorul Bisericii Armene, fără a avea nici o legătură cu Papa Grigorie al XIII-lea şi reforma calendarului din 1582.Secte 20-2

Prin Legea cultelor din 1928, statul român a recunoscut cultul armean ca făcând parte dintre Bisericile istorice din ţară. În 1931, este votată Legea pentru înfiinţarea şi funcţionarea eparhiei armene, iar în 1949 a fost aprobat statutul organic şi administrativ al Eparhiei armene din România. Statutul stabileşte că eparhia se află sub autoritatea dogmatică şi canonică a catolicosului tuturor armenilor din Etcimiadzin, dar are autonomie în toate problemele religioase şi culturale teritoriale, respectând legislaţia ţării şi statutul cultului.

 

Biserica Bărăţiei (a cărei construcţie s-a finalizat în 1716)

 

Eparhia armeană din România este condusă de un arhiepiscop, numit de catolicos, ajutat de un vicar eparhial. Consiliul eparhial este organul executiv superior pentru treburile administrative, bisericeşti, culturale, fundaţionale şi epitropeşti al întregii eparhii. Consiliul eparhial are în componenţa sa comitetul spiritual bisericesc, comitetul cultural şi comitetul economic. Cultul armean nu are episcopii.

Treptat, numărul armenilor din România a scăzut, în prezent Eparhia armeană din România având 5.000 de credincioşi, 10 parohii, 16 biserici şi 6 cimitire, 4 preoţi şi 3 diaconi. Cele mai mari comunităţi sunt în Bucureşti (2.000 de credincioşi) şi Constanţa (1.000 de credincioşi), celelalte fiind formate doar din câte 12-20 de familii. Unele biserici armene care erau frecventate sporadic şi nu aveau preoţi au fost date în grija protopopiatelor ortodoxe, iar în cele două mânăstiri armeneşti din apropiere de Suceava, Zamca şi Haggadar, nu mai sunt vieţuitori, fiind monumente istorice.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, armenii din Transilvania au trecut la catolicism, oraşul Gherla devenind reşedinţă episcopală. Situaţia lor era asemănătoare cu a românilor uniţi, armenii acceptând dogmele catolice, dar păstrându-şi ritul tradiţional şi slujbele în limba armeană. Prin Concordatul încheiat între Vatican şi statul român în 1927, armenii catolici au fost recunoscuţi ca eparhie de sine stătătoare armeano-catolică, deşi o mare parte dintre armenii din Transilvania au fost maghiarizaţi de-a lungul timpului.

După 1948, Eparhia armeano-catolică a avut o situaţie neclară, nemaifiind recunoscută de către autorităţile române. Abia în 1964, printr-un decret al Vaticanului, aceasta a fost preluată de Episcopia romano-catolică de Alba-Iulia, iar în anul 1991 arhiepiscopul romano-catolic de Alba-Iulia a devenit şi conducătorul Eparhiei armeano-catolice din Gherla.

În prezent, Eparhia armeano-catolică cuprinde patru parohii: Gherla, Gheorghieni, Dumbrăveni şi Frumoasa, credincioşi armeni trăind şi în alte oraşe transilvane, precum Cluj, Dej, Târgu-Mureş, Miercurea-Ciuc, Oradea şi Satu-Mare. La Gherla, unde sunt circa 200 de credincioşi, există o catedrală şi o biserică armeano-catolică, iar casa parohială este, alături de lăcaşurile de cult, monument istoric. În Bucureşti, armenii gregorieni, împreună cu cei catolici, au început, în 1629, construirea Bisericii Bărăţia, ce a rămas catolicilor şi a trecut ulterior în posesiunea călugărilor franciscani.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A IV-A

După făgăduinţa lui Hristos, ,,Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26), în primele secole creştine sfinţii apostoli şi părinţi ai Bisericii s-au străduit să pună în cuvinte tainele dumnezeieşti pentru a fi înţelese de oameni. Ei au întâmpinat cea mai mare greutate în găsirea unor cuvinte cât mai potrivite care să exprime aceste lucruri de neexprimat, astfel încât învăţătura să nu permită interpretări greşite care să conducă la erezii.

Printre tainele de nepătruns care au fost zugrăvite în cuvinte s-au numărat cele despre Sfânta Treime şi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Trebuia spus că Dumnezeu - Sfânta Treime - este o fiinţă cu trei Persoane sau Ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, toate având aceeaşi fire sau natură, dumnezeiască. Iar referitor la întrupare trebuia definită unirea firilor dumnezeiască şi umană în Persoana lui Iisus Hristos. Profunzimea acestor taine, ca şi raţiunea căzută a omului, a condus la multe interpretări greşite şi erezii ce au atacat dogma şi cu care sfinţii părinţi s-au luptat de-a lungul secolelor.

Formularea învăţăturii despre dumnezeire începe odată cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, şi cu alcătuirea Crezului, dezbaterile teologice dintre părinţii Bisericii continuând în secolele următoare. Pentru aceasta, sfinţii părinţi au folosit, în principal, patru termeni din limba greacă: ,,prosopon”, ,,hypostasis”, ,,physis” şi ,,ousia”. Ei au purtat numeroase discuţii etimologice şi dogmatice pe marginea sensurilor şi înţelesurilor acestor patru termeni, până când au reuşit să formuleze învăţătura despre Sfânta Treime.

Astfel, cuvântul ,,prosopon”, la plural ,,prosopa”, înseamnă faţă sau chip şi, în funcţie de context, are sensul de expresie sau aspect exterior, persoană sau individ, individ aparte sau persoană în sens legal. El poate fi folosit şi pentru a numi un caracter sau personaj dintr-o piesă.

Termenul ,,hypostasis”, la plural ,,hypostaseis”, provine din verbul grecesc ,,uphistemi”, compus din ,,upo” - sub şi ,,istemi” - a sta, acesta având sensul de a sta (sau a fi aşezat) dedesubt ca suport sau temelie. Din punct de vedere etimologic, ,,hypostasis” are acelaşi înţeles cu termenul latin ,,substantio” - substanţă. În dicţionarul de patristică greacă, sensurile cuvântului ,,hypostasis” ocupă 7 pagini, dar printre înţelesurile principale ale acestuia se numără substanţă, materie sau material (din care este alcătuit un lucru); temelie (a unei clădiri sau a unei direcţii de gândire); existenţa de sine stătătoare a unei fiinţe sau o fiinţă cu existenţă de sine stătătoare (sens ce aproximează ideea de persoană); este folosit ca echivalent pentru ,,ousia” (esenţă) sau mai degrabă se referă la exemplul concret al unei esenţe abstracte; natura împlinită într-un individ particular. ,,Hypostasis” a primit sensul de persoană doar în urma celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din 451.

Cuvântul ,,physis”, la plural ,,physeis”, se referă la natura văzută în lumea fizică; din punct de vedere teologic, înseamnă natură, fire, având sensul de esenţă împreună cu trăsăturile caracteristice ei. Astfel, ,,physis” se referă la o realitate concretă, un tip specific sau specie de fiinţe (cum ar fi umanitatea) sau, mai particularizat, la o fiinţă anume cu însuşirile ei, de exemplu natura omului sau natura lui Dumnezeu. De asemenea, are sensul de caracter.

Înainte de cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon se credea că, pentru a fi mai mult decât un lucru abstract, o ,,physis” (natură, fire) trebuia să se manifeste într-o persoană concretă, un ,,hypostasis”. Deci, a vorbi despre două ,,physeis”-firi implica în mod necesar existenţa a două ,,hypostaseis”-persoane diferite.

,,Ousia”, la plural ,,ousiai”, este unul dintre participiile verbului a fi; poate fi tradus prin fiinţă sau substanţă (ca în ,,homoousios” - de o fiinţă), dar are încă multe alte sensuri: însuşirile, posesiunile sau substanţa cuiva; materia din care este alcătuit un lucru; fiinţă neschimbătoare, realitate ultimă; un lucru real în opoziţie cu un nume sau simbol al unui lucru; natura reală a unui lucru sau posesia unei asemenea naturi; cauza principală care susţine toate schimbările şi procesele din natură.

Fiecare dintre aceşti termeni are mai multe înţelesuri şi poate fi înlocuit cu unul dintre ceilalţi trei. Acest lucru a constituit o dificultate majoră în încercarea sfinţilor părinţi de a exprima în limbajul uman plinătatea adevărului revelat la Pogorârea Sfântului Duh. Cu toate acestea, părinţii au putut delimita folosirea fiecăruia dintre aceste cuvinte. De exemplu, ,,prosopon” este un termen nepotrivit pentru ideea de persoană, deoarece a spune că Unul Dumnezeu are trei ,,prosopa” poate fi interpretat şi într-un mod sabelian sau modalist: un Dumnezeu cu trei feţe, un Dumnezeu care are cele trei ,,roluri”, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De asemenea, a spune că Iisus Hristos are o ,,prosopon” poate fi interpretat într-un mod ortodox, dar şi în modul în care nestorienii şi-au exprimat erezia potrivit căreia în Iisus Hristos S-a unit Fiul lui Dumnezeu cu un om anume printr-un fel de unire morală.

La folosirea celor trei termeni, ,,hypostasis”, ,,physis” şi ,,ousia”, apare o altă problemă. Deşi primii doi erau folosiţi de obicei pentru a face referiri la o realitate concretă, în timp ce ultimul avea un sens mai general şi mai abstract, totuşi, de multe ori erau înlocuiţi unul cu celălalt. Astfel, la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, termenii ,,hypostasis” şi ,,ousia” au fost folosiţi mai mult sau mai puţin ca sinonime, deoarece, în secolele IV-V, în limbajul teologic al Bisericii nu existau termeni clari şi precişi care să exprime şi să diferenţieze conceptele teologice de persoană şi natură.

În timpul controverselor teologice din secolul al IV-lea a devenit evident că Biserica avea nevoie de un limbaj mai precis cu ajutorul căruia să exprime unitatea şi deosebirile din sânul Sfintei Treimi, iar cei trei părinţi capadocieni, Vasilie cel Mare, Grigorie al Nazianz-ului, de Dumnezeu Cuvântătorul, şi Grigorie al Nyssei, au rezolvat strălucit problema prin clarificarea şi îngustarea sensului fiecăruia dintre cei trei termeni. Astfel, ei au exprimat unitatea lui Dumnezeu vorbind de o ,,ousia” - fiinţă şi deosebirile dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh vorbind de trei ,,hypostaseis” - persoane.

Cu toate acestea, nu a fost pe deplin clar cum pot fi aplicate în hristologie aceste înţelesuri folosite de părinţii capadocieni, fiind necesare noi delimitări ale sensurilor termenilor utilizaţi. Se căuta încă o formulă în care aceste înţelesuri să poată exprima în totalitate învăţătura ortodoxă.

