----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 91 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (VIII)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a III-a

Atanasie credea că în euharistie era adevăratul trup al lui Iisus Hristos care era primit, şi el dădea cuvintele instituirii euharistice ca pe o dovadă împotriva anumitor eretici care nu credeau în realitatea trupului lui Hristos[1].

Euharistia, chiar după convertirea lui Constantin, era săvârşită într-o manieră tainică. Nu se vroia, spunea Atanasie[2], ca ea să fie pentru păgâni un subiect de batjocură, şi pentru catehumenii care nu erau încă îndeajuns de instruiţi un subiect de tulburare. Este evident că această tăinuire nu ar fi fost necesară dacă Biserica nu ar fi crezut în prezenţa reală. Redusă la un simbol, euharistia nu ar fi provocat nici batjocura păgânilor, nici tulburarea catehumenilor. De asemenea, Sfântul Atanasie, vorbind despre potirul care servea pentru sfinţire, spune în mod categoric că se bea sângele Domnului din el.

Sfântul doctor adaugă că tainele dumnezeieşti nu erau săvârşite decât duminica. Acesta era într-adevăr vechiul obicei al Bisericii Alexandriei. Sfintele taine erau păstrate în biserică şi Sfântul Atanasie s-a ridicat împotriva profanării al căror obiect au fost din partea păgânilor, care le-au aruncat pe jos atunci când falsul episcop Grigorie a intrat în Alexandria[3]. Nu se cunoştea, în secolul al IV-lea, acest sistem modern după care trupul şi sângele Domnului nu ar fi fost primite decât într-un mod exclusiv ideal, şi [ele] nu ar fi existat în această manieră ideală, în euharistie, decât în momentul comuniunii.

Sfântul Atanasie, justificându-se pentru că a reunit poporul într-o biserică care nu fusese terminată, a dat informaţii despre râvna poporului credincios de a participa la slujbele religioase. Vechea Biserică a Alexandriei era foarte mică. ,,În adunările din timpul postului mare, spune el[4], mulţimea era atât de mare, încât un mare număr de copii, tinere şi femei în vârstă, şi chiar bărbaţi tineri au fost atât de înghesuiţi, încât au fost siliţi să-i transporte la casele lor. Slavă lui Dumnezeu, nici unul nu a murit. Dacă mulţimea era atât de mare în zilele care precedau praznicul, cu cât ar fi fost ea mai mare în chiar ziua praznicului ?”

Episcopul Alexandriei fusese deja silit să construiască biserica din Theonas, care era considerată atunci foarte mare, şi el a ţinut acolo adunările înainte ca ea să fie terminată. În timp ce Atanasie era la Treves şi în Aquileea, el a fost martorul unui fapt similar. Biserica din Theonas devenind neîncăpătoare, Sfântul Atanasie a pus să se construiască una de dimensiuni mult mai mari. Înainte de a fi terminată, el a reunit acolo credincioşii pentru sărbătoarea Paştelui. ,,Eu îi întreb pe adversarii mei, spune el, dacă este preferabil să-i aduni pe credincioşi mai degrabă într-un pustiu decât într-o casă de rugăciune în construcţie; unde poporul va răspunde mai decent şi mai sfânt: Amin ! într-un pustiu sau într-un templu pe care l-am numit deja: casa Domnului; în ce loc credincioşii pot să-şi întindă mâinile pentru a se ruga, într-un mod mai potrivit, în public şi sub ochii păgânilor, sau într-un loc deja sfinţit şi pe care toţi îl numesc cu numele Domnului”[5].

Cuvântul amin rostit de credincioşi în adunări era, după Sfântul Atanasie, semnul consimţământului care făcea din rugăciunea tuturor o singură rugăciune. Se vede, din cele de mai sus, că credincioşii întindeau mâinile pentru a se ruga în timpul slujbelor.

Aceste informaţii trebuiau înregistrate de către istorie.

