----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 87 vizitatori și nici un membru online

Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor (VII)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

 

Episodul anterior

 

Noua ,,revărsare a Sfântului Duh”

În general, adepţii ‘renaşterii harismatice’ au sentimentul că sunt ,,plin de Duh” (precum repetă ei în mod constant). ,,Mă simţeam o persoană liberă, curată şi nouă şi cu desăvârşire plină de Sfântul Duh”. ,,Din cauza a ceea ce a început odată cu botezul Duhului, am început acum să văd mai limpede ce înseamnă viaţa în Duhul. Este cu adevărat o viaţă a minunilor ... fiind plin iară şi iară cu dragostea dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu”.

Ei caracterizează în mod invariabil starea lor ,,duhovnicească” în cuvinte similare; un preot catolic scrie: ,,Indiferent ce alte efecte particulare ar fi putut să apară, pacea şi bucuria par să fie primite de toţi – fără aproape nici o excepţie – cei care au fost atinşi de Duhul”. Un grup ,,harismatic” interconfesional afirmă că scopul membrilor săi este ,,să arate şi să răspândească dragostea lui Hristos, bucuria şi pacea oriunde se află ei” (Inter-Church Renewal). În această stare ,,duhovnicească – în care, în mod caracteristic, atât pocăinţa cât şi mântuirea sunt menţionate arareori – unii se ridică la mari înălţimi. Un alt catolic spune că darul ,,Duhului” ,,creştea înăuntrul meu până la perioade lungi (de câteva ore) aproape de extaz în care aş jura că am pregustat Împărăţia cerurilor”[1].

Istorii spectaculoase sunt relatate de către cei care s-au izbăvit de dependenţa de droguri şi alte situaţii asemănătoare. Preotul grec Eusebiu Stephanou rezumă această ,,spiritualitate” citând un preot romano-catolic care afirmă că mişcarea ,,harismatică” implică ,,un nou sens al prezenţei lui Dumnezeu, o nouă conştientizare a lui Dumnezeu, o mai mare dorinţă de a se ruga, o capacitate de a-L slăvi pe Dumnezeu, o nouă dorinţă de a citi Scripturile, Scripturile devenind vii ca Cuvântul lui Dumnezeu, o nouă râvnă de a le vorbi altora despre Hristos, o nouă compasiune pentru alţii şi o sensibilitate faţă de nevoile lor, un nou sens al păcii şi bucuriei ...”. Şi părintele Eusebiu prezintă ultimul argument al întregii mişcări: ,,Pomul se cunoaşte după roadele sale ... Aceste fructe demonstrează prezenţa diavolului sau a Duhului sfinţitor al lui Hristos ? Nici un ortodox în toate minţile care a văzut roadele Duhului cu propriii ochi nu poate da un răspuns eronat la această chestiune”[2].

Nu există nici un motiv pentru a ne îndoi de această mărturie. Adevărat, există şi multe mărturii – noi am dat câteva exemple – care contrazic aceasta şi susţin în mod limpede că ,,duhul” ,,renaşterii harismatice” este ceva întunecat şi de rău augur; dar nu se poate pune la îndoială că mulţi adepţi ai ,,renaşterii harismatice” simt în mod efectiv că este ceva ,,creştin” şi ,,duhovnicesc”. Atâta vreme cât aceşti oameni rămân în afara Bisericii Ortodoxe, noi am putea lăsa la fel de bine opiniile lor fără comentarii. Dar când un preot ortodox ne spune că fenomenele sectare sunt produse de Sfântul Duh, şi el chiar ne îndeamnă: ,,Nu staţi deoparte. Deschideţi-vă inima către îmboldirile Sfântului Duh şi fiţi parte la renaşterea harismatică crescândă”, atunci noi avem dreptul şi datoria de a examina opiniile lor cât se poate de atent, judecându-le nu după standardul ,,creştinismului” umanist vag care domneşte în occident şi este pregătit să numească ,,creştin” orice ,,simte” pur şi simplu că este aşa, ci după standardul cu totul diferit al creştinismului ortodox. Şi după acest standard nu există nici un punct din lista de mai sus a ,,roadelor duhovniceşti” care să nu poată fi – şi a fost în mişcările sectare şi eretice din trecut – produs de diavolul arătându-se ca ,,înger de lumină”, tocmai cu scopul de a-i ademeni pe oameni de la Biserica lui Hristos la alt soi de ,,creştinism”. Dacă ,,duhul” ,,renaşterii harismatice” nu este Sfântul Duh, atunci aceste ,,roade duhovniceşti” de asemenea nu sunt de la Dumnezeu.

