----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 113 vizitatori și nici un membru online

Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod (IV)

 

Ce ne-ar putea aduce acest Sfânt şi Mare Sinod ? Este el o oportunitate reală în lumea ortodoxă
de a găsi soluţii pentru numeroasele probleme arzătoare care îşi aşteaptă rezolvarea de peste un veac ?
Sau este doar o nouă zeflemisire a adevăratei Ortodoxii în numele aşa-zisei iubiri ecumeniste ? Având
în vedere cine sunt cei care domnesc astăzi pe înaltele scaune arhiereşti, credem că nu ar trebui să privim
cu prea multe speranţe către această întrunire. Nu va fi una a celor cuvioşi şi iubitori de Dumnezeu, ci
doar o altă adunare a necredincioşilor, unde cel ce crede cu adevărat în Hristos nu are ce căuta
 

Partea a III-a

Reluăm acest editorial, care a rulat în anul 2016, având în vedere că Sinodul din Creta este un eveniment de o importanţă crucială în istoria bisericească şi că fenomenele descrise sunt de actualitate

Să aruncăm o privire şi asupra ,,deschiderii mai mari a conducerii bisericeşti faţă de lume”. Deschiderea Patriarhiei Ecumenice, şi în general a Ortodoxiei oficiale, faţă de lume este o preocupare veche a patriarhului Bartolomeu. Noi am discutat în mai multe rânduri această idee potrivit căreia Biserica trebuie să fie parte integrantă din această lume, din contemporaneitate, şi să fie în pas cu vremurile[1]; ea nu aparţine câtuşi de puţin cugetului ortodox, ci celor care nu s-au aplecat cu profunzime asupra rostului Bisericii în această lume, sau celor care, eventual, au vrut să facă din Biserică sau să vadă în Biserică altceva decât este ea cu adevărat.

Între Biserică şi lume există un antagonism absolut şi de nedepăşit, dacă socotim Biserica ca ceea ce este ea, şi lumea aşijderea. Biserica, prin definiţie, este acel spaţiu în care omul este chemat să împlinească poruncile dumnezeieşti şi, prin ele, să ajungă la desăvârşire şi să devină cetăţean al Împărăţiei Cerurilor. Pentru a împlini poruncile dumnezeieşti, omul trebuie să se lupte cu sine, să se lepede de omul cel vechi, adică de firea căzută, şi să se îmbrace cu omul cel nou, al cărui prototip este Însuşi Hristos. Orice creştin care se străduieşte să trăiască după poruncile dumnezeieşti ştie că lumea îi este potrivnică, fiindcă ea îl atrage în permanenţă către păcat. Şi aşa este, lumea care înconjoară Biserica este o lume a păcatului, pentru că în ea se manifestă firea căzută a omului şi peste ea domneşte vrăjmaşul mântuirii, stăpânitorul lumii acesteia[2].

Aşadar, Biserica are uşile deschise pentru toţi oamenii pe care-i cheamă să intre în ea pentru a-şi tămădui firea căzută, iar peste ea împărăţeşte Sfântul Duh, Cel care îi arată ei adevărul lucrurilor şi o călăuzeşte pe ea[3]. Aceasta este mărturia Bisericii Ortodoxe înaintea întregii lumi: disponibilitatea ei de a fi deschisă pentru toţi oamenii şi a-L mărturisi pe Hristos, mărturisind adevărata învăţătură a Lui. Ea are o atitudine pasivă firească, care izvorăşte din sorgintea ei dumnezeiască şi din înălţimea misiunii ei pe pământ.

Apartenenţa creştinului la Biserică conduce în mod limpede la un conflict deschis cu lumea. Aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă urăşte lumea, nici că se ridică sau se luptă împotriva ei. Ea convieţuieşte paşnic cu această lume – convieţuire ce izvorăşte din înţelegerea profundă a firii omeneşti – şi are îngăduinţă faţă de diversitatea de manifestări existente în lume. Ceea ce înseamnă că nici nu polemizează, nici nu caută să convingă pe unul sau pe altul de Adevărul ei, nici măcar cu scopul de a eradica un rău social.

