----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 114 vizitatori și nici un membru online

Sfânta Scriptură şi Biserica (VII)

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

 

Episodul anterior

 

Reflectând asupra faptului că Hristos nu a scris nimic, eu sunt dispus adeseori să recunosc o anumită trăsătură proniatoare în aceasta. Din pricina acestui fapt, abordarea Sfintei Scripturi din afara Bisericii poate fi dusă logic până la absurditate. Aceasta a fost deja făcută efectiv de raţionalism care, pe baza protestantismului, a arătat că nu există piedici în distorsionarea completă a Evangheliei şi înlocuirea ei cu propriile născociri.

Mai mult de atât, raţiunea lăsată de capul ei nu se va opri până nu va desfiinţa chiar cărţile Sfintei Scripturi. Într-adevăr, care este temeiul pentru recunoaşterea acestora sau a altor cărţi drept Sfânta Scriptură şi scrieri apostolice autentice ? Nu poate exista decât un singur răspuns la această întrebare: recunoaşterea de către noi a anumitor cărţi drept Sfânta Scriptură şi scrieri apostolice autentice se bazează exclusiv pe credinţa în Biserică şi pe încrederea în autoritatea Bisericii. Cărţile Sfintei Scripturi au fost scrise de apostoli şi date în custodia Bisericii. Apostolii, şi mai cu seamă Apostolul Pavel, chiar dădeau dovadă specială a autenticităţii epistolelor lor, prevăzându-le cu propria semnătură de mână.

Custodele epistolelor autentice şi ale tuturor scrierilor apostolice a fost Biserica. Doar ea poate judeca valoarea apostolică a proprietăţii sale. La urma urmei, Biserica a exprimat în deciziile sale învăţătura sa despre alcătuirea Sfintei Scripturi. Astfel, noi trebuie să recunoaştem drept Noul Testament exact aceste 27 cărţi binecunoscute care au fost recunoscute ca Noul Testament de către Biserică.

Fericitul Augustin[1] spunea: ,,Ego uero Euangelio non crederem, nisi me catholicae ecclesiae commouerat auctoritas”. ,,Din partea mea, nu aş fi crezut Evanghelia decât dacă aş fi fost împins [către aceasta] de autoritatea Bisericii Soborniceşti”[2]. Aceste cuvinte ale lui Augustin exprimă un mare adevăr. Dacă nu există Biserică, nu va exista nici Sfânta Scriptură. Protestanţii şi sectanţii recunosc şi respectă Sfânta Scriptură; dar recunoaşterea lor nu atârnă în aer ? Haideţi să-i lăsăm pe protestanţi sau sectanţi să chibzuiască complet şi sincer la întrebarea: de ce recunoaştem tocmai aceste cărţi ca fiind Sfânta Scriptură ? A ne raporta la opinia personală a cuiva înseamnă a refuza să dăm un răspuns rezonabil. Nu ne putem raporta nici la erudiţie. Chestiunea originii şi autenticităţii cărţilor Sfintei Scripturi este dezbătută mult în cercurile erudiţilor. Această literatură savantă s-a dezvoltat deja de veacuri întregi. Vrafuri de cărţi au fost scrise, dar fără rezultate pozitive. Pur şi simplu nu există rezultate care ar putea impune acordul tuturor.

Cum poate un protestant să se raporteze la erudiţia sa ,,imparţială”, când au loc dispute fără speranţă [de conciliere], chiar cu privire la autenticitatea Evangheliilor, îndeosebi a Evangheliei lui Ioan ? Haideţi să-i lăsăm pe protestanţi să rezolve problema autenticităţii epistolelor pastorale ale Apostolului Pavel ! Dar reprezentanţii erudiţiei protestante răspund fiecare la această întrebare în mod diferit. Savanţii conservatori le recunosc ca pe adevăratele scrieri ale Apostolului Pavel. Alţii spun că ele sunt doar întemeiate pe scrisorile autentice ale lui Pavel; în forma lor actuală, nu este cu putinţă ca ele să-i aparţină apostolului şi ele conţin adăugiri ulterioare. Alţii încă declară că epistolele pastorale au fost completate mai târziu şi sunt nişte contrafaceri [săvârşite] cu un scop tendenţios: ele au fost scrise pentru a justifica structura ierarhică nou-întemeiată şi au fost scrise la mijlocul secolului al II-lea, iar numele Apostolului Pavel a fost pur şi simplu atribuit în mod fals lor.

Pe cine ar trebui să ascultăm? De ce pe acest învăţat şi nu pe altul ? Există mulţi oameni care au capacitatea de a cântări multitudinea de argumente contradictorii ? Şi există mulţi oameni care au capacitatea de a intra în punctele fine ale investigaţiei savante ? Nu există o autoritate comună şi nu se ştie cine trebuie ascultat. Să-i asculţi pe toţi în acelaşi timp nu este cu putinţă, de vreme ce unul se duce în pădure, în timp ce altul se duce099. Sfanta Scriptura si Biserica VII după stiva de lemne; unul urmăreşte norii, în timp ce altul merge înapoi; şi încă altul vrea să intre în apă.

