Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Ecumenismul – calea către pierzare

de Ludmilla Perepiolkina

 
 
* * *
 

Nota redacţiei

Traducem şi postăm această carte a Ludmillei Perepiolkina, apărută pentru prima oară la Sankt Petersburg în 1999, tradusă cu repeziciune în limba engleză de ruşii din diaspora şi postată ulterior pe internet ca atare, deoarece ea a constituit ani în şir o sursă inestimabilă de informaţii cu privire la apostazia lumii creştine. Citată în nenumărate cărţi şi articole, ea merită să fie citită integral, chiar dacă unele informaţii pot părea vechi, sau depăşite în realitate doar de ultimele apostazii, mai înfiorătoare decât cele relatate de autoare.

Credem că nu greşim când spunem că această carte ar trebui pusă alături de cea a părinţilor bulgari Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul. Ei ne-au înfăţişat principii fundamentale care nu trebuie încălcate de un creştin ortodox dacă acesta vrea să rămână în corabia mântuirii, iar Ludmilla Ecumenism 110Perepiolkina ne prezintă fenomene concrete, ne aşază înaintea ochilor o multitudine de informaţii cutremurătoare care vorbesc despre unde duce încălcarea acestor principii fundamentale ale unei vieţuiri creştine.

Cartea ei reprezintă un punct de plecare pentru a înţelege decăderea lumii creştine şi pentru a şti de ce anume trebuie să ne ferim, aşa cum o corabie se fereşte de coralii de pe fundul mării, pe parcursul călătoriei noastre duhovniceşti în această vale a plângerii.

 

* * *

 

1. Cuvânt înainte la ediţia online

Deoarece apostazia mondială câştigă din ce în ce mai mult avânt în lumea modernă, trăgând după ea tot mai multe suflete, noi, ca adevăraţi creştini ortodocşi, suntem chemaţi să stăm neclintiţi în Adevăr şi să rămânem neafectaţi de atacul ei violent. Amintindu-ne cuvintele Sfântului Ignatie (Briancianinov), noi nu încercăm să o oprim cu mâinile noastre slăbănoage[1], ci mai degrabă intenţionăm să oferim ajutor celor care caută cu sinceritate Adevărul şi [merg] pe această cale plină de suferinţă şi îngustă, care duce către Cer. În vremurile noastre din urmă, este foarte greu de ajuns la Adevăr. Aproape pretutindeni, acolo unde nu este respins categoric, el este diluat de slujitorii diavolului cu minciuni şi înţelepciune umană căzută (adeseori, chiar demonică).

Ecumenismul este unul din mecanismele prin care acest amestec este obţinut în practică. Este o invenţie satanică relativ recentă care a demonstrat deja că are un succes enorm. Sub masca ,,dragostei extrem de creştine”, el încearcă să estompeze şi, în cele din urmă, să distrugă hotarele Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti, privându-i pe credincioşi de sfintele taine şi corupându-le sufletele.

Altă ispită, încă mai larg răspândită, a vremurilor noastre din urmă este aşa-numitul serghianism care, în esenţă, este o noţiune greşită potrivit căreia Adevărul dumnezeiesc poate fi apărat, dacă este absolut necesar, prin compromis cu diavolul şi susţinut cu ipocrizie şi minciuni.

Publicăm această lucrare a Ludmillei Perepiolkina, care a compilat şi a analizat aceste lucruri şi multe alte fenomene ale timpurilor noastre apostatice, şi nădăjduim că umila noastră contribuţie va fi spre folosul sufletesc al celor care, fiind dezamăgiţi deja de ,,Ortodoxia lumească” contrafăcută, se străduiesc să înţeleagă ce se petrece. Şi, respingând minciunile, ei încearcă doar să ducă o viaţă creştină ortodoxă.

Fie ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să-i ajute în lupta lor şi să le mântuiască sufletele.