Cele mai importante lucrări ale Sfântului Atanasie au fost alcătuite în pustiu, unde el a fost silit să caute adăpost atunci când duşmanii săi au fost victorioşi. El s-a bucurat acolo de respect şi cinste din partea monahilor care, după exemplul patriarhului lor Antonie, s-au declarat pentru ortodoxie şi generosul său atlet. În aceste şcoli dumnezeieşti[6], în aceste mânăstiri locuite de oameni care nu trăiau decât pentru Dumnezeu, Atanasie şi-a împletit îndatoririle sarcinii sale păstoreşti cu cele ale vieţii monahale, şi slujea drept pildă monahilor celor mai desăvârşiţi. Când duşmanii săi au pătruns până în pustietăţi pentru a-l căuta şi a-l omorî, călugării au refuzat să spună cel mai mic cuvânt care i-ar fi putut pe urma marelui episcop, şi când i-au ameninţat, ei s-au mulţumit să-şi întindă gâtul sub sabia călăilor, încredinţaţi că pătimind pentru Atanasie, ei pătimeau pentru Dumnezeu Însuşi. Însă Atanasie, pentru a nu-i expune la violenţele arienilor, a părăsit evlavioasele pustietăţi şi s-a retras mai mult în pustiu şi s-a închis într-o peşteră unde el abia se putea bucura de lumina zilei. Un credincios venea în fiecare zi pentru a-i aduce lucrurile necesare traiului şi scrisorile sale.

În singurătate el a scris Epistola către episcopii din Egipt şi Libia; Apologia către Constanţiu; cele patru Discursuri împotriva arienilor; Apologia fugii sale; Istoria arianismului, scrisă pentru monahi; Cartea despre Sinoadele de la Rimini şi Seleucia; Epistolele către Serapion.

Este probabil ca tot în singurătate să fi scris cartea Despre feciorie. Atanasie arăta o mare stimă pentru celibatul creştin pe care-l practica el însuşi cu asprimea celui mai desăvârşit monah, şi îi plăcea să vadă monahi primind funcţii episcopale. Scrisoarea sa către Dracontie este un document de consultat în această chestiune. ,,Preaiubite Dracontie, scria el[7], eu nu ştiu decât să-ţi scriu; ar trebui să te condamn că ai refuzat episcopatul, sau să-ţi reproşez că ai dat prea multă atenţie circumstanţelor, sau că te-ai ascuns de teama evreilor ? În orice fel aş socoti lucrul, tu nu eşti fără păcat. După ce ai primit harul, tu nu trebuia să te ascunzi şi să dai astfel altora exemplul de a fugi, exemplu pe care înţelepciunea ta îl face periculos. Tu i-ai tulburat pe cei care au aflat de fuga ta; eu nu blamez faptul în sine, ci că ai acţionat astfel în circumstanţe în care Biserica avea nevoie de tine”.

Atanasie a atras atenţia prietenului său monah că, părăsind scaunul pentru care fusese ales de locuitorii din împrejurimile Alexandriei, mai mulţi rivali s-au dus să ocupe demnităţile şi să provoace dezbinări printre credincioşi. Virtuţile lui Dracontie erau atât de larg cunoscute, încât păgânii din localitate au făgăduit că se vor face creştini în clipa în care el va fi episcop.

,,Preaiubite Dracontie, continuă Atanasie[8], tu ne-ai provocat mare durere şi o adevărată mâhnire, în locul bucuriei şi mângâierii pe care le aşteptam de la tine. Noi consideram că vei fi pentru noi o mângâiere, şi iată că aflăm de fuga ta. Tu trebuie să ştii că, înainte de fi făcut episcop, trăiai pentru tine; dar că devenind episcop, tu trebuie să trăieşti pentru aceia pe care eşti chemat să-i îndrumi. Înainte de a primi harul episcopatului, nimeni nu te cunoştea; dar de când poporul te-a ales, el aşteaptă ca tu să-l hrăneşti cu învăţătura Sfintelor Scripturi. Dacă, în timp ce el este înfometat, tu nu te gândeşti decât să te hrăneşti pe tine, ce vei răspunde lui Iisus Hristos care-Şi va vedea mieluşeii înfometaţi ? Dacă tu nu ai fi primit dinarul, El nu ţi-ar fi cerut socoteală; dar din moment ce l-ai primit şi fugi, El îţi va aduce această mustrare: Tu ar fi trebuit să-l pui în valoare, pentru ca să mi-l înapoiezi [dinarul] cu dobândă”.