Îndoiala privind autenticitatea cărţilor Sfintei Scripturi a apărut odată cu protestantismul însuşi. Într-adevăr, Luther[3] a respins Epistola lui Iacov, numind-o nu se ştie de ce epistolă de paie. Şi urmaşii lui Luther au mers infinit mai departe. Prin urmare, este necesar a recunoaşte aceasta: conceptul unui canon absolut al Sfintei Scripturi este în mod exclusiv un concept al Bisericii; în afara Bisericii este cu totul de neconceput.

 

Evanghelia de la Marcu, 1640

 

Este cu totul de neînţeles când sectanţii vor să discute despre cărţile canonice şi necanonice ale Sfintei Scripturi. Protestanţii studiază foarte mult istoria canonului Noului Testament, dar însăşi istoria este pe de-a întregul devastată de conceptul canonicitătii în afara Bisericii. Istoria arată că acest canon nu a fost acelaşi întotdeauna şi în toate Bisericile [locale]. Au trecut câteva secole înainte ca acest canon să fie fixat prin hotărâri sinodale. Pentru noi, nu este nimic problematic în aceasta, de vreme ce noi credem în Biserică, şi prin urmare deciziile ei sunt deopotrivă de sfinte, fie că ele aparţin secolului II, IV sau XX. Dar nu aşa stau lucrurile pentru protestanţi şi pentru alţii care neagă adevărul Bisericii.

Pentru ei, istoria canonului Noului Testament aruncă îndoieli asupra conceptului însuşi de canonicitate. Cei mai consecvenţi protestanţi nu ascund aceasta. De exemplu, Adolf Jülicher[4] îşi încheie studiul despre istoria canonului Noului Testament cu o sentinţă foarte caracteristică: ,,Faptul indiscutabil al naşterii treptate şi omeneşti a canonului Noului Testament poate servi scopului eliberării noastre de pericolul ca acest canon să se transforme din a fi un sprijin în a fi un jug asupritor”[5].

Se poate spune că, la bursa de valori protestantă, preţul Sfintei Scripturi este foarte instabil, dar nu depăşeşte niciodată valoarea sa nominală. Preţul este ameninţat în mod constant de o scufundare neaşteptată. Pe neaşteptate, un învăţat dovedeşte pentru o vreme neautenticitatea acesteia sau aceleia din cărţile Noului Testament. Când domnea şcoala din Tübingen a lui Baur[6], tot ceea ce mai rămăsese din Noul Testament erau 4 sau 5 epistole ale Apostolului Pavel. În momentul de faţă, ei par să încline către a recunoaşte autenticitatea majorităţii cărţilor Noului Testament. Dar brusc, undeva în Egipt, va fi descoperit vreun papirus care aruncă o lumină diferită asupra perioadei, şi valoarea Sfintei Scripturi printre protestanţi va scădea cu repeziciune.

Aşadar, principiul unei abordări a Sfintei Scripturi din afara Bisericii distruge valoarea Scripturii însăşi. Toţi apostaţii de la Biserică – protestanţi, sectanţi de tot felul – vorbesc cu totul în zadar despre respectul lor pentru Sfânta Scriptură. Cuvintele lor arată doar lipsa de înţelegere şi uneori chiar ipocrizie. Nu este caracteristic că toate criticile nefavorabile şi adeseori blasfemiatoare la adresa Scripturii vin de la protestanţi, în a căror dogmă Scriptura a luat locul Bisericii, pentru care Scriptura este totul ?

Am spus mai sus că pentru un protestant Scriptura este un fetiş, o statuie, un idol neînsufleţit. Cred că un idolatru simte că el însuşi a făcut idolul. Se spune despre băştinaşii noştri necivilizaţi, care nu sunt ruşi, că după o vânătoare reuşită ei încearcă în orice fel cu putinţă să mulţumească idolilor lor ungându-le buzele cu grăsime de la animalul ucis şi punând în gurile lor cele mai bune bucăţi de carne. Dar dacă vânătoarea se dovedeşte nereuşită, ei încep să ciopârţească idolul. Sfânta Scriptură este manevrată în acelaşi fel de cei care o abordează fiind înstrăinaţi de Biserică. Atâta vreme cât Scriptura nu-i contrazice, nu-i demască, ei o preamăresc. Dar când o face, ei încep să facă idolul lor harcea-parcea fără milă, sfâşiind Scriptura în bucăţi, dintre care pe unele le consideră a fi contrafaceri, iar pe altele le socotesc nenecesare.

Sfântul Irineu al Lyonului numeşte Scriptura Pomul Raiului, sădit în mijlocul Bisericii[7]. Însă pentru cei izgoniţi din rai, acest pom poate fi doar pomul cunoaşterii binelui şi răului; şi după ce gustă din el, ei pot fi încredinţaţi doar de adevărul trist că sunt goi. Este timpul ca toţi duşmanii Bisericii să fie convinşi de goliciunea lor ruşinoasă şi să ceară iertare Bisericii, exact aşa cum fiul risipitor a cerut iertare tatălui său ! Separarea absurdă a Scripturii de Biserică a produs deja roadele sale fatale. Printre protestanţi există unii care afirmă, învaţă şi propovăduiesc că Hristos nu a fost niciodată pe pământ şi că întreaga istorie evanghelică este un mit. Fără Biserică nu există nici Scriptură, nici Hristos, deoarece Biserica este Trupul lui Hristos.