În fapt, unica misiune a Bisericii Ortodoxe – care dezvăluie dimensiunea sa dumnezeiască – este de a fi mărturie a învăţăturii lui Hristos şi a-l chema pe om la desăvârşire. A cere Bisericii să se preocupe de critici la adresa acestei lumi echivalează cu a o considera şi chiar a o transforma într-o instituţie a moralei şi eticii omeneşti, a firii căzute care domneşte în lume[4].

Aceasta este învăţătura pe care am moştenit-o de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi despre rostul Bisericii în lume. Patriarhul Bartolomeu nu vede lucrurile nicidecum astfel; el ar vrea să vadă Ortodoxia implicându-se în treburile acestei lumi, având o atitudine critică, erijându-se chiar într-un arbitru al ei în plan moral şi etic. Aşa, neîndoios, şi rolul său – de patriarh ecumenic – ar fi cu totul altul în lume ! De altfel, dacă i se oferă ocazia, el se aşază în rând cu mai marii acestei lumi, de exemplu cu preşedintele Franţei şi Papa Francisc, printre marii luptători şi apărători ai creaţiei[5].

Nu este lipsit de interes să notăm că, prin iniţiativele sale legate de ecologie, patriarhul Bartolomeu a aliniat Patriarhia Constantinopolului la o politică globalistă, înscriind-o practic în lista de organizaţii neguvernamentale care militează pentru instaurarea noii ordini mondiale, din care face parte şi această viziune ecologistă. Şi acesta este doar unul din numeroasele ‘cârlige’ cu care Patriarhia Ecumenică este târâtă în tumultul contemporan din care nu ar trebui să facă parte.

În alt context, creat de opoziţia credincioşilor greci faţă de continuarea dialogului teologic ortodoxo-catolic[6] – context în care patriarhul a emis o scrisoare pastorală care a fost citită în toate lăcaşurile de cult din lume care ţin de Patriarhia Constantinopolului –, el a afirmat: ,,Ortodoxia nu este o comoară de muzeu care trebuie conservată, ci un suflu de viaţă care trebuie transmis omenirii pentru a o însufleţi. (…) Pentru aceasta, Ortodoxia trebuie să fie într-un dialog constant cu lumea. Biserica Ortodoxă nu se teme de dialog, pentru că adevărul nu se teme de dialog. Dimpotrivă, dacă Ortodoxia este închisă în sine şi nu în dialog cu cei din afară, eşuează în misiunea sa şi nu mai este Biserica ‘Sobornicească’ şi ‘Ecumenică’. Dimpotrivă, va deveni un grup introvertit şi necomunicativ, un ‘ghetou’ la marginea istoriei”.

S-ar putea spune că patriarhul nici nu mai ştie despre ce vorbeşte. Ideile pe care le promovează mai cu seamă în ultimii ani sunt atât de străine Ortodoxiei, încât dacă le-am pune în gura lui Olav Fykse Tveit[7], am crede cu siguranţă că el le-a rostit ! Astăzi este posibil să întâlnim heterodocşi, care au studiat spiritualitatea răsăriteană, cu un cuget ceva mai înclinat către a înţelege Ortodoxia decât patriarhul ecumenic … Cum s-a ajuns aici ? Însăşi această idee de a împinge Biserica Ortodoxă către lume o protestantizează, iar acest proces are loc deja de un veac ... Iată-ne ajunşi aici, la mai bine de 100 ani de la primii paşi către lume, ca să spunem aşa, să asistăm la naşterea în Biserică a unor concepte care nu au nici cea mai mică legătură cu ea, ci îi sunt chiar potrivnice. Intoleranţa şi corectitudinea politică intră astăzi în Biserică pe uşa din faţă, arogându-şi drepturi inimaginabile şi izgonind cugetul ortodox prin impunerea pe cale administrativă şi/sau legislativă a unor reglementări anticreştine.