Sfântul Atanasie considera episcopatul ca pe un har dumnezeiesc, conferit prin hirotonie celui care a fost ales de poporul credincios. Odată învestit cu episcopatul, păstorul se dedica turmei sale şi una din primele sale îndatoriri era de a o instrui în învăţătura Sfintelor Scripturi, adică, în dogma revelată, a cărei cunoştinţă trebuia să o răspândească şi să o sporească printre credincioşii încredinţaţi grijii sale.

Atanasie continuă[9]: ,,Dacă tu ţi-ai părăsit Biserica de teama primejdiei, tu ai arătat puţin curaj; dacă [ai făcut-o] dintr-o îndepărtare de conducerea unei Biserici şi un anumit dispreţ pentru datoria episcopală, tu Îl dispreţuieşti pe Mântuitorul care a constituit şi Biserica, şi episcopatul. Eu te rog să nu te laşi influenţat de cei care-ţi inspiră astfel de gânduri, cu totul nedemne de Dracontie. Ceea ce Domnul a statornicit prin apostolii Săi este bun şi trebuie să rămână statornicit”.

Este posibil ca sfătuitorii lui Dracontie să fi fost confraţii săi monahii, care preamăreau viaţa monahală ca singura demnă de un creştin desăvârşit, şi plasau mult sub ea episcopatul, în care nu trebuia să te ocupi de propria desăvârşire mai mult decât să lucrezi pentru cea a altora.

,,Dacă sfătuitorii tăi au dreptate, adaugă Atanasie[10], cum ai fi fost tu creştin astăzi, din moment ce nu ar fi existat episcopi ? Şi dacă aceia care trebuiau să fie în continuare aveau sentimente asemănătoare cu cele pe care ei [sfătuitorii] le mărturisesc, cum ar fi subzistat Bisericile ? Sfătuitorii tăi cred că tu nu ai primit nimic pentru că ei au făcut atât de puţin caz de aceasta ? Ei vorbesc aiurea în mod evident; nu mai rămâne decât a dispreţui harul botezului deoarece există unii care nu îl preţuiesc deloc. Tu ai primit cu adevărat ceva, preaiubite Dracontie, nu te înşela şi nu permite sfătuitorilor tăi să te amăgească în această privinţă”.

În ochii lui Atanasie efectele hirotoniei erau asemănătoare celor ale botezului; hirotonia era o taină instituită dumnezeieşte şi conferea un har special. Episcopatul era cu atât mai necesar cu cât fără el Biserica nu putea să existe. Atanasie înţelegea vechile monumente ecleziastice aşa cum le-am înţeles noi înşine. Pe drept, noi am perceput Biserica ca fiind constituită pe episcopat, şi Biserica întreagă din primele secole mărturisea aceeaşi dogmă; apoi, în secolul al IV-lea, Atanasie învăţa aceasta nu ca pe o opinie personală, ci ca pe o dogmă străveche asupra căreia nu se ridica nici o contestaţie.