În secolul al V-lea, în partea răsăriteană a Imperiului Roman, existau două şcoli principale de gândire teologică: şcoala antiohiană şi şcoala alexandrină. Între ele exista un număr de diferenţe, printre care se număra modul de a interpreta Scriptura. În ceea ce priveşte dogma hristologică, cele două şcoli purtau dezbateri referitoare la modul în care s-a înfăptuit mântuirea omului.

Astfel, şcoala antiohiană stăruia asupra deplinei umanităţi a lui Hristos. Pentru a se opune ereziei lui Apolinarie, care susţinea că Fiul lui Dumnezeu a luat numai trupul uman, rămânând Dumnezeu, teologii antiohieni subliniau că Hristos întrupat a asumat natura umană, inclusiv libera voinţă. Pentru ei, uniunea şi legătura umanului cu dumnezeiescul în Hristos erau esenţiale pentru mântuirea omului, susţinând că dacă Hristos nu ar fi fost uman pe deplin, omul nu ar fi fost mântuit. Punctul slab al teologiei lor îl reprezenta o înţelegere superficială sau o exprimare mai puţin corectă a unirii naturilor dumnezeiască şi umană în persoana lui Hristos; logica lor împinsă la extrem a dat naştere ereziei lui Nestorie. Acesta susţinea că în Iisus Hristos existau două persoane distincte: Dumnezeu şi om, negând contopirea firii dumnezeieşti cu cea omenească.

În schimb, şcoala alexandrină era caracterizată de o puternică opoziţie faţă de erezia lui Arie, care susţinea că Iisus Hristos nu era Dumnezeu, ci o fiinţă creată, superioară omului. Alexandrinii insistau în mod special asupra dumnezeirii lui Hristos, slăbiciunea învăţăturii acestei şcoli constând în tendinţa de a reduce umanitatea lui Hristos la un element pasiv care pare să-şi piardă însuşirile proprii şi să fie absorbită în dumnezeire. Logica sa împinsă la extrem a dat naştere ereziei monofizite.

În acea vreme, termenul ,,physis” avea o gamă largă de înţelesuri. Atât alexandrinii, cât şi antiohienii utilizau frecvent cuvintele ,,physis” şi ,,hypostasis” în mod echivalent. Antiohienii aveau tendinţa de a folosi ca sinonime cuvintele ,,physis” şi ,,hypostasis” pentru a arăta limpede umanitatea lui Hristos, dar pentru a indica unitatea dumnezeirii cu umanitatea utilizau în mod nepotrivit cuvântul ,,prosopon”. Spre deosebire de aceştia, părinţii alexandrini vorbeau despre o ,,physis” sau ,,hypostasis” pentru a arăta clar unitatea dumnezeirii cu umanitatea, negăsind o formulare convenabilă pentru umanitatea deplină a lui Hristos.

Astfel, nici una dintre cele două şcoli teologice nu susţinea erezii, însă fiecare insista pe anumite nuanţe ale învăţăturii Bisericii pentru a se putea opune ereziilor deja existente. Mai mult, teologii antiohieni şi alexandrini purtau dezbateri teologice continue pentru a putea desăvârşi în cuvinte dogma Sfintei Treimi şi a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Însă, absolutizarea ideilor existente în sânul celor două şcoli cu privire la Hristos putea conduce la erezii, după cum s-a şi întâmplat.

Rămânea în seama părinţilor de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon să combine perspectivele celor două şcoli, să stabilească sensul dogmatic al fiecăruia din cei patru termeni utilizaţi în hristologie şi să formuleze în cuvinte cât mai clare, ce nu pot fi răstălmăcite sau interpretate greşit, dogma întrupării lui Hristos.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

 

PARTEA A V-A

Pe măsura formulării dogmelor şi învăţăturii creştine la Sinoadele Ecumenice şi a evoluţiei limbajului teologic, ereziile din primele secole devin din ce în ce mai rafinate. Având un nou chip şi îmbrăcând o nouă haină, ele continuă să vehiculeze, sub alte forme, vechile păreri eronate despre învăţătura Bisericii.

Unul dintre cele mai evidente exemple este cel al ereziilor hristologice. Astfel, după ce în secolul al IV-lea, Sfinţii Părinţi exprimă în limbaj teologic învăţătura despre Sfânta Treime şi relaţiile dintre cele trei Persoane dumnezeieşti – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, secolul al V-lea este marcat de erezii hristologice. În această perioadă apar două erezii referitoare la modul în care s-a unit în Persoana lui Hristos firea dumnezeiască cu cea omenească: nestorianismul, denumit după Patriarhul Nestorie al Constantinopolului, iniţiatorul său, şi monofizismul, propovăduit de arhimandritul Evtihie, stareţul unei mânăstiri din Constantinopol.

Aceste două erezii reprezintă radicalizarea concepţiilor celor două mari şcoli teologice din secolul al V-lea, antiohiană şi alexandrină, ce acordau o importanţă diferită unirii firilor în Persoana Mântuitorului. Pe de-o parte, antiohienii insistau asupra existenţei unei umanităţi depline în Iisus Hristos, ce a condus, în nestorianism, la respingerea unirii celor două firi în Persoana Sa şi identificarea lor cu două persoane distincte. Pe de altă parte, alexandrinii evidenţiau necesitatea unirii intime a celor două firi în Mântuitorul, idee ce a degenerat, în monofizism, în afirmaţia că, după întrupare, Iisus Hristos nu a mai avut decât o singură fire.

Gravitatea şi implicaţiile devastatoare ale acestor două erezii îi determină pe Părinţii Bisericii să convoace două Sinoade Ecumenice într-un interval de timp de numai 20 de ani (431-451), pentru a combate cât mai repede cu putinţă ideile lor vătămătoare. Astfel, la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes (431) şi cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), Sfinţii Părinţi au teologhisit, formulând învăţătura de credinţă despre Hristos şi unirea celor două firi în Persoana Sa, după întrupare.

Astfel, prima dintre aceste două erezii, nestorianismul, a fost propovăduită de însuşi patriarhul Constantinopolului, Nestorie. Preot al Bisericii din Alexandria, el a fost înscăunat patriarh la 10 aprilie 428, prin decret imperial. Nestorie avea studii teologice superficiale, dar era un bun orator care ştia să-şi ascundă neştiinţa în spatele unor fraze elegante şi cursive. Graţie acestei calităţi, el a reuşit să îl cucerească pe împăratul Teodosie, care l-a susţinut o lungă perioadă de timp. Nimeni nu bănuia însă că noul patriarh avea o simpatie aparte pentru erezia lui Arie.

Arianismul nu mai era susţinut deschis de când fusese condamnat de primul Sinod Ecumenic de la Niceea, astfel că cei care refuzau să creadă în deofiinţimea celor trei Persoane dumnezeieşti recurgeau la expuneri sofisticate pentru a-şi propovădui ereziile. Adepţii arianismului nu mai îndrăzneau să afirme că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar o făptură superioară, făcând, în schimb, distincţii subtile în ce priveşte cele două firi ale lui Hristos.

Prin urmare, alături de alţi eretici, Nestorie susţinea că cele două firi ale lui Hristos au rămas separate până într-atât încât ele reprezentau două personalităţi distincte, cu însuşiri proprii. Consecinţa imediată a acestei învăţături era aceea că Fecioara Maria a născut numai persoana cu fire umană şi, deci, ea nu era Născătoare de Dumnezeu.

Numele dat Maicii Domnului, de Născătoare de Dumnezeu, era folosit de mult timp în Biserică, deoarece Fecioara Maria a fost, cu adevărat, născătoarea firii umane unită ipostatic cu cea dumnezeiască în Persoana lui Hristos, Dumnezeu şi om. Cei care afirmau că cele două firi ale Mântuitorului nu ar fi fost unite într-o persoană unică, spuneau, cu alte cuvinte, că fiul Fecioarei nu ar fi putut fi numit Fiul lui Dumnezeu, fiind un simplu om. Aşadar, această învăţătură nu era decât o nouă formă de arianism, iar cei care o propovăduiau erau, în fapt, arieni.

La puţin timp după ce devine patriarh, în iarna anului 428, Nestorie îşi face cunoscute convingerile, afirmând că Fecioara trebuie numită doar Născătoare de om (Anthropotokos), în spatele cuvintelor sale ascunzându-se erezia potrivit căreia cele două firi ale lui Hristos corespundeau la două persoane distincte. El declara: ,,A zice că Dumnezeu Cuvântul, al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, are mamă, însemnează a îndreptăţi nebunia păgânilor, care dau mame zeilor. Carnea nu poate naşte decât carne, iar Dumnezeu, duh curat, nu poate să fie născut de o femeie. De altfel, făptura nu poate să-L nască pe Făcătorul său”.

Declaraţiile sale au stârnit rumoare, creştinii din Constantinopol cerându-i explicaţii. Situaţia se tensionează, declanşându-se adevărate lupte teologice între cei care-i împărtăşeau părerile şi adevăraţii creştini. Nestorie a acuzat clericii de ignoranţă, iar aceştia l-au ales pe Sfântul Proclu, unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru a-l combate pe Nestorie.

Bazându-se pe învăţătura Bisericii, Sfântul Proclu începe să propovăduiască împotriva ereziei: ,,Cuvântul atotputernic S-a întrupat şi S-a născut din Fecioară. Evanghelistul nu spune că a intrat într-un om, ci că S-a întrupat, după legile naturii umane, dar şi-a păstrat fără schimbare firea dumnezeiască ... Dacă Hristos nu este Dumnezeu Cuvântul şi este un simplu om, cum poate fi slăvit de făpturile cereşti şi cum se închină iadul în faţa Sa ?” Sfântul a tâlcuit faptul că Hristos este Cuvântul, Persoană dumnezeiască, a cărei fire dumnezeiască nu a fost supusă schimbării prin asumarea firii omeneşti.

Profitând de influenţa pe care o avea la curtea imperială, Nestorie ia măsuri drastice împotriva celor care respingeau ideile sale, ducând, în acelaşi timp, o campanie de răspândire a ereziei sale în întreg imperiul. Primul ierarh al Bisericii care s-a ridicat împotriva sa şi a ereziei sale a fost Patriarhul Chiril al Alexandriei.

Sfântul Chiril aparţinea, ca formaţie duhovnicească, şcolii teologice alexandrine şi, ca urmare, el a fost preocupat în mod deosebit să demonstreze unitatea firilor în Cuvântul întrupat. În acest scop, el a folosit expresia ,,o fire (physis) a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat”, dintr-o scriere atribuită Sfântului Atanasie cel Mare şi care aparţinea, în realitate, ereticului Apolinarie, după cum s-a stabilit ulterior.