Şi oameni precum Paul Gavriliuk aplaudă luarea unor astfel de măsuri ... Este posibil ca deschiderea Patriarhiei Ecumenice faţă de lumea contemporană să depăşească aşteptările mai marilor acestei lumi. Sau nu. Poate că ea urmează un program prestabilit. Din acest program a făcut parte probabil şi alcătuirea unui ,,grup operativ, care lucrează la periferia Fanarului şi a altor centre ecumeniste, care şi-a asumat în mod sistematic iniţiativa de a promova şi a face propagandă oricăror idei inovatoare şi învăţături heterodoxe care intră în lumea teologiei ortodoxe. Acest grup restrâns este principalul purtător şi susţinător al teologiei academice raţionale, intelectuale, a-liturgice, individuale, neconectată la participarea la viaţa tainică a Bisericii, lipsită de Duh şi esenţialmente a-teologică – o teologie a comitetelor şi ‘conferinţelor’ despărţită de trupul ecleziastic, o teologie occidentalizatoare, secularizată, modernizată şi ‘post-patristică’. [...] Aceiaşi oameni – episcopi, clerici, universitari, teologi – sunt desemnaţi întotdeauna ca reprezentanţi ai Bisericilor la dialogurile teologice şi conferinţele pan-ortodoxe. Dar, de asemenea, ei sunt invitaţii binecunoscutelor canale media, administratorii paginilor de internet, ‘aplaudacii’ care inundă conferinţele, simpozioanele, forumurile internaţionale şi internetul cu postări, contribuţii şi articole”[8].

Şi în această conjunctură, extrem de bine definită şi coerentă, Paul Gavriliuk vine să ne spună că ,,Patriarhia Ecumenică a organizat o întrunire specială a unui grup select de 30 erudiţi ortodocşi la sediul său din Istanbul, din cartierul Fanar, pe 5 ianuarie 2016. Oaspeţii erudiţi au venit din diverse ţări ale lumii, inclusiv Albania, Australia, Belgia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Grecia, Italia, Turcia şi Statele Unite ale Americii şi din diferite instituţii, inclusiv universităţi, seminare, şi organizaţii asociate cu Biserica. După un dineu, patriarhul Bartolomeu s-a adresat pe scurt învăţaţilor, afirmând că ‘dialogul deschis şi onest este calea Bisericii şi a teologiei’ şi prevăzând că Sfântul şi Marele Sinod va fi un vehicul al unui asemenea dialog. Potrivit patriarhului, Sinodul ‘va trata chestiuni interne de unitate şi administraţie a Bisericii, dar şi chestiuni precum relaţiile cu alte Biserici şi credinţe, pentru a prezenta o voce unificată şi o mărturie credibilă pentru viaţa lumii’. După cum vede patriarhul chestiunea, principala sarcină a Sinodului este de a aduce sinodalitatea la nivel mondial înapoi în viaţa Bisericii Ortodoxe şi a activa chestiunea unităţii creştine la o varietate de niveluri”.

Să ne oprim puţin asupra ,,grupului select de 30 erudiţi ortodocşi”. Oricine va căuta pe internet pe aceşti erudiţi ortodocşi va constata că ei sunt membri ai grupului operativ descris mai sus: clerici şi teologi cu studii la universităţile catolice şi protestante, sau cel puţin cu doctorate dobândite la astfel de universităţi, cu cărţi şi articole scrise pe teme care ating într-un mod mai mult sau mai puţin subtil punctele cheie ale noii teologii ‘ortodoxe’ dezvoltate în ultimele decenii pentru a sluji celui mai scump deziderat al ecumenismului: heterodoxizarea Ortodoxiei. Ei pot fi membri de rang înalt ai acestui grup operativ sau doar nişte slugi harnice care trudesc în aria ecumenistă.

Ei nu au constituit un grup oarecare de erudiţi ortodocşi, ci au fost aleşi cu multă atenţie din centre ecumeniste binecunoscute sau chiar din universităţi catolice sau protestante[9]. Aşadar, nu putem vorbi despre un dialog deschis, ci despre un dialog preconceput, între persoane care împărtăşesc aceleaşi idei şi, prin urmare, nu există o dezbatere reală. Dar chestiunile care urmau să fie tratate la această întrunire suscită un interes mult mai mare decât persoanele invitate la discuţie.