,,Ceea ce tu ai primit, îi spune el lui Dracontie, vine de la Dumnezeu. Nu l-ai auzit pe apostol spunând: Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine[11]. Trebuie să ne organizăm viaţa după modelul Sfinţilor şi Părinţilor, şi să-i considerăm demni de urmat. Tu ştii că dacă nu-i urmăm, suntem separaţi de comuniunea cu ei. Or cine te îndeamnă să-i urmezi [pe sfătuitorii tăi] ? Acesta nu este cu siguranţă Apostolul Pavel care, pentru a-şi împlini slujirea, a mers să propovăduiască până la hotarele Iliriei; a îndrăznit să meargă la Roma şi să ajungă până în Spania, şi care se fericea că a avut o astfel de lucrare demnă şi s-a învrednicit de cunună. Oare pe el îl urmezi, sau pe cei care nu-i seamănă ? Tot ce-mi doresc este ca tu şi eu să-i luăm de exemplu pe sfinţi”.

Dracontie refuzase hirotonia şi declarase că dacă va fi făcut episcop contra voinţei sale, va fugi[12]. Atanasie nu găseşte în aceasta o scuză pentru fuga sa. Dumnezeu, spune el, este Cel care ţi-a încredinţat slujirea; tu nu poţi refuza să o exerciţi. Domnul ştie cui îi încredinţează Bisericile Sale[13]; tu ai fost ales, tu trebuie să lucrezi împreună cu noi şi să nu dai deoparte dinarul pe care l-ai primit. Nu întârzia să te supui Aceluia care ţi-a încredinţat slujirea[14], şi vino la noi care te iubim şi care nu-ţi oferim decât învăţătura Scripturilor pentru a te convinge. Vino să slujeşti sfânta liturghie în biserici şi să ne pomeneşti pe noi în rugăciunile tale. Tu nu eşti singurul monah care a fost ales pentru hirotonie, şi tu ai numeroase exemple chiar în Legea Veche. Nu-i asculta pe călugării care vor să te facă să crezi că slujirea este inferioară vieţii monahale[15]. Pavel nu a primit cununa în timp ce propovăduia ? Când şi-a mărturisit Petru credinţa dacă nu când propovăduia Evanghelia şi când era pescar de oameni ? Cu ce scop Şi-a ales Mântuitorul ucenicii Săi dacă nu pentru a-i trimite să evanghelizeze ?

În prezenţa unor asemenea exemple, nu asculta, preaiubite Dracontie, pe cei care-ţi spun că episcopatul este un prilej pentru păcate[16]. Îţi va fi îngăduit să pătimeşti acolo de foame şi de sete, ca Pavel; de a renunţa la vin ca Timotei; de a posti adeseori ca Pavel şi, în acelaşi timp, de a-i sătura pe ceilalţi cu învăţătura ta. Există episcopi care sunt adevăraţi monahi şi monahi care nu-şi îndeplinesc îndatoririle hainei lor[17].

Atanasie încheie epistola sa îndemnându-l pe Dracontie să vină în biserica sa pentru marea sărbătoare a Paştilor. Pentru acest praznic, monahii invitau preoţi ca să se ducă în pustiu printre ei pentru a o sărbători; prin urmare, ei nu puteau găsi ceva rău în faptul că o Biserică îl cerea pe episcopul ales de ea[18]. El îl încurajează să vină să slujească liturghia pentru poporul său, şi să-l pomenească pe el [Atanasie].

Această epistolă este remarcabilă. Trebuie notat că Atanasie era primul episcop al Egiptului şi Libiei şi exercita o jurisdicţie superioară asupra tuturor episcopilor acestor regiuni. Această veche tradiţie fusese consacrată de Sinodul de la Niceea. Din acest motiv, el a repetat de 2 ori ca Dracontie să-l pomenească la liturghie. Obiceiul de a se ruga pentru principalul episcop al ţinutului era statornicit încă din secolul al IV-lea. Scrisoarea lui Atanasie ne face cunoscută o gravă eroare care tindea să se răspândească printre monahi, şi care consta în a considera funcţiile sfinţite ale slujirii inferioare practicilor vieţii cenobitice. În sfârşit, din această scrisoare reiese dogma ortodoxă despre originea dumnezeiască, natura şi îndatoririle episcopatului. Pentru aceste diverse puncte de vedere, Epistola către Dracontie este una de foarte mare însemnătate pentru istorie.