Pentru antiohieni, expresia folosită de Sfântul Chiril avea conotaţii eretice, cu toate că acesta o interpreta într-un mod ortodox. El înţelege că perspectiva ortodoxă asupra întrupării putea fi exprimată în alţi termeni; în scrisorile sale, el arată că acceptă să se vorbească despre Hristos ca având două firi, atât timp cât acest lucru este interpretat într-un mod ortodox. Cu toate acestea, el prefera formula ,,o fire”, deoarece credea că reprezintă o apărare mai bună împotriva nestorianismului.Secte 24

În predica sa în care anunţa data Sfintelor Paşti pentru anul 429, Sfântul Chiril al Alexandriei a luat în discuţie noua erezie. De asemenea, el i-a scris o scrisoare lui Nestorie pentru a-i cere explicaţii. Nestorie ripostează, ţesând intrigi pentru a-l acuza pe Chiril şi a-l atrage de partea sa pe episcopul Romei, Celestin (422-432), numind unirea firilor ,,confuzie, amestec”.

 

Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril ai Alexandriei

 

În urma schimbului de scrisori dintre Chiril şi Celestin, acesta din urmă convoacă un sinod local la Roma, care îl condamnă pe Nestorie. Papa îi scrie Sfântului Chiril: ,,Vă susţin cu autoritatea scaunului nostru episcopal. În termen de 10 zile, Nestorie trebuie să retracteze în scris ereziile sale şi să mărturisească învăţătura propovăduită de Biserica romană şi de Biserica sfinţiei voastre. Dacă nu face aceasta, el este îndepărtat în mod deplin de Biserică, deoarece refuză să se vindece pe sine şi îi îmbolnăveşte pe cei pe care îi păstoreşte”.

Nestorie răspunde amândurora, minimalizând erezia şi recuză autoritatea celor doi episcopi, cerând convocarea unui Sinod Ecumenic. Chiril îi scrie din nou lui Nestorie, în numele Sinodului Bisericii Alexandriei, anunţându-l că, dacă nu renunţă la erezie, va ieşi din comuniune cu el. Scrisoarea sa este un adevărat tratat referitor la întruparea Cuvântului, în care explică Crezul şi învăţătura mărturisită de întreaga Biserică.

Scrisoarea este însoţită de 12 anatematisme pe care Nestorie trebuie să le proclame pentru a-şi arăta dreapta credinţă. ,,Oricine nu mărturiseşte că Emanuel este Dumnezeu adevărat şi, prin urmare, Fecioara este Maica Domnului, deoarece a născut după trup pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, să fie anatema ! … Oricine atribuie la două persoane sau ipostasuri, cuvintele cuprinse în scrierile evanghelice şi apostolice, spuse despre Hristos de sfinţi sau de Hristos Însuşi şi care atribuie pe unele omului, ignorând pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe celelalte Cuvântului Tatălui, să fie anatema !”

Asemenea sunt şi celelalte anatematisme, dând anatemei pe toţi cei care separă cele două ipostasuri, care afirmă că ,,Hristos este un om purtător de Dumnezeu”, ,,Cuvântul Tatălui este Dumnezeu şi stăpânul lui Hristos”, ,,Hristos ar fi primit de la Sfântul Duh putere asupra duhurilor rele, ca şi cum nu ar fi avut-o”, ,,Cuvântul lui Dumnezeu nu a suferit în trup” sau că ,,El S-a dat ca jertfă pentru Sine Însuşi”. Prin aceste anatematisme, sfântul a expus desăvârşit învăţătura Bisericii despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi unirea celor două firi în Persoana Sa, delimitând-o categoric de orice fel de idee eretică.

Nestorie răspunde la scrisoarea şi anatematismele Sfântului Chiril, opunându-i acestuia 12 anatematisme eretice, prin care încearcă să deturneze sensul celor formulate de sfânt.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

 

PARTEA A VI-A

De multe ori, în istoria creştinismului, oameni străini de Biserică sau chiar ierarhi ai săi, din ignoranţă sau interes, au propovăduit în numele Bisericii diferite doctrine omeneşti, care se abăteau de la învăţătura dumnezeiască. De fiecare dată, Sfinţii Părinţi s-au ridicat ca nişte străjeri ai acestui tezaur – învăţătura dumnezeiască a Bisericii şi, într-un glas, povăţuiţi de Sfântul Duh, s-au împotrivit acestora. Ca nişte trâmbiţe ale adevărului, prin epistole, prin Sinoade Ecumenice sau locale, ei au proclamat adevărul pe care l-au opus ereziilor, privite ca extrem de periculoase pentru Biserică şi credincioşii ei.

La începutul secolului al V-lea, însuşi Patriarhul Constantinopolului Nestorie introduce în Biserică o învăţătură eretică potrivit căreia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi cele două firi ale Sale, dumnezeiască şi umană, nu s-au unit în Persoana Lui.

Ca urmare, Părinţii îi cer, prin scrisori, să retracteze învăţătura greşită şi să revină la dreapta credinţă, dar el refuză, în 429, să se supună hotărârilor Patriarhului Chiril al Alexandriei şi Papei Celestin al Romei. Biserica este cuprinsă de tulburare, şi, ţinând cont de gravitatea afirmaţiilor lui Nestorie, ierarhii Bisericii convoacă al III-lea Sinod Ecumenic,Secte 26 care are loc în vara anului 431 în oraşul Efes.

La acest sinod au participat 158 de episcopi, printre care Patriarhul Chiril al Alexandriei, Patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului şi delegaţii Papei Celestin al Romei, episcopii Arcadie şi Projectus. Nestorie refuză să se prezinte în faţa sinodului pentru a depune mărturie, afirmând că sinodul este necanonic, dar împotriva lui mărturisesc doi episcopi, Teodot al Anchirei şi Acachie al Melitinei.

 

Sfântul Chiril al Alexandriei (378-444)

 

Pe baza declaraţiilor lor, cei 158 de episcopi prezenţi vor semna, la 22 iunie 431, o hotărâre sinodală, prin care patriarhul Constantinopolului era condamnat pentru erezia sa: ,,Am descoperit în scrisorile şi predicile necredinciosului Nestorie că el propovăduia doctrine nelegiuite. Deci potrivit canoanelor şi luând aminte la scrisoarea Prea Sfinţitului Celestin, episcop al Romei, suntem obligaţi să pronunţăm împotriva lui următoarea hotărâre: Domnul nostru Iisus Hristos, pe care L-a blasfemiat, hotărăşte prin acest sfânt sinod ca Nestorie să fie lipsit de demnitatea episcopală şi exclus din orice sobor preoţesc”. Aceasta este făcută cunoscută credincioşilor de Sfântul Chiril, care le adresează o proclamaţie.

În ciuda deciziei sinodale, Nestorie se încăpăţânează în erezia sa, nevrând să cedeze, şi îl atrage de partea sa pe împărat cu o întreagă ţesătură de minciuni şi intrigi. În aceeaşi plasă de intrigi cade şi Episcopul Ioan al Antiohiei împreună cu câţiva episcopi ce ajung în Efes după începerea sinodului. Aceştia convoacă un conciliabul care condamnă sinodul ca eretic, despărţindu-se de Biserică şi întemeind mai târziu Biserica nestoriană care există şi astăzi. Dintre ei, singur episcopul Antiohiei revine ulterior în sânul Bisericii, împăcându-se cu Sfântul Chiril.

Ascultându-l pe Nestorie care i-a prezentat conciliabulul drept adevăratul sinod al Bisericii, la 29 iunie, împăratul refuză să recunoască hotărârea sinodală a celor 158 de episcopi, cerând rediscutarea controversei. De asemenea, el decide exilarea Sfântului Chiril al Alexandriei şi a episcopului Efesului, stârnind o tulburare şi mai mare în rândul monahilor şi credincioşilor. După câtva timp, la Constantinopol ajunge o delegaţie de episcopi care înfăţişează împăratului evenimentele petrecute în oraşul Efes şi refuzul lui Nestorie de a renunţa la erezie. Aflând adevărul, împăratul îl condamnă pe Nestorie şi retrage hotărârea de exil a sfântului.

După condamnarea lui Nestorie, episcopii îl aleg ca patriarh al Constantinopolului pe Sfântul Proclu, unul dintre ierarhii care au luptat cu tărie împotriva ereziei lui Nestorie. El nu a încetat să propovăduiască adevărul, arătând cu limpezime că învăţătura lui Nestorie era eretică: ,,Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om pe deplin, fără a schimba nimic în firea Sa neschimbătoare; este o minune care depăşeşte inteligenţa, dar care poate fi cunoscută prin credinţă. Fiul este Unul, născut din Tatăl fără de început, dar unit deplin cu El. Întrupându-se, El nu S-a despărţit de Cel care L-a născut”.

Deşi a formulat învăţătura corectă despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, al III-lea Sinod Ecumenic nu a pus capăt controversei referitoare la Persoana Dumnezeului-Om, eşuând în a-i reconcilia pe susţinătorii lui Nestorie cu dreptcredincioşii. La scurt timp după sinod, Episcopul Teodoret al Cirului a avertizat că anumite expresii folosite de ierarhul Alexandriei puteau fi înţelese greşit, dând naştere unei erezii asemănătoare apolinarismului (erezie din secolul al IV-lea, care nega deplinătatea firii umane a Mântuitorului, afirmând că, la întrupare, El nu a luat raţiunea omenească, ci a avut-o numai pe cea dumnezeiască). Din nefericire, evenimentele ulterioare au dovedit că el avea dreptate, căci, deşi învăţătura Sfântului Chiril era pe de-a întregul ortodoxă, modul în care şi-a exprimat ideile a permis formularea unor concepte eretice.

După moartea Sfântului Chiril, opozanţii acestuia, considerându-l prea moderat în condamnarea lui Nestorie, au început să propovăduiască deschis o altă dogmă eretică, numită monofizism. Principalul susţinător al noii erezii a fost Evtihie (cca 378 – cca 454), stareţul unei mânăstiri din Constantinopol, ce a fost un zelos luptător împotriva ereziei lui Nestorie. Lui i s-a alăturat Dioscor, arhidiaconul Sfântului Chiril şi un succesor nedemn al său la conducerea Patriarhiei Alexandriei.

Ca şi Nestorie, arhimandritul Evtihie se bucura de o influenţă considerabilă la curtea imperială, astfel că după moartea, în 446, a Patriarhului Proclu al Constantinopolului, el s-a luptat să ajungă patriarh cu ajutorul sprijinului imperial. În ciuda eforturilor sale, ierarhii Bisericii îl aleg patriarh pe Sfântul Flavian, care va intra în conflict cu împăratul Teodosie al II-lea (408-450), datorită refuzului său de a-i diaconi sora, pe Pulheria, pentru a-i împiedica accesul la tron.