Patriarhul Bartolomeu începe prin a spune că Sinodul va trata chestiuni ,,pentru a prezenta o voce unificată şi o mărturie credibilă pentru viaţa lumii”. Acesta este unul din sloganurile de frunte ale participării ortodoxe la mişcarea ecumenistă. Ideea a fost ca ortodocşii să fie adunaţi într-o voce unificată pentru a putea cădea de acord cu unirea cu heterodocşii, fiindcă aceştia din urmă au observat că nu reuşesc nimic tratând cu fiecare Biserică Ortodoxă în parte. Un astfel de Sinod, la care Ortodoxia să grăiască cu o voce unificată, îl aşteaptă protestanţii încă din anii ‘1920 ! O voce unificată care să le dea legitimitate, o voce unificată care întârzie de aproape un veac să le spună că fac parte din Biserica lui Hristos. La această ,,voce unificată” a fost adăugată ,,mărturia credibilă”, ca urmare a acuzelor interminabile la adresa dezbinării lumii creştine, incapabile să mărturisească în mod credibil credinţa în Hristos.

Astfel de tehnici de manipulare dau roade mai cu seamă printre cei care nu cunosc istoria sau care sunt prea dornici să fie acceptaţi de această lume. Fireşte, orice creştin autentic ar vrea să vadă Ortodoxia grăind cu o gură şi o inimă, şi lumea creştină unindu-se în sânul Bisericii lui Hristos. Pentru aceste nobile năzuinţe ne şi rugăm zi de zi. Dar trebuie să fim realişti – şi o credinţă autentică în Hristos îl ancorează pe creştin în realitate, îl face să înţeleagă mersul lucrurilor în această lume, îl face îngăduitor faţă de ceea ce este în jur şi totodată prevăzător faţă de ceea ce l-ar putea vătăma – şi să înţelegem că este lungă calea către conglăsuire. Şi pe ea nu se păşeşte prin constrângere, ci din convingere.

Asupra căror puncte este constrânsă Ortodoxia oficială să cadă de acord ? Patriarhul Bartolomeu consideră că ,,principala sarcină a Sinodului este de a aduce sinodalitatea la nivel mondial înapoi în viaţa Bisericii Ortodoxe şi a activa chestiunea unităţii creştine la o varietate de niveluri”. Aici avem de-a face cu două probleme deosebit de spinoase, în jurul cărora s-a croit în ultimele decenii o nouă teologie ‘ortodoxă’, cu scopul de a aduce Ortodoxia mai aproape de heterodoxie.

Modul în care se discută astăzi problemele Ortodoxiei îi este străin Ortodoxiei; el aparţine mai degrabă dreptului civil sau, ca să ne exprimăm altfel, dreptul canonic şi-a depăşit cu mult hotarele şi scopul. El a fost alcătuit pentru a sluji unui ţel: a-i da Bisericii un hotar în care ea se mişcă legiuit; iar acest hotar este străjuit de zidurile de apărare ale dogmelor, rânduielilor şi canoanelor sale. ,,Sinoadele Ecumenice nu şi-au propus să caute noi metode de compromis pentru a uni adevărul cu erezia, ci s-au străduit doar să întărească adevărul revelat de Dumnezeu şi ajuns până la ele prin tradiţie. În felul acesta, ele au formulat exact şi desăvârşit credinţa de totdeauna a Bisericii lui Hristos, păzind credinţa ortodoxă prin ziduri de apărare contra falselor învăţături ce se abăteau asupra ei. Aceste formule ale credinţei, denumite dogme, reprezintă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, având o putere obligatorie pentru toţi creştinii ortodocşi. Canoanele care reglementează evlavia şi disciplina bisericească au de asemenea putere obligatorie fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi reflectând poruncile apostolice. Tocmai datorită zidului de apărare înălţat de Biserică, credinţa ortodoxă a ajuns până la noi întreagă, neîntinată şi nevătămată”[10].

Acesta este scopul dreptului canonic, iar hotarele sale sunt apărate de asemenea de o cugetare în duhul Sfinţilor Părinţi. Dar dreptul canonic de astăzi, cel intens fluturat de ortodocşii ecumenişti în frunte cu patriarhul Bartolomeu, este uns cu o sumedenie de condimente lumeşti, separat de duhul în care a fost aplicat veacuri de-a rândul şi folosit într-un mod atât de neadecvat, încât se întoarce de fapt împotriva Bisericii ! Discutând concret ,,sinodalitatea la nivel mondial”, trebuie remarcat că nu Sinodul conduce Biserica, precum se încearcă a se implementa – şi chiar este consemnat într-unul din documentele Sinodului din Creta[11] –, nici Biserica nu poate fi identificată cu trupul său administrativ, adică cu episcopii săi. Această idee vehiculată de ortodocşii ecumenişti este o construcţie forţată, creată de minţile ortodoxe de astăzi, impregnate cu o cugetare protestantizată, raţionalistă, care caută soluţii avocăţeşti, prinse în judecăţi mireneşti, fiindcă nu mai pricep ce este Biserica.