Ne rămâne să facem cunoscute scrisorile pe care Sfântul Atanasie le scria în fiecare an pentru a anunţa sărbătoarea Paştilor[19].

Noi am remarcat anterior că se statornicise obiceiul ca Biserica Alexandriei, care se distingea prin lucrări foarte savante privind calculul şi cronologia, să indice sărbătoarea Paştilor. Roma primea această indicaţie ca celelalte Biserici, şi o trimitea tuturor Bisericilor din Apus. Episcopii Alexandriei anunţau sărbătoarea cu o mare solemnitate tuturor Bisericilor din Egipt şi Libia care le recunoşteau întâietatea, şi alătura indicaţiei sărbătorii o instrucţiune privind tainele creştine. Avem o parte a scrisorilor prin care Sfântul Atanasie anunţa data Paştelui în fiecare an[20]. Istoria poate culege de acolo mai multe informaţii foarte interesante.

În prima, Sfântul Atanasie îi îndeamnă pe credincioşii să prăznuiască marea sărbătoare a creştinismului, şi să facă să răsune trâmbiţele Noului Legământ care înfăţişează trâmbiţele Legii Vechi, prin care era convocat poporul lui Israil la prăznuirea sărbătorilor sale. Dar înainte de bucuria Paştelui, era întristarea pocăinţei, adică postul, ca în vechea alianţă.

,,Vedeţi, fraţii mei, spune el[21], cum postul are valoare, şi cum Legea ne obligă la el. Ea vrea ca noi să postim nu numai pentru trup, ci şi pentru suflet. Sufletul face pocăinţă atunci când se îndepărtează de învăţăturile rele şi se hrăneşte cu virtuţi. Virtuţile şi viciile sunt ca nişte alimente de care sufletul se poate folosi după voia sa. Dacă el alege virtutea, se hrăneşte cu dreptate, curăţie, putere. Dacă el se întoarce către lucrurile de ordin inferior, nu se poate hrăni decât cu păcat. În acelaşi fel în care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este o hrană cerească şi alimentul sfinţilor, potrivit acestor cuvinte: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu[22], tot astfel demonul este hrana păcătoşilor şi a tuturor celor care fac faptele întunericului ...”

,,Preaiubiţii mei[23], să dăm sufletelor noastre hrana dumnezeiască practicând postul trupesc; şi noi vom putea de asemenea să prăznuim cu vrednicie marea şi mântuirea noastră sărbătoare”.

După o paralelă foarte elocventă între jertfirea figurată şi vremelnică a mielului iudaic şi jertfirea reală a adevăratului miel Iisus Hristos, Atanasie îi îndeamnă pe credincioşi să prăznuiască Paştele adevărat dezbrăcându-se de omul vechi pentru a trăi în omul renăscut, apoi el indică începutul postului pentru cea de-a cincea zi a lunii Pharmouth[24] şi sfârşitul pentru cea de-a zecea zi a aceleiaşi luni. În următoarea zi, a unsprezecea, era Paştele; adică, după calculul latin, 8 ale Idelor lui aprilie. Astfel, Atanasie nu indica decât marele post, adică postul din săptămâna mare sau săptămâna sfântă, timp în care credincioşii respectau o înfrânare aproape totală[25]. El anunţă în acelaşi timp că, la şapte săptămâni după Paşte, va avea loc sărbătoarea Cincizecimii[26].

El termină rugându-i pe credincioşi să-şi amintească de săraci şi călători[27]. Prin milostenia frăţească, credincioşii se arătau întotdeauna vrednici de chemarea lor.

