----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 84 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul V
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
b. Biserica Dalmaţiei
 
Capitolul VI
Biserica sârbilor din Bosnia şi Herţegovina (Hercegovina), din Serbia şi din Ţrnagora (Crnagora) sau Montenegro
§. 217. Biserica Bosniei şi Hercegovinei

De Biserica Ortodoxă din Austro-Ungaria ţine în câtva, dar nu chiar în totul şi Biserica Ortodoxă a sârbilor din Bosnia şi Hercegovina, ţări ocupate în 1878, fiind încă tot ale Turciei până la 1908, iară de atunci formând o parte constitutivă a monarhiei Habsburgilor. Până la 1899 această Biserică avu trei mitropolii: cea de Saraievo (Sarajevo), numită oficial Dabar-Bosna, cu 500.000 suflete, cea de Zvornic (Zwornik), oficial Zwornik-Tuzla cu scaunul în Dolina-Tuzla (Dolnja-Tuzla) şi cu 100.000 suflete, ambele în Bosnia, şi Mitropolia Mostar, oficial Zahum-Hercegovina (Zahum-Herţegovina) cu circa 100.000 suflete, în Hercegovina. Dar la 1889, împărţindu-se Mitropolia Saraievo, care rămase numai cu circa 200.000 suflete, s-a mai format o mitropolie, a patra, de Banjaluka şi Bihac sau de Banjaluka-Bihac (Banialuca-Bihaci) în Bosnia, cu circa 300.000 suflete; tot atunci Biserica din Bosnia şi Hercegovina obţinu un Apellatorium, instanţă supremă peste toate 4 mitropoliile, compus din cei 4 mitropoliţi şi încă din 4 preoţi, în sfârşit în 1905 obţinu un organism constituţional complet, ce este analog cu al sârbilor din Ungaria. Ordinea în care stau cele 4 mitropolii între sine este următoarea: 1. Dabar-Bosna, 2. Zahum Hercegovina, 3. Zwornik-Tuzla, 4. Banjaluka-Bihaci.

La începutul periodului atât Bosnia cât şi Hercegovina, care mai înainte se numea Hum sau Zahum (Zahlum, Zaholm), erau state creştine, a căror populaţie sârbească, o parte mai mare era ortodoxă, iar o parte bogomilică sau patarenică, din cauză că bogomilii sau patarenii se întăriră de timpuriu în ea, iară o parte şi romano-catolică, din cauza influenţei de mult timp a Croaţiei şi Ungariei. Dar când, după mari vărsări de sânge, devastări şi deportări în sclavie, Bosnia şi Hercegovina deveniră provincii turceşti, cea dintâi în 1463, cea din urmă în 1483, bogomilii sau patarenii şi nobilimea trecură la islam şi ajunseră a împila şi ei pe fraţii lor creştini.

Biserica Ortodoxă căzu în mare sărăcie şi în adâncă înjosire şi istovire, cu atât mai mult că episcopii mai adeseori erau de conivenţă cu turcii stăpânitori. După ce un mitropolit al ei, care nu mai funcţiona în a doua jumătate a secolului XVI, intră în Mânăstirea Mileşevo, unde până la 1595 se aflau moaştele Sfântului Sava, cel mai mare sfânt naţional al sârbilor, în secolul XVII în această Biserică mai erau pastori stabili, pe lângă un mitropolit în partea de est a Hercegovinei, în Bosnia, mitropolitul Dabrobosniei, mai târziu cu scaunul în Saraievo şi mitropolitul de Zwornik, astăzi cu scaunul în Dolnja Tuzla (Dolina Tuzla), iar în Hercegovina mitropolitul de Hum sau Zahum, de la jumătatea secolului XVII şi în jumătatea întâi a secolului XVIII cu scaunul în Mânăstirea Tordoş (Tordos), nu departe de Trebinje (Trebinie), iară de la jumătatea secolului XVIII în Mostar.

Aceşti mitropoliţi au fost subordonaţi până la 1766 patriarhului sârbesc de Peci (Pec), iară de la 1766 patriarhului de Constantinopol, fiindcă se suprimase Patriarhia de Peci; de atunci fură numiţi mitropoliţi în Bosnia şi Hercegovina mai mult greci. Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Hercegovina s-a ridicat vădit din decadenţa ei de la 1878 sub administraţia Austro-Ungariei, ea şi acum era subordinată nominal patriarhului de Constantinopol, totuşi împăratul rege, prin un concordat încheiat cu patriarhul Constantinopolei la 1850, şi-a rezervat numirea episcopilor, adică a mitropoliţilor amintiţi mai sus. În anul 1883 Mitropolia Saraievo (Sarajevo) dobândi un consistoriu şi un institut teologic în Saraievo; la 1897 obţinu un consistoriu şi Mitropolia Mostar. În anul 1899 s-a adaus, cum am amintit, o a patra mitropolie, şi un Apellatorium pentru întreaga Biserică a Bosniei şi Hercegovinei compus din cei 4 mitropoliţi şi din 4 preoţi.