Dar aici nu este vorba doar de faptul că aşa-zişii teologi ortodocşi de astăzi nu mai pricep ce este Biserica, ei nici nu mai vor să priceapă ! A trecut un secol de când au înţeles că pentru a introduce ceva nou în Ortodoxie au nevoie de hotărâri la nivel sinodal sau, ca să ne exprimăm mai exact, la nivel ecumenic. De aici s-a născut stringenţa convocării unui Sinod Ecumenic[12] şi ulterior, din nenumăratele eşecuri ale ecumeniştilor de a aduce Ortodoxia la un numitor comun cu heterodoxia, a ţâşnit ca dintr-o rană putredă, împroşcând cu un puroi urât mirositor, impunerea unor concepte menite să acorde putere legislativă unui grup restrâns de ierarhi, sau chiar unuia singur.

Astfel, s-a ieşit din hotarele adevărate ale dreptului canonic şi s-a intrat în hotarele unui drept civil, şi nici măcar a unuia aplicat în mod democratic, ci autoritar. Dacă ne întoarcem la ,,principala sarcină a Sinodului este de a aduce sinodalitatea la nivel mondial înapoi în viaţa Bisericii Ortodoxe”, care vorbeşte de fapt despre conceptul de sobornicitate sau ecumenicitate, şi încercăm să pătrundem sensul acestor cuvinte, am putea spune că ceea ce se urmăreşte este învestirea cu putere absolută asupra lumii ortodoxe a unui Sinod – care ar putea fi sinodul pan-ortodox al întâistătătorilor ortodocşi, precum a fost în Creta[13] – care să se întrunească regulat şi să ia hotărâri pe care să le impună, prin braţul forţei, tuturor ortodocşilor. De ce ? Simplu ! Fiindcă Ortodoxia – şi când spunem Ortodoxie ne referim la întreaga Biserică: ierarhi, clerici, credincioşi – este refractară în a primi ceva nou, veacul care a trecut de la primele iniţiative ecumeniste o dovedeşte cu vârf şi îndesat. Şi ierarhii ecumenişti încearcă să scoată din tradiţie, aşa cum o cunoaştem, ultimul element care confirmă credinţa Bisericii: mulţimea credincioşilor.

Şi iarăşi remarcăm că modul de abordare a problemelor Ortodoxiei aparţine mai degrabă dreptului civil. Fiindcă, în mod firesc hotărârile unui Sinod Ecumenic nu devin obligatorii de la sine, ci întâi Biserica îşi spune cuvântul. Primeşte sau nu ce s-a hotărât ? Aceste decizii luate la nivel ecumenic nu sunt asemenea unor legi civile care se votează, se aprobă şi intră în vigoare de la o anume dată; aici avem de-a face cu turma cuvântătoare a Păstorului Hristos, ea are ultimul cuvânt ! Dar în ultimul secol, cu sumedenia de congrese şi conferinţe tâlhăreşti – la care s-a promovat acea ,,teologie a comitetelor şi ‘conferinţelor’ despărţită de trupul ecleziastic, o teologie occidentalizatoare, secularizată, modernizată şi ‘post-patristică’” şi unde au fost prezenţi ,,‘aplaudacii’ care inundă conferinţele, simpozioanele, forumurile internaţionale şi internetul cu postări, contribuţii şi articole” –, până şi clerul ortodox a fost împiedicat să-şi spună opinia[14], alegându-se de fiecare dată pe sprânceană oamenii care au participat la astfel de întruniri.

Astfel, asistăm la cea mai mârşavă încercare de a lua Bisericii dreptul de a-şi apăra credinţa.

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 


[1] A se vedea şi articolul Arhiepiscopului Averchie de Jordanville, Ar trebui să fie Biserica ,,în pas cu vremurile” ?