În cea de-a doua Scrisoare pascală, Atanasie, după ce a vorbit despre dragostea Mântuitorului pentru oameni, îi previne pe credincioşi cu privire la făţarnicii care vroiau să-i înşele învăţându-i dogme false. El îi avea în vedere în mod evident pe Arie şi adepţii săi care simulau un aer de evlavie şi care, în fond, nu erau decât lupi îmbrăcaţi în piei de oi sau morminte văruite. „Ei inventează, spune el[28], erezii pentru că, citind sfintele cărţi, nu le tâlcuiesc după tradiţia sfinţilor, ci într-un sens cu totul omenesc. Nu există, adaugă el, nici o relaţie între cuvintele sfinţilor şi fanteziile inovatorilor. Ceea ce a primit fiecare sfânt în parte, el a transmis [mai departe] fără a schimba nimic, datorită caracterului permanent şi sigur al dogmei cereşti. Noi trebuie să fim ucenici ai sfinţilor, şi ei sunt învăţătorii noştri, deoarece lor le-a fost încredinţat adevărul, şi ei ne-au făcut cunoscute faptele dumnezeieşti la care au fost martori”.

În cea de-a treia scrisoare, Sfântul Atanasie expune modul în care credincioşii serbează Paştele. ,,Cinci ale lunii Phamenoth[29], spune el[30], va fi începutul postului mare; atunci când noi vom fi curăţiţi în timpul acestor zile şi bine pregătiţi, noi vom începe sfânta săptămână a marelui Paşte în cea de-a zecea zi a lunii Pharmouth. În acest timp, fraţii mei, noi trebuie să aducem rugăciuni neîncetate, post şi privegheri ca noi să ne putem vopsi porţile noastre cu scumpul sânge şi să scăpăm de îngerul exterminator. Noi vom încheia postul în cea de-a 15-a zi a lunii Pharmouth, şi în seara de sâmbătă, atunci când noi vom auzi îngerii spunând: Ce căutaţi pre cel viu cu cei morţi ? Nu este aici, ci s-au sculat[31]; îndată marea zi a Domnului va începe pentru noi, 16 Pharmouth, în care Domnul nostru ne-a dat pacea cu aproapele nostru”.

Aceste ultime cuvinte sunt o aluzie la sărutul frăţesc pe care fraţii şi-l dădeau înainte de sfânta liturghie, în semn de împăcare şi de uitare a oricărei neînţelegeri.

Acest fragment din epistola Sfântului Atanasie dovedeşte că, în secolul al IV-lea, în Biserica Alexandriei, Paştele se prăznuia aşa cum se prăznuieşte şi astăzi în Bisericile răsăritene şi în special în Bisericile Ortodoxe.

Cea de-a patra dintre Epistolele pascale a fost scrisă în momentul în care Atanasie, chemat de Constantin, cu puţin înainte de Sinodul din Tir (332), nu putea decât cu greu să corespondeze cu Biserica sa. ,,Preaiubiţii mei, spune el[32], eu sunt în întârziere cu scrisoarea mea către voi, dar voi mă veţi ierta, din cauza depărtării şi a bolii care m-a cuprins. La aceste două piedici se adaugă rigoarea iernii; dar deşi bolnav şi exilat atât de departe, eu nu am uitat deloc că trebuie să vă anunţ sărbătoarea Paştelui; credincios acestui obicei, eu mă achit de datoria mea”.

El îi încurajează pe credincioşi să prăznuiască cu bucurie sărbătoarea Paştelui, în pofida persecuţiilor al căror obiect era el. El opune Paştelui iudaic, care nu putea fi prăznuit decât la Ierusalim, Paştele creştin care trebuia prăznuit pretutindeni. ,,Din acest motiv, spune el[33], apostolii L-au întrebat pe Învăţător: Unde voieşti să gătim ţie să mănânci Paştile ?[34] Mântuitorul nostru, trecând de la figurat la realitate, le făgăduieşte să le dea, în loc de carnea unui miel, propria Sa carne: Luaţi, mâncaţi şi beţi, acesta este trupul meu şi sângele meu”.