Potrivit episcopului Ignatie, înşelarea cunoscută ca ,,închipuire” se hrăneşte cu ,,născocirea de sentimente false şi stări de har, din care se naşte o concepţie falsă, eronată a întregii lucrări duhovniceşti ... Ea plăsmuieşte neîncetat stări pseudo-duhovniceşti, o tovărăşie intimă cu Iisus, o conversaţie lăuntrică cu El, revelaţii mistice, glasuri, bucurii ... Din această activitate sângele primeşte o mişcare păcătoasă, înşe­lătoare, care se înfăţişează pe sine ca o desfătare dată de har ... Ea se îmbracă în haina smereniei, evlaviei, înţelepciunii”.Spre deosebire de forma mai spectaculoasă a înşelării duhovniceşti, închipuirea, deşi ,,duce mintea în cea mai înspăimântătoare eroare, nu o împinge până la delir”, astfel că starea poate dura mulţi ani sau chiar o viaţă întreagă şi să nu fie uşor descoperită. Cel care cade în această stare de înşelare, caldă, confortabilă, febrilă comite efectiv sinucidere duhovnicească, orbind faţă de adevărata sa stare duhovnicească. Episcopul Ignatie scrie: ,,Închipuindu-şi ... că este plin de har, el nu va primi niciodată harul ... Cel care îşi atribuie darurile harului ţine la distanţă de el, prin această ,,închipuire”, pătrunderea în sine a harului dumnezeiesc, şi deschide larg poarta infecţiei păcatului şi demonilor”. Că zici: bogat sunt, şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am lipsă; şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsa 3, 17).

Cei infectaţi cu înşelarea ,,harismatică” nu sunt doar ei înşişi ,,plini de har”; ei văd de asemenea în jurul lor începutul unei ,,noi ere” a ,,revărsării Sfântului Duh”, crezând – ca părintele Eusebiu Stephanou – că ,,lumea este în pragul unei mari deşteptări spirituale”[3]; şi cuvintele Proorocului Ioil: Voiu turna din duhul meu preste tot trupul (Ioil 2, 28) sunt neîncetat pe buzele lor. Creştinul ortodox ştie că această profeţie se referă în general la vremurile din urmă, care au început cu venirea Domnului nostru, şi mai specific la Cincizecime (Faptele Apostolilor, cap. 2) şi la orice sfânt ortodox care deţine cu adevărat din belşug darurile Sfântului Duh – precum Sfântul Ioan de Kronstadt şi Sfântul Nectarie de Pentapolis, care au săvârşit mii de minuni chiar în acest secol corupt XX. Dar pentru ,,harismaticii” de astăzi, darurile minunate sunt pentru oricine; aproape oricine poate şi vorbeşte în limbi, dacă vrea, şi există manuale care-ţi spun cum să faci aceasta.

Dar ce ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ? Potrivit episcopului Ignatie, darurile Sfântului Duh ,,există doar în creştinii ortodocşi care au atins desăvârşirea creştină, s-au curăţit şi s-au pregătit mai înainte prin pocăinţă”. Ele sunt ,,dăruite sfinţilor lui Dumnezeu exclusiv prin bunăvoinţa şi lucrarea Sa, şi nu prin voia oamenilor şi nu prin puterea proprie. Ele sunt dăruite pe neaşteptate, extrem de rar, în cazuri de extremă necesitate, prin pronia minunată a lui Dumnezeu, nu chiar la întâmplare” (Sfântul Isaac Sirul). ,,Ar trebui remarcat că în timpurile noastre darurile duhovniceşti sunt acordate cu mare moderaţie, corespunzător cu slăbiciunea care a cuprins creştinismul în general. Aceste daruri slujesc în întregime trebuinţelor mântuirii. Dimpotrivă, ,,închipuirea” îşi risipeşte darurile sale în cantităţi nelimitate şi cu cea mai mare viteză”.