În aceste circumstanţe, nemulţumit de înfrângerea suferită în faţa Sfântului Flavian, Evtihie începe să propovăduiască, precum Nestorie, o învăţătură eretică. În timp ce Nestorie nega unitatea Persoanei lui Hristos, afirmând că cele două firi ale Sale, dumnezeiască şi umană, nu s-au unit în Persoana Lui, Evtihie ajunge să le amestece. Pentru a combate ideile eretice ale lui Nestorie, Evtihie construieşte raţionamente potrivit cărora în Persoana lui Iisus Hristos nu există decât o singură fire, cea dumnezeiască, fapt ce l-a obligat să facă din firea umană a Mântuitorului un fel de fiinţă fantastică, apropiindu-se astfel de erezia lui Apolinarie.

Lipsindu-i inteligenţa şi flexibilitatea Sfântului Chiril, el foloseşte cu rigiditate expresia acestuia ,,o fire a Cuvântului întrupat”, afirmând că ,,Domnul a avut două firi înainte de unirea lor şi după unirea lor una singură” şi numind-o pe aceasta ,,firea lui Dumnezeu care S-a întrupat şi S-a făcut om”. Astfel, Evtihie susţinea că firea dumnezeiască a absorbit firea umană a lui Hristos.

Patriarhul Alexandriei, Dioscor, se alătură ideilor eretice ale lui Evtihie, exagerând sensul anatemelor Sfântului Chiril, aşa cum prevăzuse Teodoret, şi aruncă anatema asupra tuturor celor care nu acceptau erezia. Episcopii Teodoret al Cirului şi Eusebie al Dorileei sesizează abaterea lor de la dreapta credinţă şi cer patriarhului Flavian judecarea acestora şi condamnarea învăţăturii greşite.

În 448, patriarhul convoacă un sinod local în Constantinopol, pentru a discuta erezia lui Evtihie. După lungi tergiversări, acesta se prezintă în faţa episcopilor însoţit de gărzile imperiale, făcând o mărturisire de credinţă, în aparenţă ortodoxă, dar în termeni ambigui, sub care îşi ascunde erezia. Cu toate acestea, la întrebările insistente ale ierarhilor, Evtihie este nevoit să-şi mărturisească ideile potrivit cărora ,,după întrupare, Hristos nu mai este decât Cuvântul şi nu mai are decât fire dumnezeiască”.

Părinţii adunaţi în sinod îi cer să renunţe la erezia sa, dar în faţa refuzului său neclintit, îl dau anatemei. În hotărârea sinodală, semnată de Sfântul Flavian, cei 31 de episcopi şi 23 de arhimandriţi, se afirma: ,,Am descoperit că Evtihie acceptă greşelile lui Valentin şi Apolinarie. Neatins de ruşine la cuvintele şi mustrările noastre, el nu a vrut să primească învăţătura adevărată; din acest motiv, plângând pentru rătăcirea sa, am hotărât în Domnul nostru Iisus Hristos, despre care el a vorbit urât, să îl îndepărtăm de slujirea preoţească, comuniunea cu noi şi stăreţie. De asemenea, cei care vor discuta sau vor avea tovărăşie cu el să ştie că vor primi pedeapsa excomunicării, ca unii care nu au evitat să discute cu el”.

Sinodul local din Constantinopol, din 448, nu a reprezentat sfârşitul disputelor. Astfel, acesta nu a fost recunoscut de Biserica Alexandriei, care era centrul duşmanilor reconcilierii celor două tabere, de Biserica Ierusalimului care, din vremea primului Sinod Ecumenic, a urmat poziţia Bisericii Alexandriei în ceea ce priveşte problemele dogmatice controversate şi chiar de Biserica Romei care, prin Papa Leon cel Mare, a respins mai întâi sinodul, necunoscând amănunte despre acesta. Influenţate de Evtihie, autorităţile imperiale au refuzat, de asemenea, să accepte hotărârea sinodului, ridicându-se împotriva Bisericii Ortodoxe. Astfel, monofiziţii au devenit la fel de influenţi precum erau arienii în timpul domniei împăratului Constanţiu.

Procedând ca Nestorie, Evtihie nu se dă bătut, trimiţându-i o plângere episcopului Romei, Sfântul Leon cel Mare sau Leon I (cca 400-461, papă între anii 440-461), în care îl acuza pe Sfântul Flavian de nestorianism. Înainte de a fi papă, Sfântul Leon îl sprijinise pe Papa Sixtus al III-lea (432-440) în lupta împotriva nestorienilor. Sesizând gravitatea problemei, Sfântul Leon îi scrie patriarhului Flavian cerându-i amănunte referitoare la sinodul local din Constantinopol şi condamnarea lui Evtihie. Urmează un schimb de scrisori între Flavian şi Leon, care, aflând amănunte despre sinod, se declară întru totul de acord cu hotărârea acestuia.

În anul 449, Sfântul Leon cel Mare răspunde ereziei lui Evtihie cu o enciclică faimoasă în istoria Bisericii, intitulată ,,Tomul”, în care, pornind de la Crez, expune învăţătura ortodoxă despre cele două firi, dumnezeiască şi umană, ce se manifestă în Persoana unică a Mântuitorului. Scrisoarea papei se încheie cu condamnarea lui Evtihie dacă acesta nu renunţă la erezie, şi cu anunţarea trimiterii a trei reprezentanţi, episcopul Iulius, preotul Reatus şi diaconul Ilarie care să participe la un viitor sinod.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

 

PARTEA A VII-A

În secolul al V-lea, controversele hristologice ating apogeul în cele două erezii cu privire la unirea firilor dumnezeiască şi umană în Persoana Mântuitorului. Nestorianismul şi monofizismul tulbură profund Biserica, iar importanţa unei poziţii corecte în privinţa acestui aspect dogmatic este vădită de strădaniile ierarhilor acelei vremi de a formula şi susţine dreapta învăţătură a Bisericii.

Evenimentele se succed cu rapiditate, căci, după ce nestorianismul a fost anatematisit la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes (431), Biserica are de înfruntat monofizismul, susţinut de arhimandritul Evtihie, stareţul unei mânăstiri din Constantinopol.

La scurt timp după ce începe să propovăduiască o învăţătură greşită, Evtihie este condamnat în 448, printr-un sinod local, pentru ideile sale eretice şi refuzul de a renunţa la ele. Profitând de influenţa de care se bucura la curtea imperială, arhimandritul nu acceptă hotărârea sinodală şi îl convinge pe împărat să convoace un nou sinod, care să analizeze controversa dogmatică cu privire la unirea celor două firi în Persoana Mântuitorului şi să revizuiască condamnarea sa ca eretic. Întrezărind tulburările pe care poziţia partizană a împăratului le-ar putea provoca în sânul Bisericii, Sfinţii Flavian al Constantinopolului şi Leon al Romei se opun cererii sale.

În ciuda opoziţiei celor doi ierarhi, împăratul convoacă un nou sinod, la Efes, dar ia toate precauţiile necesare pentru ca acesta să se desfăşoare potrivit cererii lui Evtihie. Astfel, prin decret imperial, Patriarhul Dioscor al Alexandriei, unul dintre susţinătorii înfocaţi ai ereziei lui Evtihie, este numit preşedinte al sinodului. În plus, arhimandritul Barsum din Siria, un luptător înverşunat împotriva episcopilor ortodocşi, primeşte dreptul de a vota, deşi nu era episcop, în vreme ce Episcopului Teodoret al Cirului, duşman al monofizismului, i se interzice să participe la sinod.

Împăratul emite, de asemenea, un decret cu instrucţiuni precise adresat autorităţilor imperiale: ,,Urmăriţi ceea ce se petrece la sinodul din Efes şi nu permiteţi să aibă loc tulburări. Cei care l-au condamnat pe Evtihie trebuie să fie prezenţi la sinod, dar să nu li se îngăduie să vorbească, neavând titlul de judecători, ci ei trebuie să aştepte părerea generală a celorlalţi părinţi, căci ceea ce ei au definit anterior, trebuie acum condamnat”. Mai mult, trupele imperiale sunt puse sub comanda monofiziţilor, ce obţin astfel controlul deplin asupra sinodului.

În aceste condiţii total defavorabile apărătorilor Ortodoxiei, pe 8 august 449, în biserica în care se ţinuse al treilea Sinod Ecumenic, debutează sinodul, la care au participat 135 de episcopi. La această ,,întrunire”, lucrurile s-au desfăşurat cu atâta nedreptate, încât a fost numit de istorie ,,Sinodul tâlhăresc”. Astfel, monofiziţii interzic citirea epistolei Papei Leon cel Mare, iar Episcopilor Flavian al Constantinopolului şi Eusebie al Dorileei nu li se permite să se apere. În urma discuţiilor favorabile ereziei, susţinătorii acesteia au strigat într-un glas: ,,Să fie tăiaţi în două, aşa cum şi ei L-au divizat pe Hristos (susţinând că are două firi) !” Sub ameninţarea trupelor imperiale, sinodul tâlhăresc proclamă erezia monofizită ca fiind adevăr ortodox şi hotărăşte reabilitarea lui Evtihie.

Mai mult, după un plan prestabilit, a urmat procesul Sfântului Flavian, care a fost acuzat, de unii monahi din mânăstirea condusă de Evtihie, de furt din bunurile mânăstirii. Deşi doar 35 din cei 300 de monahi au semnat plângerea, preşedintele sinodului tâlhăresc, arhiepiscopul Dioscor, a considerat-o drept o probă importantă, iar sinodul a decis: ,,Flavian, fost episcop al Bisericii din Constantinopol şi Eusebie episcop al Dorileei, s-au dovedit a respinge şi a interpreta greşit aproape orice şi au dat ocazia pentru scandal şi tulburări în Biserică … Din acest motiv, bazându-ne pe deciziile părinţilor de la Sinoadele anterioare, îi condamnăm pe Flavian şi Eusebie la depunerea din demnitatea episcopală şi preoţească”. Sfântul Flavian plătea astfel curajul cu care a refuzat să se implice în intrigile imperiale. În locul său, este ales patriarh al Constantinopolului Anatolie, arhidiaconul şi apocriziarul lui Dioscor la Constantinopol, care s-a ferit să-şi exprime deschis poziţia asupra controverselor dogmatice.