 

 

2. Cuvânt înainte la ediţia în limba engleză

 

Această lucrare îi este dedicată, cu dragoste filială, de către autoare

I.P.S. Mitropolit Vitalie (Ustinov),

întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora,

un episcop adevărat al zilelor noastre,

 

Multe fenomene ale secolului XX ce tocmai se încheie au loc sub semnul falsităţii, sub semnul ,,virtuţii” contrafăcute. Ecumenismul[2], dat anatemei în 1983 de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora[3], a devenit în zilele noastre cel mai mare rău, erezia ereziilor. De atunci încoace, aşa cum a subliniat în mod repetat întâistătătorul BORD, anatema s-a aflat înaintea conştiinţei ortodocşilor care au fost atraşi în mişcarea ecumenistă mondială.

În Rusia, datorită parohiilor BORD şi publicaţiilor lor, ecumenismul este perceput ca ceva cu totul inacceptabil şi periculos pentru credinţa ortodoxă. Nu la fel stau lucrurile în occident. De fiecare dată când ortodocşii critică ecumenismul, fraţii noştri heterodocşi sunt fie uluiţi de ,,aroganţa”, ,,conservatorismul”, ,,intoleranţa” noastră, fie chiar ne acuză de cruzime. Pentru ei, ecumenismul înseamnă, înainte de toate, dragoste, unitatea tuturor în dragoste ... (Noi vorbim despre creştinii heterodocşi sinceri, nu despre cei care lucrează la clădirea bisericii apocaliptice, marea desfrânată, şi care sunt foarte conştienţi de ceea ce fac în numele lui antihrist).

Potrivit apostolului, când apărăm puritatea Ortodoxiei, noi suntem adevăraţi întru dragoste (Efeseni 4, 15). Adevărul este limba dragostei noastre în Hristos. Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să întrebăm, precum Pilat şi compatrioţii săi fals înţelepţi, ce este adevărul ? Noi ştim că Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6).

Ortodoxia, potrivit etimologiei greceşti şi slavone a cuvântului, este credinţa dreaptă, corectă, prin intermediul căreia noi Îl slăvim pe Dumnezeu. Aşadar prin ce suntem drepţi ? Dreptatea noastră stă în apărarea credincioasă a tot ceea ce Domnul a lăsat moştenire ucenicilor Săi. Timp de 2.000 ani, Biserica Ortodoxă a păzit cu credincioşie succesiunea apostolică, Sfânta Tradiţie. Noi nu admitem a schimba nimic în Domnul Iisus Hristos, noi nu-L adaptăm pe El la noi înşine[4] potrivit ,,duhului vremurilor”, adică duhului acestei lumi.

Biserica noastră ştie că nu are dreptul de a dilua puritatea învăţăturii date de Dumnezeu prin dogme false periculoase şi erezii de dragul unităţii imaginare. Ea nu poate accepta învăţătura catolicilor care au avut îndrăzneala de a schimba dogma despre Sfântul Duh (filioque) în Crezul niceo-constantinopolitan (în ciuda faptului că nici o iotă nu poate fi schimbată în el), şi care, stăruind în această erezie au adăugat în cele din urmă alte învăţături false. Creştinii ortodocşi găsesc că este de neconceput să se unească cu protestanţii care nu o cinstesc pe Maica Domnului, care nu recunosc Sfânta Tradiţie şi autoritatea Părinţilor Bisericii, şi îi resping pe sfinţi în general. Nu putem fi una cu cei care resping cinstirea sfintelor moaşte şi sfintelor icoane, adică cu cei care persistă în erezia iconoclasmului condamnată şi anatematisită de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic. Nu ne putem ruga cu monofiziţii, care timp de 15 veacuri au aderat la erezia lor hristologică. Şi, în sfârşit, vrem să ne depărtăm de toţi cei care subminează înseşi temeliile creştinismului prin inovaţiile lor hulitoare.