Dar de la 1896 s-a manifestat în popor şi o mişcare puternică de a nu fi separat de patriarhie, neavând încredere în ierarhia ei proprie şi opunându-se ei, precum şi de a revendica autorităţilor şi comunităţilor bisericeşti deplina autonomie, aşa că episcopii eparhiali să fie aleşi de eparhiile lor, iară clerul parohial de parohieni, cu confirmarea autorităţii supreme a Bisericii. S-au trimis deputaţiuni cu suplici şi memorii şi la patriarhul de Constantinopol şi la împăratul rege. În sfârşit în decembrie 1903 s-a ajuns la o înţelegere de principiu în această privinţă la Viena, ca Biserica Bosniei şi Hercegovinei să aibă organizaţie autonomă ca şi Biserica sârbilor din Ungaria.

După ce afacerea s-a trimis şi în dezbaterea Sinodului patriarhal din Constantinopole, s-a dat în 1905 un statut sancţionat de împărat şi cuprinzând în esenţă următoarele: cele 4 mitropolii şi mitropoliţii stau în deplină coordinare între sine şi rămân în raportul de până acum cu statul şi cu patriarhul de Constantinopole, chiar şi în ce priveşte numirea mitropoliţilor şi destituirea lor, iar în alte privinţe Biserica Bosniei şi Hercegovinei este subordinată unui ,,mare” tribunal bisericesc sau unei ,,Curţi supreme bisericeşti” compusă din cei 4 mitropoliţi, din 4 preoţi desemnaţi prin alegere şi încă din un preot, profesor de teologie şi de drept canonic; dar în afaceri bisericeşti mixte, Biserica Bosniei şi a Hercegovinei este subordinată unui ,,mare” consiliu administrativ sau unui ,,Consiliu suprem administrativ şi şcolar”, compus din cei 4 mitropoliţi de drept şi din 4 preoţi, 16 mireni şi 4 profesori sau învăţători, toţi aceştia aleşi; fiecare mitropolie are o organizaţie analogă, cu câte un tribunal bisericesc eparhial, în locul consistoriului de mai înainte şi cu câte un consiliu eparhial de administraţie şi instrucţie; iară fiecare enorie este organizată cu totul democratic, cu câte o adunare bisericească, compusă din toţi membrii bărbaţi şi independenţi ai enoriei şi cu câte o comisiune bisericească şi şcolară, ce-i aleasă de adunarea bisericească.

În celelalte privinţe a servit de model organizaţia Bisericii sârbilor din Ungaria. Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Hercegovina în 1900 avea 700.000 credincioşi, iar în 1908 avea 786.000, în opoziţie cu ea stă o Biserică a sârbilor uniţi în număr de 8100 credincioşi şi una a sârbilor latini, sau a ,,croaţilor” cu 350.000, respectiv 402.000 suflete, apoi moslemii (moslemin) adică mohamedanii sârbi sau bosniaci şi hercegovineni, mohamedani cum se numesc ei, în număr de 550.000, respectiv 603.000 adepţi. Între anii 1883 şi 1885 ea avu să sufere mult din cauza prozelitismului croato-latin, ce a indispus aşa de rău pe Sava Casanovici (Kasanovic), mitropolitul ortodox din Saraievo, că în 1885 el demisionă († 1903); dar apoi guvernul a constrâns pe agenţii de prozelitism a rămânea în limitele legii. Totuşi această măsură nu intimidă nicidecum propaganda romano-catolică; aşa că ea produce mare nelinişte Bisericii Ortodoxe din Bosnia şi Hercegovina, mai ales că aceasta, deşi în curs de progres, nu se poate măsura cu starea prosperă a Bisericii Latine din ţară, ce desfăşură şi mare energie pentru propagandă.

Cât priveşte ierarhia latină din trecut episcopul latin din Bosnia, la începutul periodului cu reşedinţa în ţară, a emigrat în jumătatea întâi a secolului XVII în Slavonia şi s-a stabilit în Djakovar (Diacovar). El fu înlocuit în Bosnia şi Hercegovina cu episcopi misionari din cinul monahal, până ce la 1881 Papa Leon XIII înfiinţă în ţară o arhiepiscopie la Sarajevo şi 3 episcopii: de Mostar, Banjaluka şi Trebinje; totuşi pe această din urmă o administrează episcopul latin de Ragusa.

 

În episodul următor:
Capitolul VI
Biserica sârbilor din Bosnia şi Herţegovina (Hercegovina), din Serbia şi din Ţrnagora (Crnagora) sau Montenegro