Patriarhul Flavian moare pe drumul exilului către Lidia, datorită tratamentului la care a fost supus de călugării care îl escortau, iar episcopul Eusebie îndură atâtea suferinţe, încât îl numeşte pe Dioscor ,,ucigaşul său”. La rândul său, episcopul Teodoret, căruia nu i s-a permis să participe la sinod, este depus şi el şi întemniţat într-o mânăstire. Delegaţii Romei reuşesc să fugă, anunţându-l pe Leon de fărădelegile şi nedreptăţile comise la sinodul tâlhăresc, iar acesta declanşează o campanie împotriva hotărârilor luate.

El trimite o scrisoare împăratului şi surorii sale Pulheria, arătând necesitatea convocării unui nou Sinod Ecumenic, care ,,să verifice şi să repare toate nedreptăţile făcute, astfel încât să nu rămână nici cea mai mică îndoială cu privire la credinţă sau divizare în dragoste”. De asemenea, el adresează două epistole clerului şi creştinilor din Constantinopol în care scrie: ,,Cel care gândeşte ca un monofizit, intră în tovărăşie cu Arie şi toţi ereticii. Cel care nu recunoaşte firea umană luată de Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu în pântecele Fiicei lui David, se îndepărtează de toate tainele credinţei creştine şi nerecunoscându-L pe Mirele Hristos şi pe Mireasa Sa (Biserica) nu poate participa la cina tainică a euharistiei. Sângele lui Hristos este veşmântul Cuvântului, cu care este înveşmântat tot cel ce Îl mărturiseşte pe Acesta”.

În 450 moare împăratul Teodosie al II-lea, iar senatul şi armata îl aleg împărat pe generalul Marchian (450-457). Profund devotat dreptei credinţe, Marchian se căsătoreşte cu Pulheria, care era renumită pentru râvna sa. Împreună, ei împlinesc cererea papei de a convoca un nou Sinod Ecumenic, rămas în istorie ca cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon.

Acest sinod a avut loc în Biserica Sfintei Muceniţe Eufimia din Chalcedon şi la el au participat Patriarhii Anatolie al Constantinopolului, Maxim al Antiohiei, Iuvenalie al Ierusalimului, Dioscor al Alexandriei, episcopi din toate regiunile imperiului şi reprezentanţii episcopului Romei, episcopii Paschasinie şi Lucentie şi preotul Bonifatie. La sinod au fost prezenţi peste 600 de părinţi, mai mulţi decât la toate celelalte sinoade. Din Armenia nu a sosit nici un delegat, aceasta fiind atacată de perşi.

Sinodul, ce a început pe 8 august 450, urma să judece sinodul tâlhăresc şi să analizeze învăţătura despre unirea celor două firi în Persoana Mântuitorului. În cadrul acestuia, Episcopul Eusebie de Dorileea relatează evenimentele petrecute la sinodul local din 448 şi la cel tâlhăresc, acuzându-l pe Dioscor. Alţi episcopi vin să întărească mărturia acestuia. Pe măsură ce abuzurile lui Dioscor sunt dezvăluite, episcopii care participaseră la sinodul din Efes şi au fost, într-o măsură mai mare sau mai mică, vinovaţi de acţiuni necanoniceSecte 29 se căiesc pentru păcatul lor şi strigă de mai multe ori: ,,Noi toţi cerem iertare !”, cu excepţia lui Dioscor şi a unor episcopi egipteni.

Lămuriţi în privinţa sinodului tâlhăresc, părinţii de la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic i-au condamnat pe cei care se făcuseră vinovaţi, însă, deoarece cei mai mulţi dintre ei s-au pocăit, nu au fost depuşi. Cei care au continuat să susţină monofizismul sau nu au vrut să-şi recunoască greşelile au fost daţi anatemei. Dioscor al Alexandriei a fost depus din demnitatea episcopală şi exilat în Gangra, unde a murit în 454.

 

Al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451) 

 

În ce priveşte formularea unei poziţii dogmatice ortodoxe faţă de erezia monofizită, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit o învăţătură nouă, ci au lămurit-o şi explicitat-o pe cea existentă, stabilită la primele Sinoade Ecumenice şi cuprinsă în crezul niceo-constantinopolitan. În plus, ei s-au folosit de scrierile Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Chiril al Alexandriei, Leon al Romei, Ilarie de Poitiers şi Ambrozie al Milanului.

Lucrând cu frică şi cu cutremur, Părinţii au cerut ajutorul Sfintei Muceniţe Eufimia, sfintele ei moaşte aflându-se în biserica în care se desfăşura sinodul. Ierarhii au aşezat în racla cu moaşte două suluri de hârtie pe care erau scrise cele două învăţături, cea ortodoxă şi cea monofizită, şi s-au rugat sfintei să le arate care este cea adevărată. Sfânta le-a împlinit rugămintea, căci a doua zi, ierarhii au găsit sulul cu definiţia de credinţă formulată de sinod în mâna sfintei, şi sulul ce cuprindea învăţătura eretică a lui Evtihie la picioarele ei.

Definiţia de credinţă, adeverită prin minune, a fost semnată de toţi ierarhii prezenţi la sinod şi proclamată oficial la 8 octombrie 451. Pe 25 octombrie a avut loc confirmarea solemnă a definiţiei de credinţă în prezenţa împăratului, împărătesei şi a autorităţilor imperiale. Împăratul a dat un număr de edicte pentru îndepărtarea ereziilor şi întărirea învăţăturii ortodoxe. Aceste edicte nu au avut puterea de a pune capăt tulburărilor din Biserică, care au continuat în diferite regiuni şi după sinod.

Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon a avut un rol deosebit de important în istoria Bisericii, stabilind cu claritate învăţătura ortodoxă asupra uneia dintre cele mai importante probleme de credinţă: Întruparea Mântuitorului şi unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească în Persoana Sa. De această mare taină depinde însăşi înţelegerea felului în care Hristos a lucrat pentru mântuirea omului, luând fire omenească şi jertfindu-Se pe cruce pentru iertarea păcatelor oamenilor.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A VIII-A

Cele două mari erezii hristologice din secolul al V-lea, nestorianismul şi monofizismul, au atacat învăţătura Bisericii cu privire la întruparea Mântuitorului, prima susţinând că în Hristos au existat două persoane distincte, Fiul lui Dumnezeu şi un om, iar cea de-a doua că Mântuitorul nu are decât o singură fire, născută din contopirea firilor dumnezeiască şi umană.

Tăria atacului acestor erezii ca şi importanţa celor care le susţineau, Nestorie fiind patriarh al Constantinopolului, iar Evtihie, susţinătorul monofizismului, stareţ al unei mânăstiri din capitala imperială, i-a determinat pe Părinţii Bisericii să formuleze, la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451), o definiţie de credinţă. Prin aceasta, ei au vrut să expliciteze în amănunt dogma Bisericii cu privire la întruparea Mântuitorului şi să zădărnicească toate ideile eretice vehiculate pe marginea acestei taine dumnezeieşti.

Sfinţii Părinţi nu au formulat o învăţătură nouă, ci doar au tâlcuit pe larg şi totuşi foarte concis acest aspect din dogmă, despre care se scria în Crez şi în scrierile sfinţilor. Arătând că ,,Simbolul Credinţei sau Crezul este suficient pentru exprimarea completă a credinţei, căci învaţă tot ceea ce trebuie să credem despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ca şi despre întruparea Domnului”, Sfinţii Părinţi scriu astfel în definiţia de credinţă:

,,Urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi, noi toţi proclamăm, într-un singur glas, că trebuie să mărturisim pe Unul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Domnul nostru, una şi aceeaşi Persoană, desăvârşit în umanitatea Sa şi desăvârşit în dumnezeirea Sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu suflet raţional şi trup uman; de o fiinţă cu Tatăl în dumnezeirea Sa şi de o fiinţă cu noi în umanitatea Sa, în toate asemenea cu noi afară de păcat; născut din Tatăl Său mai înainte de toţi vecii după dumnezeirea Sa; şi născut sub vremi, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după umanitatea Sa. Unul şi acelaşi Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, trebuie mărturisit a avea două firi, unite fără amestecare, fără schimbare, de nedespărţit, de neseparat; fără ca deosebirea firilor să dispară prin această unire; dimpotrivă, însuşirile fiecăreia s-au păstrat şi există unite într-o singură persoană sau ipostas, astfel că Hristos nu este divizat în două persoane, ci Fiul Unul-Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, aşa cum proorocii de demult au vorbit despre El, aşa cum Însuşi Iisus Hristos a învăţat şi aşa cum ne-au învăţat Părinţii în Crez şi ne-au lăsat moştenire în toată învăţătura de credinţă”.

La formularea definiţiei dogmatice de la Sinodul Ecumenic de la Chalcedon au contribuit scrierile sfinţilor şi, în mod special, ,,Tomul” Sfântului Leon cel Mare. ,,Tomul” este numită faimoasa scrisoare adresată de Leon cel Mare, în 449, Sfântului Flavian, patriarhul Constantinopolului, după ce a aflat de erezia propovăduită de arhimandritul Evtihie şi de tulburarea pe care a produs-o aceasta în rândul credincioşilor. Pentru a-i lămuri pe deplin pe aceştia, Leon scrie despre întruparea Mântuitorului, folosindu-se de cuvintele proorocilor şi ale apostolilor pentru a tâlcui această taină înfricoşătoare.