În cea de-a cincea epistolă[35], noi observăm îndeosebi acest fragment: ,,Să ne întoarcem duhul către lucrurile viitoare, şi să ne rugăm să nu mâncăm Paştele cu nevrednicie, şi ca el să nu devină un pericol pentru noi. Paştele va fi o hrană cerească pentru cei care vor prăznui sărbătoarea cu o inimă curată; el va fi un pericol şi o ruşine pentru cei necuraţi şi pentru cei care îl dispreţuiesc. Într-adevăr, este scris: Cela ce mănâncă şi bea cu nevrednicie va fi vinovat de moartea Domnului[36]. Prin urmare, să nu venim nepregătiţi să prăznuim riturile sărbătorii; ci, ca să ne putem apropia cu vrednicie de Mielul dumnezeiesc şi să atingem hrana cerească, să ne curăţim mâinile, să ne spălăm trupul[37] şi să ne curăţim conştiinţa de tot păcatul. Să nu ne lăsăm atraşi de nici un exces, ca să ne putem împărtăşi de Cuvânt”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Ap. Teodoret, Dialog. II.

   [2] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 11.

   [3] Ibid., § 30.

   [4] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 15, 16.

   [5] Κυριακον παντες ονομαξουσιν. A se vedea nota 1 de la pagina 338, volumul II din Istoria Bisericii a noastră.

   [6] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. XXI, in Laud. Athan.; Sfântul Atanasie, Apolog. de fuga; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 10; Rufin, Hist. Eccl., cartea I, c. 18.

   [7] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 1.

   [8] Ibid., § 2.

   [9] Ibid., § 3.

   [10] Ibid., § 4.

   [11] N.tr.: I Timotei 4, 14.

   [12] Ibid., § 5.

   [13] Ibid., § 6.

   [14] Ibid., § 7.

   [15] Ibid., § 8.

   [16] Ibid., § 9.

   [17] Noi am citat anterior acest fragment.

   [18] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 10.

   [19] Sfântul Atanasie, Epist. festal.

   [20] Noi am remarcat deja mai sus că descoperirea acestor epistole aparţine lui Curton. Cardinalul Mai le-a inserat în a sa Bibliotecă Nouă a Părinţilor (Nouvelle Bibliotheque des Peres), cu o traducere latină făcută după descoperirea siriacă şi editată de Curton.

   [21] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 1, § 5.

   [22] N.tr.: Ioan 6, 53.

   [23] Ibid., § 7.

   [24] N.tr.: Pharmouthi sau Parmouti este cea de-a opta lună din calendarul egiptean, şi corespunde perioadei dintre 27 martie şi 25 aprilie din calendarul iulian. În Egiptul antic, ea era cea de-a patra lună din anotimpul Proyet (Creştere şi apariţie), când apele Nilului scădeau şi culturile începeau să crească în tot pământul Egiptului.

   [25] În alte epistole, el indică începutul postului mare; apoi Săptămâna Mare, Paştele şi Cincizecimea.

   [26] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 1, § 10.

   [27] Ibid., § 11.

   [28] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 2, § 6, 7.

   [29] N.tr.: Phamenoth sau Paremhat este cea de-a şaptea lună din calendarul egiptean, şi corespunde perioadei dintre 25 februarie şi 26 martie din calendarul iulian. În Egiptul antic, ea era cea de-a treia lună din anotimpul Proyet (Creştere şi apariţie), când apele Nilului scădeau şi culturile începeau să crească în tot pământul Egiptului.

   [30] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 3, § 6.

   [31] N.tr.: Luca 24, 5-6.

   [32] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 4, § 1.

   [33] Ibid., § 4.

   [34] N.tr.: Matei 26, 17.

   [35] Ibid., § 5.

   [36] N.tr.: Potrivit I Corinteni 11, 27, 29.

   [37] Aceste curăţiri exterioare sunt încă în uz în Bisericile Ortodoxe Răsăritene.

 

Episodul urmator