Într-un cuvânt, ,,duhul” care îşi risipeşte ,,darurile” pe neaşteptate asupra acestui neam desfrânat care, corupt şi înşelat de veacuri de credinţă falsă şi pseudo-evlavie, caută doar un ,,semn” nu este Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu au cunoscut niciodată Sfântul Duh şi nu I S-au închinat nicicând. Adevărata spiritualitate este atât de departe de ei încât, pentru un observator sobru, ei doar o batjocoresc prin manifestările lor exterioare psihice şi emoţionale – şi uneori demonice – şi declaraţiile blasfemiatoare. Despre adevărata trăire duhovnicească, scrie episcopul Ig­natie, ,,omul trupesc nu poate alcătui nici o concepţie: deoarece o concepţie a unei trăiri este întotdeauna bazată pe acele simţăminte deja cunoscute inimii, în timp ce simţămintele duhovniceşti sunt cu totul străine inimii care cunoaşte numai simţăminte trupeşti şi emoţionale. O astfel de inimă nici măcar nu ştie de existenţa trăirii duhovniceşti”.

 

Duhul vremurilor de pe urmă

O ,,Cincizecime fără Hristos”

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi câtuşi de puţin unul de mare ,,renaştere” spirituală, de ,,revărsare a Sfântului Duh”, ci mai degrabă unul al apostaziei aproape universale, al înşelării duhovniceşti atât de subtile încât chiar cei aleşi, dacă va fi cu putinţă, vor fi înşelaţi, unul al dispariţiei efective a creştinismului de pe faţa pământului. Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pe pământ ? (Luca 18, 8). Tocmai în aceste vremuri de pe urmă satan va fi dezlegat (Apocalipsa 20, 3) pentru a genera ultima şi cea mai mare revărsare a răului pe pământ.

,,Renaşterea harismatică”, produsul unei lumi fără taine, fără har, o lume însetată de ,,semne” duhovniceşti fără a fi capabilă să discearnă duhurile care dau semnele, este ea însăşi un ,,semn” al acestor vremuri apostate. Mişcarea ecumenistă însăşi rămâne întotdeauna o mişcare a ,,bunelor intenţii” şi a ,,faptelor bune” umanitare neînsemnate; dar când este însoţită de o mişcare cu ,,putere”, cu adevărat întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii (II Tesaloniceni 2, 9), atunci cine va putea să o oprească ? ,,Renaşterea harismatică” vine să salveze un ecumenism împotmolit, şi îl împinge către ţelul său. Şi acest ţel, precum am văzut, nu numai că nu este ,,creştin” în natură – ,,reîntemeierea Bisericii lui Hristos”, pentru a folosi exprimarea blasfemiatoare a Patriarhului Athenagora al Constantinopolului – ci este primul pas către un ţel mai larg care se află cu totul în afara creştinismului: stabilirea ,,unităţii spirituale” a tuturor religiilor, a întregii omeniri.

În orice caz, adepţii ,,renaşterii harismatice” cred că experienţa lor este ,,creştină”; ei nu au nici o legătură cu ocultismul şi religiile răsăritene; şi ei resping neîndoios pe de-a întregul întreaga comparaţie de mai sus a ,,renaşterii harismatice” cu spiritismul. Este foarte adevărat că, din punct de vedere religios, ,,renaşterea harismatică” este pe un nivel superior faţă de spiritism, care este un produs al credulităţii şi superstiţiei cât se poate de grosolane; că tehnicile ei sunt mai rafinate şi manifestările exterioare mai bogate şi mai uşor de dobândit; şi că întreaga sa ideologie dă aparenţa de a fi ,,creştin” – nu ortodox, dar ceva ce nu este departe de fundamentalismul protestant cu o coloratură ,,ecumenică” suplimentară.

Cei care aduc idei creştine în experienţă presupun că ,,botezul în Sfântul Duh” este o experienţă creştină. Dar dacă el poate fi dat celor care caută doar o experienţă ieftină, uşoară, atunci nu există o legătură necesară între această experienţă şi Hristos. Însăşi posibilitatea unei experienţe a unei ,,Cincizecimi fără Hristos” înseamnă că experienţa în sine nu este câtuşi de puţin creştină; ,,creştinii”, adeseori sinceri şi bine intenţionaţi, văd în experienţă un conţinut creştin pe care aceasta nu-l are.

Nu avem aici numitorul comun al ,,experienţei spirituale” necesar pentru o nouă religie mondială ? Nu cumva acesta este cheia către ,,unitatea spirituală” a omenirii pe care mişcarea ecumenistă a căutat-o în zadar ?

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Ranaghan, p. 98, 65, 185 şi 103.

[2] Logos, ianuarie 1972, p. 13.

[3] Logos, februarie 1972, p. 18.

 

Episodul urmator