 

,,Leon, episcopul, către mult iubitul său frate Flavian

Citind scrisoarea ta şi parcurgând actele sinodului episcopal (n.r. sinodul constantinopolitan local din 448), avem acum, în sfârşit, o imagine limpede a controversei care a apărut împotriva integrităţii credinţei; şi ceea ce la început părea obscur acum s-a elucidat. Astfel, Evtihie, care părea să slujească cu cinste ca preot, se dovedeşte a fi neînţelept şi lipsit de experienţă. Dar în această nebunie în care a căzut, împiedicat de întuneric a zări adevărul, el nu a recurs nici la cuvintele proorocilor, nici la cele ale apostolilor, nici la autoritatea Scripturii, ci la el însuşi; şi astfel a devenit învăţător al greşelii, pentru că nu a fost ucenic al adevărului. (…)

Dacă el nu ar fi ştiut ce să creadă despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu ar fi fost dispus, pentru a înţelege, să studieze în amănunt întreaga Sfântă Scriptură, el ar fi trebuit cel puţin să primească cu atenţie mărturia universală a Crezului: cred ,,în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Prin aceste trei afirmaţii, majoritatea născocirilor ereticilor sunt anihilate. Căci atunci când se spune că Dumnezeu este Atotţiitor şi Tată, se dovedeşte că Fiul este din veşnicie împreună cu El, nedeosebindu-Se prin nimic de Tatăl, căci este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; nu mai târziu în timp, nu mai prejos în putere, nedeosebit de El în slavă, nedespărţit de El în esenţă, ci Fiul cel veşnic din Tatăl cel veşnic ,,S-a întrupat de la Secte 30-1Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. Această naştere sub vremi nu micşorează, nici nu măreşte în nici un fel naşterea dumnezeiască şi veşnică; ci a fost necesară în lucrarea de mântuire a omului, ce fusese înşelat, pentru a putea învinge moartea şi pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul (Evrei 2, 14). Căci noi nu l-am fi putut învinge pe autorul păcatului şi al morţii, dacă El, Cel care nu poate fi atins de păcat, nici reţinut de moarte nu ar fi luat asupra Sa firea noastră, însuşindu-şi-o. (…)

 

Hristos, cu puterea Sa dumnezeiască, ceartă vânturile şi marea (Matei 8, 24-27). Icoană grecească, secolul al XIII-lea

 

În timp ce firile şi-au păstrat deosebirea şi s-au întâlnit în aceeaşi Persoană, micimea a fost asumată de măreţie, slăbiciunea de putere, vremelnicia de veşnicie; şi pentru a plăti datoria firii noastre, firea neschimbătoare a fost unită cu cea suferitoare, astfel ca, drept leac potrivit pentru bolile noastre, unul şi acelaşi Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Iisus Hristos (I Tim. 2, 5) să poată printr-una din firi să moară şi prin cealaltă să nu poată muri. Astfel, în firea întreagă şi desăvârşită a omului adevărat S-a născut Dumnezeu adevărat, întreg întru cele ale sale şi întreg întru cele ale noastre. Prin ,,ale noastre” înţelegem ceea ce Ziditorul a zidit în noi la început şi ceea ce a luat asupra Sa pentru a ne mântui. Iar din ceea ce vrăjmaşul i-a dat şi omul înşelat a primit, nu a fost urmă în Mântuitorul; iar faptul că El a luat asupra Sa slăbiciunile noastre nu L-a făcut părtaş la păcatele noastre. El a luat ,,chipul robului”, fără pângărirea păcatului, îmbogăţind ceea ce era omenesc, fără a micşora dumnezeiescul, căci ,,micşorându-se pre Sine”, prin care Cel nevăzut S-a făcut văzut şi Făcătorul şi Domnul tuturor a voit să fie unul dintre muritori, a fost o coborâre din milostivire şi nu o pierdere a puterii. Căci fiecare dintre cele două firi şi-a păstrat însuşirile desăvârşit; şi aşa cum firea dumnezeiască nu a înlăturat-o pe cea umană, aşa nici firea umană nu a micşorat-o pe cea dumnezeiască. (…)

Fiul lui Dumnezeu S-a coborât de pe scaunul slavei şi, nedepărtându-Se de slava Tatălui, a intrat în această lume văzută, S-a născut după o nouă rânduială şi printr-un nou fel de naştere. După o nouă rânduială, deoarece El, care în împărăţia cerească este nevăzut (pentru noi), S-a făcut văzut în lumea noastră; El, care nu este circumscris de spaţiu, S-a lăsat circumscris; Stăpânul universului a îngăduit ca maiestatea Sa dumnezeiască să fie ascunsă în trup de ţărână. Şi S-a născut după un nou fel de naştere; căci Şi-a luat trup din fecioria neprihănită. Iar ceea ce a luat de la mama Sa a fost firea omenească însă nu şi păcatul. (…) Şi nu există nici o iluzie în această unire, căci slăbiciunea omului s-a întâlnit cu nobleţea lui Dumnezeu. (…) Fiecare fire face faptele care îi sunt proprii, fiind unită cu cealaltă fire; adică, Cuvântul pe cele ale Sale, iar trupul pe cele trupeşti; una dintre firi a strălucit în minuni, cealaltă a fost acoperită de insulte. Şi aşa cum Cuvântul nu a renunţat la egalitatea pe care o are cu Tatăl în slavă, nici trupul nu şi-a lepădat firea umană. El este unul şi acelaşi, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dumnezeu, căci ,,la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1) şi om, căci ,,Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit Secte 30-2printre noi” (Ioan 1, 14). Dumnezeu, căci ,,toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3) şi om, căci El S-a ,,născut din femeie, născut sub lege” (Galateni 4, 4). Naşterea trupească este o manifestare a firii umane, iar purtarea Lui în pântece de către o Fecioară este un semn al puterii dumnezeieşti. (…)

 

Mântuitorul este ispitit, ca om, de iscusinţa vrăjmaşului (Matei 4, 1-10)

 

Cel care, ca om, este ispitit de iscusinţa vrăjmaşului este Acelaşi cu Cel căruia, ca Dumnezeu, Îi slujesc îngerii. A simţi foame, sete, somn, oboseală este omeneşte. Dar a sătura cinci mii de bărbaţi cu cinci pâini şi doi peşti şi a da femeii samarinence acea apă vie, din care oricine bea nu mai însetează în veci, a păşi pe mare fără a se scufunda sau a potoli furtuna sunt neîndoios fapte dumnezeieşti. Astfel, nu sunt însuşiri ale aceleiaşi firi a plânge cu milostivire pentru prietenul mort (n.r. Lazăr) şi a-l învia din morţi cu cuvântul Său; sau a sta spânzurat pe lemn şi a face ca toate să se cutremure după ce lumina s-a preschimbat în întuneric; sau a fi pironit pe cruce şi a deschide porţile raiului credinţei tâlharului; de asemenea, nu aparţine aceleiaşi firi a spune ,,Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30) şi a spune ,,Tatăl este mai mare ca Mine” (Ioan 14, 28). (…) Căci din ce este propriu firii noastre, El are umanitatea, inferioară naturii Tatălui, în timp ce de la Tatăl are dumnezeirea egală cu a Părintelui Său. Astfel, datorită acestei unităţi a Persoanei ce există în cele două firi, citim, pe de-o parte, că ,,Fiul Omului a venit din ceruri”, căci Fiul lui Dumnezeu S-a născut cu trup din Fecioară; şi pe de altă parte, că Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit şi îngropat, căci El a suferit acestea nu cu firea dumnezeiască, cu care Cel Unul-Născut este din veşnicie de o fiinţă cu Tatăl, ci cu slăbiciunea firii Sale umane. (...) Unul din aceste adevăruri acceptat fără celălalt nu aduce mântuirea şi este la fel de primejdios a crede că Domnul Iisus Hristos este numai Dumnezeu fără a fi om sau că este numai om fără a fi Dumnezeu. (…)

Şi după învierea Sa - care a fost învierea unui trup adevărat -, vreme de 40 de zile Mântuitorul a întărit credinţa ucenicilor, îndepărtând orice întuneric. Căci El a vorbit, a mâncat, a stat cu ei, îngăduind celor ce se îndoiau să Îl atingă şi în acelaşi timp a intrat prin uşile încuiate şi cu suflarea Sa le-a dat Sfântul Duh şi le-a dezvăluit tainele Scripturii. (…)

Ce înseamnă să-L negi pe Hristos decât să separi firea umană de El, ca Dumnezeu, şi să goleşti prin invenţii neruşinate taina prin care am fost mântuiţi ? (…) Nădăjduim că pronia dumnezeiască va fi cu voi, astfel ca cel care s-a îndepărtat de adevăr să fie salvat prin lepădarea propriei sale păreri greşite. Fie ca Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, mult iubite frate” (fragment din ,,Tomul” Sfântului Leon cel Mare).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A IX-A

În secolul al V-lea, Biserica a fost tulburată de două mari erezii hristologice - nestorianismul şi monofizismul - care au declanşat aprige şi interminabile dispute teologice referitoare la taina întrupării Mântuitorului. Biserica a răspuns ideilor eretice prin cele două sinoade ecumenice care au avut loc în acest secol: cel de-al treilea, de la Efes, din 431 şi cel de-al patrulea, de la Chalcedon, din 451.

Ca şi în cazul arianismului, Sfinţii Părinţi au adus argumente teologice de o înaltă fineţe şi limpezime, au dat o definiţie de credinţă, au formulat canoane şi au anatematisit pe cei care nu renunţă la ideile eretice şi la propovăduirea lor în Biserică. Cu toate acestea, cele două sinoade ecumenice nu au reuşit să pună capăt ereziei monofizite. La Sinodul de la Chalcedon a fost formulată cu claritate dogma corectă şi, prin aceasta, s-a ridicat o stavilă împotriva ereziei, însă acest lucru nu i-a putut împiedica pe adepţii monofizismului să continue să-şi susţină ideile şi să încerce să le strecoare în Biserică ca pe o învăţătură de credinţă.

Persistenţa ereticilor în greşeala lor şi dorinţa de a-şi impune punctul de vedere întregii Biserici au condus la o perioadă deosebit de tulbure în istoria Bisericii. Aceasta s-a caracterizat prin confruntări teologice, dar şi armate, prin hirotonii false şi alte vicleşuguri specifice celor care au încercat, de-a lungul secolelor, să substituie învăţătura dumnezeiască a Bisericii cu propria lor învăţătură omenească.

Astfel, la puţin timp după sinodul din 451, cu sprijinul fostei împărătese Eudoxia, la Ierusalim, în absenţa patriarhului Iuvenalie, este hirotonit necanonic, ca episcop al Ierusalimului, un oarecare monah Teodosie. Însă monahii din Palestina, povăţuiţi de Sfinţii Simeon Stâlpnicul († 459) şi Eftimie cel Mare († 473), primesc hotărârile Sinodului de la Chalcedon şi se opun cu tărie episcopului uzurpator Teodosie.

După 457 izbucnesc tulburări puternice şi în Patriarhia Alexandriei, unde, sub conducerea lui Dioscor, unul dintre conducătorii ereziei monofizite, se formase o grupare eretică. Sinodul de la Chalcedon hotărăşte depunerea lui Dioscor, iar în locul lui este înscăunat Proterie (451-457); însă partizanii lui Dioscor se opun violent acestei decizii, arzându-i de vii pe ostaşii împăratului trimişi pentru a-i ajuta pe ortodocşi şi omorându-l pe patriarhul Proterie cu lovituri de sabie în baptisteriu. După moartea lui Dioscor, în 457, conducător al grupării eretice şi episcop (hirotonit necanonic) ajunge monahul Timotei, poreclit Elur (pisică sălbatică), care anatematiseşte Sinodul Ecumenic de la Chalcedon şi pe cei care îl acceptă.