[2] Potrivit Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11

[3] Potrivit Ioan 16, 13.

[4] Mai multe despre acest subiect în articolul Iulie 2007. ,,Membri ai Bisericii – cetăţeni ai lumii” sau cum amestecul creştinilor cu cele ale acestei lumi îi face să înceteze a mai fi mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos.

[5] A se vedea elogiul interminabil pe care-l face patriarhul Bartolomeu domniei sale în Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ? Este ea victima unei campanii de dezinformare, pusă la cale de forţele anti-ecumeniste, care-i ştirbeşte prestigiul şi recunoaşterea internaţională ?. Mai multe despre rolul jucat de patriarhul Bartolomeu în ‘salvarea creaţiei’ şi conexiunile inedite dintre ecologie şi ecumenism în Enciclica papală Laudato Si. Papa propovăduieşte ,,schimbarea inimilor” şi ,,convertirea ecologică”.

[6] A se vedea Ianuarie-februarie 2010. Ştiri ortodoxe - ,,Dacă ortodoxia nu este în dialog cu cei dinafară, (…) va deveni un ‘ghetou’ la marginea istoriei”, perorează Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.

[7] Secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, pastor luteran.

[8] 14 noiembrie 2016, ,,‘Sinodul’ din Creta: cronica unei abateri premeditate” (The ‘Council’ of Crete: The Chronicle of a Premeditated Deviation), un articol scris de arhimandritul Atanasie Anastasiou, proigumenul Mânăstirii Marea Meteora.

[9] Este notabil faptul că la Editura Doxologia putem întâlni scrieri ale acestor teologi contemporani şi de asemenea ale altora care împărtăşesc idei similare. Astfel, putem găsi Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, de Paul Gavriliuk, care constituie teza sa de doctorat pe care a susţinut-o în 2001 la Universitatea Metodistă Sudică din Dallas, Texas; George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă, de acelaşi autor; Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine - teza de doctorat al lui Alexis Torrance, alt membru al grupului de experţi invitaţi la Fanar în ianuarie 2016, care a avut-o drept conducător de doctorat pe pastoriţa anglicană dr. Jane Baun, conferenţiar universitar în Istoria Bisericii Răsăritene la Facultatea de Teologie a Universităţii Oxford; Ascetism şi antropologie la Sfântul Irineu de Lyon şi Clement Alexandrinul, de John Behr, profesor de patristică şi decan al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Vladimir, New York, cunoscut pentru vederile sale ecumeniste (a se vedea Mai-iunie 2015. Evenimente ecumeniste - Seminarul ortodox Sfântul Vladimir lansează o serie de cărţi monofizite) etc.

[10] Ortodoxia şi ecumenismul. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Principiul 4. Ecumenismul nu recunoaşte zidul despărţitor cu care Biserica Ortodoxă s-a îngrădit de comunităţile eretice.

[11] ,,Aşa cum s-a demonstrat în întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este garantată doar de sistemul sinodal, care a reprezentat întotdeauna cea mai mare autoritate în Biserică în materie de credinţă şi hotărâri canonice (Canonul 6 de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic) [Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine, articolul 22, din documentul original, de pe site-ul sinodului www.orthodoxcouncil.org].

[12] A se vedea serialul nostru Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic, menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă.

[13] 19 decembrie 2016, ,,Intervenţia şi textul [Mitropolitului Ierotei de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie] la Sinodul arhieresc al Bisericii Greciei (noiembrie 2016) cu privire la Sinodul din Creta” (Intervention and Text in the Hierarchy of the Church of Greece (November 2016) regarding the Cretan Council).

[14] Dacă luăm în discuţie numai câţi episcopi au avut drept de vot la Sinodul din Creta, cifrele arată astfel:

-        Biserici participante: 10 din cele 14 Biserici Ortodoxe locale (71%)

-        Reprezentarea creştinilor ortodocşi: circa 30%

-        Episcopi ortodocşi participanţi: 162 din 350 invitaţi (46%)

-        Reprezentarea episcopilor ortodocşi: 162 dintr-un total de 850 (19%)

-        Numărul total de episcopi care au votat: 10 din cei 162 de episcopi prezenţi (6%), sau 10 din cei 850 episcopi din Biserica Ortodoxă oficială (1,1%)