Astfel, adevărul legăturii indisolubile dintre Biserică şi Sfânta Scriptură este afirmat de asemenea prin negaţie. O relaţie cu Scriptura din afara Bisericii conduce în mod inevitabil la absurditate şi pierderea Sfintei Scripturi înseşi.

În primul rând, fără Biserică nu există nici un fel de îngrădire pentru interpretarea Sfintei Scripturi; nu Scriptura îl învaţă pe om, ci dimpotrivă, omul pune în Scriptură orice conţinut doreşte.

În al doilea rând, fără Biserică se pierde orice cale limpede către Hristos şi învăţătura Sa, de vreme ce Hristos Însuşi nu a scris nimic şi apostolii pot fi suspectaţi de transmiterea inexactă a învăţăturii lui Hristos.

În al treilea rând, fără Biserică, canonul sfintelor cărţi nu are nici un fel de importanţă, şi toţi protestanţii şi sectanţii care s-au confruntat cu întrebarea: de ce tocmai aceste cărţi sunt canonice ? pot fi lăsaţi fără nici un răspuns sau siliţi să recurgă la cuvintele ruşinoase ale vicleniei, cuvinte ale răutăţii (Psalmi 140, 4).

Concluzia întregii noastre discuţii de mai sus este următoarea: Sfânta Scriptură este o proprietate inviolabilă şi inalienabilă a Bisericii şi una din manifestările vieţii sale pline de har. În afara Bisericii nu există şi nu poate fi vreo Sfântă Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu viu şi lucrător nu poate fi în afara Bisericii, de vreme ce în afara Bisericii nu există harul Sfântului Duh. Dacă nu ar exista Biserica, Sfânta Scriptură nu ar putea exista nici măcar asemenea unei consemnări scrise definitive, deoarece nu ar rămâne nici o călăuzire demnă de încredere pentru pentru înţelegerea corectă a Scripturii, şi nimic nu ar putea garanta autenticitatea şi canonicitatea ei. Să remarcăm încă o dată că, susţinând poziţia că în afara Bisericii nu există Sfânta Scriptură, noi reiterăm adevărul transmis de scriitorii bisericeşti încă din secolul al II-lea. Sfântul Irineu al Lyonului spunea că doar în Biserică există o conservare veritabilă a Scripturii cu nimic adăugat sau îndepărtat, laolaltă cu citirea Scripturii fără denaturare[8].

Potrivit lui Tertullian, noi trebuie să abordăm chestiunea cui îi aparţine Scriptura[9]. Celor cărora nu le aparţine ar trebui să nu li se dea acces la Sfânta Scriptură[10]. Scriptura aparţine Bisericii, dar ereticii nu sunt creştini şi nu au dreptul la Scriptura creştină[11]. Biserica îi poate întreba pe eretici: Cine sunteţi voi ? Voi nu sunteţi ai mei, ce căutaţi aici ? Aceasta este proprietatea mea. Este în posesia mea de multă vreme. Eu îmi trag întemeierea de la autorii înşişi, cărora le aparţine Scriptura. Eu sunt moştenitoarea apostolilor. Cât despre voi, ei v-au considerat întotdeauna, în mod categoric, dezmoşteniţi şi respinşi ca nişte străini, ca duşmani”[12].

Adevărul pe care noi am căutat să-l demonstrăm nu este nou, dar ar trebui reiterat în secolul XX, deoarece cu toate că el a fost certificat în mod repetat de istorie, astăzi este foarte adesea uitat.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Fericitul Augustin (354-430), episcop de Hippo (în Algeria de astăzi). Scriitor prolific de comentarii scripturistice şi cărţi de teologie, învăţătură morală, filozofia istoriei şi ecleziologie, ca şi al renumitelor sale Confesiuni.

[2] Împotriva epistolei lui Maniheu numită fundamentală 5.6 (Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum [CSEL] 25:197; NPNF 1.4, p. 131).

[3] Martin Luther (1483-1546), teolog german, autor şi reformator religios. Întemeietorul mişcării protestante.

[4] Adolf Jülicher (1857-1938), învăţat protestant german care a devenit renumit în domeniul criticismului biblic.

[5] Adolf Jülicher, Introducere la Noul Testament (Tübingen, 1906), p. 517 (în germană).

[6] Ferdinand Christian Baur (1792-1860), teolog protestant german şi conducător al Şcolii de teologie protestantă din Tübingen, cunoscut pentru vederile sale extrem de critice asupra istoriei canonului Noului Testament, contestând autenticitatea celor mai multe cărţi ale Noului Testament.

[7] A se vedea mai sus, nota 17.

[8] Împotriva ereziilor, IV.33.8.

[9] Prescripţii împotriva ereticilor 19.

[10] Ibid. 15.

[11] Ibid. 37.

[12] Ibid.