Avertizat cu privire la fărădelegile lui Timotei, Patriarhul Anatolie al Constantinopolului, sprijinit de episcopii care se aflau în capitala imperială, îl condamnă pe Timotei şi pe partizanii lui. De asemenea, în aceeaşi perioadă, văzând tulburările produse de eretici, episcopii marilor scaune se pronunţă în favoarea Sinodului de la Chalcedon, pe care îl declară egal cu primele trei Sinoade Ecumenice. Astfel, Sinodul de la Chalcedon din 451 este recunoscut ca ecumenic de către Biserica Universală.

În ciuda hotărârilor sinodale de la Chalcedon şi a condamnărilor episcopilor, monofizismul a continuat să aibă adepţi în Biserică, iar disputele au continuat: unii îi susţineau deschis pe Nestorie şi Evtihie, alţii aveau opinii care nu erau decât consecinţele ideilor lor, alţii nu voiau să accepte ca ecumenic Sinodul de la Chalcedon.

Principalele centre ale opoziţiei faţă de sinod erau Egiptul şi Palestina, din cauza a doi monahi (Timotei şi, respectiv, Teodosie), care reuşiseră să fie aleşi episcopi de Alexandria şi Ierusalim şi care câştigaseră numeroşi adepţi. Un al treilea monah, Petru, supranumit Fullo (Piuarul, de la ascultarea pe care o avea în mânăstire), le calcă pe urme, izbutind să fie ales episcop al Antiohiei cu ajutorul ginerelui împăratului. Imediat după hirotonie şi înscăunare, el impune Bisericii pe care o conduce învăţătura lui Evtihie.

De asemenea, el îndrăzneşte să modifice cântarea Trisaghion de la începutul liturghiei, după cuvintele ,,Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte” adăugând: ,,Tu care te-ai răstignit pentru noi”. El confunda cele trei Persoane de o fire dumnezeiască, mărturisite în Trisaghion, cu firea umană a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, care fusese răstignită, prin aceasta afirmând că Tatăl şi Sfântul Duhul au pătimit odată cu Fiul întrupat. Inovaţia sa a stârnit multă tulburare, el fiind depus şi exilat de împăratul Leon I (457-474).

După moartea lui Leon I ajunge împărat Vasilisc, care, la cererea ereticilor din Alexandria, îl readuce pe scaunul patriarhal pe Timotei Elur, ce era în exil de optsprezece ani. Acesta se îndreaptă spre Constantinopol, unde merge triumfător, înconjurat de monofiziţi. Profitând de circumstanţe, revine din exil şi Petru, şi adversarii Sinodului de la Chalcedon îşi întăresc poziţiile.

Timotei Solofaciole, patriarhul ortodox al Alexandriei, se retrage la venirea lui Timotei Elur, iar Iulian al Antiohiei moare de inimă rea văzând nenorocirile care copleşiseră Biserica. Petru Fullo, reîntors în Antiohia, formulează anateme dure la adresa celor care nu vor să accepte modificarea sa la Trisaghion.

La cererea lui Timotei Elur, împăratul Vasilisc adresează episcopilor o circulară în care se spunea: ,,Vrând să confirmăm legile înaintaşilor noştri, să aducem unitate în Biserică şi să păstrăm canoanele sinoadelor de la Niceea, Constantinopol şi Efes, ordonăm tuturor episcopilor să anatematisească şi să ardă scrisoarea lui Leon cel Mare şi toate actele Sinodului de la Chalcedon, definiţia de credinţă şi interpretările ei, care sunt tot atâtea inovaţii. Cei care, în viitor, se vor mai declara partizani ai Sinodului de la Chalcedon vor fi pedepsiţi ca tulburători ai Bisericii, duşmani ai lui Dumnezeu şi ai împăratului”.

Cinci sute de episcopi din întreaga Biserică acceptă circulara imperială, condamnând definiţia de credinţă a sinodului. Patriarhul Acachie al Constantinopolului se opune împăratului, reunindu-i sub păstorirea sa pe cei dreptcredincioşi. Văzând că pe scaunele patriarhale ale Răsăritului se află episcopi nelegitimi şi eretici, preoţii şi monahii scriu episcopului Romei, cerându-i ajutorul.

La 10 ianuarie 476, Simplicie al Romei îi scrie împăratului, îndemnându-l să urmeze exemplul lui Marchian şi să păstreze definiţia de credinţă sinodală şi scrisoarea Sfântului Leon cel Mare († 461). În sprijinul ortodocşilor vine şi Sfântul Daniil Stâlpnicul († 490), care este purtat în triumf la Constantinopol şi prevesteşte moartea iminentă a împăratului.

Împăratul Vasilisc moare şi Zenon, ginerele lui Leon I, îi urmează la tron, domnind între anii 476-491. El îşi începe domnia anulând toate actele lui Vasilisc şi declarându-se un apărător al Bisericii. Prima măsură cerută de ortodocşi pentru îndreptarea situaţiei din Biserică era îndepărtarea tuturor ierarhilor eretici. Petru Fullo al Antiohiei este depus şi înlocuit cu Ştefan, om evlavios şi dreptcredincios, care este însă ucis în scurt timp cu cruzime; Timotei Elur moare, iar Timotei Solofaciole, episcopul ortodox al Alexandriei, revine pe scaunul său, deşi partizanii lui Elur reuşesc să hirotonească un eretic numit Petru Moggos (Gângavul), care a condus tabăra monofizită din Egipt între anii 477-490.

Încercărilor de restabilire a păcii în Biserică li se dă o grea lovitură de către împăratul Zenon. Împreună cu patriarhul Acachie al Constantinopolului, acesta publică faimosul său decret de unire sau Henoticon, care era o declaraţie similară circularei lui Vasilisc. Patriarhul a considerat, în mod greşit, că dacă interzice orice fel de discuţii cu privire la Sinodul de la Chalcedon va obţine mult dorita pace în Biserică.

După ce vreme îndelungată susţinuse dreapta credinţă şi se opusese ereticilor şi împăraţilor care-i sprijiniseră, patriarhul Acachie depune un mare număr de ierarhi ortodocşi şi îi înlocuieşte cu alţii care se dovediseră eretici sau instigatori la erezie, fiind, la rându-i, condamnat de episcopul Felix al Romei: ,, ... Nu numai că aţi primit în comuniune intruşi eretici pe care voi înşivă i-aţi condamnat, ci le-aţi încredinţat conducerea mai multor Biserici. Aţi refuzat să răspundeţi acestor grave acuzaţii şi prin tăcerea voastră le-aţi confirmat. Rămâneţi deci cu cei cărora le-aţi îmbrăţişat pe deplin interesele şi aflaţi că, prin prezenta hotărâre, sunteţi lipsit de demnitatea arhierească şi de comuniunea ecleziastică, condamnat de judecata Sfântului Duh şi a autorităţii apostolice”.Secte 31

În 489, urmaşul lui Acachie, Eufimie al Constantinopolului, un ortodox devotat Bisericii, nu consimte să-l încoroneze pe noul împărat decât cu condiţia ca acesta să dea o mărturisire de credinţă prin care să declare că acceptă Sinodul de la Chalcedon.

Cu toate acestea, starea internă a Bisericii nu trebuie judecată după discuţiile interminabile care o tulburau, generate de împăraţi eretici sau de monahi ambiţioşi, care au profitat de circumstanţe pentru a uzurpa scaunele episcopale. Biserica Răsăritului a strălucit întotdeauna prin nenumăratele sale cete de sfinţi, care locuiau în pustie şi dintre care se alegeau cei mai veneraţi episcopi.

 

Sfântul Eftimie cel Mare († 473) 

 

Toţi aceşti sfinţi au mărturisit în favoarea Sinodului de la Chalcedon şi a definiţiei de credinţă formulate de acesta. Mulţi dintre ei, care aveau un mare număr de monahi sub îndrumarea lor, aveau un cuvânt greu de spus în problemele Bisericii. Astfel erau Sfântul Eftimie cel Mare în Palestina, care a luptat împotriva celor care voiau să uzurpe scaunul patriarhal al Ierusalimului, Sfinţii Sava şi Teodor sau stareţii Gherasim şi Ghelasie.

Refuzul monofiziţilor de a recunoaşte hotărârile dogmatice ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon, din 451, a dus la apariţia Bisericilor monofizite, care au acceptat ca dogmă fundamentală erezia arhimandritului Evtihie. Acestea au fost create de grupurile de eretici existente în patriarhiile tradiţionale, care erau conduse de episcopi eretici.

Biserica Coptă din Egipt a fost întemeiată de patriarhul monofizit al Alexandriei, Dioscor, unul dintre cei mai fervenţi sprijinitori ai lui Evtihie, iar lucrarea sa a fost întărită ulterior de Timotei Elur şi Petru Moggos. În Siria, întemeietorii Bisericii Siro-Iacobite, desprinsă din Patriarhia Antiohiei, sunt consideraţi Sever, hirotonit necanonic episcop al Antiohiei (512-518, mort în exil în Egipt în 538) şi Iacob Baradai. Episcopul Iacob Baradai (543-570) a fost hirotonit în 543, în taină, cu acordul împărătesei Teodora, primind titlul de episcop de Edessa şi mitropolit ecumenic, cu scopul de a perpetua o ierarhie monofizită în Siria.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A X-A

Erezia monofizită a fost condamnată într-un mod categoric de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din 451. Cu toate acestea, în perioada următoare, adepţii ei nu au încetat să tulbure Biserica, generând probleme dogmatice, dar şi politice şi conflicte armate. Susţinătorii monofizismului au refuzat cu încăpăţânare să revină la învăţătura Bisericii, proclamată şi expusă de sinod, şi s-au grupat în jurul episcopilor eretici din patriarhiile tradiţionale, înfiinţând aşa-numitele Biserici monofizite.

Biserica monofizită din Egipt, numită şi coptă, este înfiinţată de Dioscor imediat după Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Ea este întărită de patriarhul monofizit Sever al Antiohiei (512-518) şi episcopul Iulian de Halicarnas, Caria, care s-au refugiat în Egipt din cauza prigoanei la care au fost supuşi de autorităţile imperiale. În această perioadă de început, monofiziţii din Egipt se împart deja în mai multe tabere, dintre care cele mai însemnate sunt severienii şi iulianiştii, numiţi astfel după numele conducătorilor grupărilor. Severienii s-au numit şi teodosieni, după numele patriarhului Teodosie, ales de monofiziţi în 535 († 566).

În Siria, monofizismul avea partizani fanatici, îndeosebi printre monahi. Petru Fullo a fost primul episcop monofizit care a ocupat scaunul Antiohiei, contribuind la răspândirea ereziei în Siria. Un altul a fost episcopul Filoxeniu de Mabug (Hierapolis), care a propovăduit monofizismul în părţile Orientului, Siria şi ţările vecine, în timpul împăratului bizantin Anastasie I (491-518).

Însă, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la răspândirea ereziei printre sirieni a fost patriarhul monofizit Sever de Antiohia (512-518), exilat în 518 de împăratul Iustin (518-527) în Egipt, unde a murit în 538. De asemenea, un rol esenţial în întemeierea Bisericii monofizite din Siria l-a avut Iacov Baradai. El a fost hirotonit la Constantinopol, în 543, episcop de Edesa de către patriarhul monofizit Teodosie de Alexandria, aflat atunci la Constantinopol. Apoi, timp de 35 de ani, Iacov a străbătut Siria, Mesopotamia şi ţările vecine hirotonind preoţi, diaconi şi episcopi şi întărind erezia şi Biserica monofizită din Siria, care s-a numit siro-iacobită, după numele lui.

În Armenia, monofizismul a fost introdus în împrejurări diferite de cele din Egipt şi Siria. Armenia era creştinată din secolul al III-lea, prin lucrarea de evanghelizare a Sfântului Grigorie Luminătorul († 332) şi, până spre sfârşitul secolului al V-lea, armenii au avut relaţii destul de strânse cu Biserica Ortodoxă.

Dar, din cauza împrejurărilor politice tulburi, armenii nu au putut trimite reprezentanţi la cel de-al IV-lea Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Sfinţii Părinţi au trimis Bisericii Armeniei o epistolă în care anunţau hotărârile luate la sinod şi alăturau acestora scrisoarea lui Leon cel Mare, pentru a lămuri lucrurile. Dar în traducerea în limba armeană, care nu avea fineţea limbii greceşti sau latine, a actelor sinodale şi, în special, a termenilor ,,fire” şi ,,persoană”, s-au strecurat anumite exprimări confuze, astfel că cele două firi ale Mântuitorului au fost înţelese a fi două persoane. Ca urmare, scrisoarea lui Leon a fost considerată de armeni, opozanţi fermi faţă de erezia lui Nestorie, ca nestoriană. Ca urmare, întreg sinodul a fost respins, pentru că ei nu au înţeles deciziile acestuia.

În 482, împăratul Zenon al Bizanţului (476-491), crezând că poate împăca şi atrage pe monofiziţi înapoi la Biserica Ortodoxă, a publicat edictul Henoticon, în care interzicea orice discuţii cu privire la hotărârile dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic. Din nefericire, în timpul împăraţilor Zenon şi Anastasie I (491-518), Bizanţul se afla în întregime sub influenţa monofiziţilor şi, ca urmare, monofizismul a pătruns şi în Armenia, care, după încheierea păcii cu Persia, şi-a reluat relaţiile cu Imperiul Bizantin, dar a rămas monofizită.

Un eveniment crucial pentru Biserica Armeană l-a reprezentat sinodul din 491, de la Valarşapat, la care armenii au condamnat Sinodul de la Calcedon. De asemenea, în alte trei sinoade, ţinute mai târziu la Dovin, în 506, 554 şi 596, episcopii armeni au respins hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic. În plus, la aceste sinoade, ei au decis să se separe de Patriarhia Constantinopolului şi să se organizeze autonom, aceasta cu atât mai mult cu cât, în jurul anului 520, Biserica Armeană a acceptat oficial erezia hristologică propovăduită de Sever de Antiohia.

În perioada dintre cel de-al IV-lea şi cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (451-680), s-au făcut multe încercări de aducere a monofiziţilor înapoi în sânul Bisericii. Unele au fost locale, altele s-au înscris în politica oficială a imperiului. În unele cazuri s-a încercat estomparea divergenţelor şi formularea unei declaraţii suficient de confuze pentru ca ambele părţi - ortodoxă şi monofizită - să o poată accepta şi interpreta după propriile idei. În alte cazuri, împăratul sau patriarhul au interzis pur şi simplu discuţiile asupra punctelor divergente, crezând că astfel tulburările se vor linişti. Cu toate acestea, nici una dintre încercările de reconciliere nu a avut succes.

În vremea împăratului Iustinian (527-565), ereticii au încercat din nou să se impună, cerând condamnarea ,,Celor Trei Capitole”, adică a capitolelor sau punctelor rămase nelămurite de Sinodul Ecumenic de la Calcedon: persoana şi scrierile lui Teodor, episcop de Mopsuestia († 428), dascălul ereticului Nestorie, scrierile lui Teodoret al Cirului († 458) şi Epistola lui Ibas din Edesa († 457).

Crezând că astfel va reuşi să-i împace, împăratul a convocat în 553 al V-lea Sinod Ecumenic, la Constantinopol, la care au participat 165 de episcopi, printre care patriarhii de Constantinopol, Antiohia şi Alexandria. ,,Cele Trei Capitole” sunt condamnate, dar ereticii nu sunt mulţumiţi, pentru că, la şedinţa din 9 mai 553, episcopii fac o mărturisire de credinţă, recunoscând cele patru sinoade ecumenice anterioare şi învăţătura Părinţilor Bisericii. De asemenea, în decizia sinodală se scria: ,,Noi recunoaştem cele patru Sinoade, de la Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon. Noi învăţăm ceea ce ei au hotărât despre credinţă, învăţătura fiind aceeaşi la toate patru sinoadele. Îi considerăm separaţi de Biserică pe cei ce nu primesc cele patru sinoade”.

Toate concesiile făcute succesiv monofiziţilor în speranţa de a-i readuce în sânul Bisericii, prin decretele imperiale care negau hotărârile luate la Calcedon sau doar interziceau discuţiile cu privire la acestea, nu au avut decât efectul de a-i încuraja în poziţia lor de susţinere a ereziei şi împotrivire faţă de Biserică.

La începutul secolului al VII-lea, în timpul domniei împăratului Heraclie (610-641), cel mai mare pericol extern era perşii. Ducând, între anii 612-628, un război greu împotriva acestora, împăratul Heraclie se convinge că monofiziţii, care erau dispuşi să pactizeze şi să deschidă graniţele pentru duşmanii imperiului, reprezintă un pericol la fel de mare. Ca urmare, el începe să se gândească la un compromis dogmatic pentru reatragerea lor la Ortodoxie.

O speranţă pentru realizarea acestui scop s-a crezut a fi învăţătura ivită în jurul anului 600, în Egipt, care susţinea că, deşi Mântuitorul are două firi, dumnezeiască şi umană, în Persoana Sa ar fi o singură voinţă şi o singură lucrare. Ideea, susţinută la început de Episcopul Teodor al Faranului, este preluată de împărat, mai ales că monofiziţii din Siria şi Armenia i-au sugerat că, în aceste condiţii, ar accepta revenirea în Biserică.

Din nefericire, Patriarhii Serghie al Constantinopolului (610-638) şi Chir al Alexandriei (630-644) se prind în plasa ţesută de eretici şi susţin că s-ar putea admite, fără nici o primejdie pentru dogma ortodoxă, că în Hristos sunt două firi, dar o singură voinţă divino-umană şi o singură lucrare divino-umană, voinţa şi lucrarea umană fiind absorbite cu totul de voinţa şi lucrarea dumnezeiască. Din această concepţie greşită s-a născut erezia monotelită, care apare în istorie ca o prelungire a celei monofizite. În fond, monotelismul nu este decât un monofizism deghizat.

Ca urmare, cei doi patriarhi îl susţin pe împărat în campania de readucere a monofiziţilor în Biserică, prin acceptarea monotelismului. Astfel, în 629, Heraclie se întâlneşte cu Atanasie, patriarhul iacobiţilor, căruia îi promite tronul Antiohiei, dacă acceptă hotărârile Sinodului de la Calcedon. Atanasie pune condiţia ca Biserica să mărturisească o singură voinţă şi o singură lucrare în Persoana Mântuitorului, iar patriarhii sunt de acord.

În această acţiune s-au obţinut, la început, rezultate favorabile. În Sinodul de la Garin, din 630, convocat de catolicosul Ezdras, s-a realizat unirea monofiziţilor din Armenia cu Biserica Ortodoxă. A urmat unirea unei părţi a monofiziţilor din Siria. Apoi, la stăruinţa Patriarhului Chir al Alexandriei, monofiziţii moderaţi din Egipt se unesc, la 3 iunie 633, mai mult în aparenţă, cu Ortodoxia, pe baza formulei despre ,,o singură lucrare în Hristos”.

Situaţia Bisericii devine extrem de delicată, deoarece erezia era susţinută de înşişi patriarhii Bisericii Constantinopolului şi Alexandriei şi de o seamă de alţi episcopi. Însă, ortodocşii protestează vehement împotriva noii erezii, fiind conduşi în lupta lor pentru apărarea dreptei credinţe de eruditul monah palestinian Sofronie, care ajunge patriarh al Ierusalimului în 634.

 

Secte 32

Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului († 638)

 

Sfântul Sofronie al Ierusalimului († 638) acceptă unitatea Persoanei lui Hristos contra lui Nestorie, şi existenţa a două firi în Persoana Sa contra lui Evtihie. Fiecare dintre cele două firi, fiind deplină în Persoana Mântuitorului, îşi păstrează, după cuvintele lui Leon cel Mare, însuşirile care îi sunt proprii. Dacă fiecare fire nu ar fi avut lucrarea şi voia sa proprie, dacă nu ar fi fost decât o voinţă şi o lucrare, firile nu ar mai putea fi deosebite şi se alunecă în erezia lui Evtihie, monofizismul.

Nemulţumit de opoziţia Sfântului Sofronie, în 633, Patriarhul Serghie al Constantinopolului se adresează Papei Honorie al Romei (625-638), pe care reuşeşte să-l atragă de partea monoteliţilor. Imediat ce este ales patriarh, Sofronie convoacă un sinod la Ierusalim, la care este condamnat monotelismul. După încheierea sinodului, el adresează o scrisoare sinodală celor mai însemnaţi conducători ai Bisericii, cunoscută în istorie drept ,,Sinodiconul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului”.

În această scrisoare, el expune învăţătura ortodoxă potrivit căreia fiecare dintre cele două firi ale Mântuitorului trebuie să-şi aibă voinţa proprie, căci altfel ele nu ar fi depline, voinţa fiind o însuşire necesară a firii. De asemenea, Sofronie combate cu succes concepţia eronată a patriarhului monofizit Sever al Antiohiei, care susţinea că Iisus Hristos ar avea ,,o natură compusă divino-umană”. Sofronie moare în 638, după cucerirea Ierusalimului de către musulmani, iar monoteliţii îşi întăresc poziţiile în Biserică, fiind susţinuţi şi de musulmanii care stăpâneau acum Siria, Palestina şi Egiptul şi care urmăreau dezbinarea creştinilor şi slăbirea Imperiului Bizantin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

Costin Tudor