A păstra înseamnă ,,a apăra”. Canoanele Bisericii Ortodoxe apără sfinţenia ei. Astfel, potrivit canoanelor apostolice 45 şi 65, episcopii, preoţii şi diaconii care doar s-au rugat împreună cu ereticii, sau care au intrat într-o sinagogă evreiască sau ,,eretică” pentru a se ruga, sunt caterisiţi, iar mirenii sunt excomunicaţi din Biserică. Canoanele 6 şi 33 ale Sinodului din Laodiceea interzic ereticilor nu numai să fie prezenţi în biserici, ci chiar să intre în ele. Acestea şi alte canoane păzesc Biserica Ortodoxă de năvălirea eretică asupra ei şi sunt într-adevăr stricte. La urma urmei, orice custode care are în pază o comoară trebuie să fie vigilent şi strict. Stricteţea nu înseamnă cruzime. În vreme ce apărăm cea mai preţioasă comoară a noastră – Sfânta Ortodoxie –, noi suntem departe de a simţi aroganţă sau insensibilitate de care suntem acuzaţi. Nici nu este cruzime raţiunea pentru care noi ne opunem ecumenismului.

În rugăciunile noastre zilnice particulare şi obşteşti bisericeşti, noi Îl rugăm fierbinte pe Dumnezeu să ,,liniştească dezbinarea dintre Biserici” şi să-i ,,readucă pe calea adevărului şi mântuirii pe cei care s-au rătăcit de credinţa ortodoxă”. Noi ne rugăm ca cei care au căzut din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească Biserică, să se pocăiască şi să se întoarcă la ea. Unirea tuturor în adevăr şi dragoste este o nădejde sinceră a creştinilor ortodocşi.

Aceia dintre surorile şi fraţii noştri heterodocşi care au crescut în tradiţii străine Ortodoxiei şi care sunt atraşi de frumuseţea Bisericii noastre, ar trebui să ştie că atât adevărul, cât şi harul sunt o garanţie şi pricina acestei frumuseţi nepământeşti. Fie ca ei să nu se tulbure când află din paginile acestei cărţi că aproape toate Bisericile Ortodoxe locale (sau ierarhiile lor, ca să fim mai exacţi) sunt implicate în ecumenism sub conducerea Patriarhiilor Constantinopolului şi Moscovei. Încălcând sfintele canoane, ele au căzut din plinătatea Ortodoxiei. Însă, ele nu alcătuiesc întreaga Biserică. ,,Biserica este acolo unde credinţa ortodoxă şi viaţa potrivit acestei credinţe sunt păstrate neştirbit”[5].

Biserica este alcătuită din acei greci, ruşi, americani, români, bulgari, sârbi, francezi şi ceilalţi ortodocşi din diferite ţări, care au o patrie mamă duhovnicească comună – Sfânta Ortodoxie. Biserica este alcătuită din toţi oamenii care păstrează cu credincioşie puritatea credinţei noastre, aşa cum ne-a fost lăsată moştenire de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Sarea credinţei lor curate este sarea pământului. ,,Biserica este comunitatea întemeiată dumnezeieşte de oameni uniţi prin credinţa ortodoxă, Legea lui Dumnezeu, ierarhia şi sfintele taine” (Mitropolitul Filaret Drozdov, Catehism creştin cuprinzător). Dacă noi îi recunoaştem ca ierarhi ai noştri pe apostaţii care confundă credinţa cu credinţa falsă, au comuniune tainică cu ereticii anatematisiţi, şi îi învaţă pe oameni să facă asemenea, nu ne aşază aceasta în afara zidurilor Bisericii şi în pericol de a fi despărţiţi de Izvorul vieţii veşnice ?

Noi credem că Dumnezeu va dărui duhul pocăinţei celor care luptă pentru adevărata Ortodoxie şi că El îi va călăuzi pe calea aleasă de El către singurul liman sfânt. Şi Biserica Ortodoxă îi va primi pe ei cu dragoste.

Dincolo de frumuseţea văzută a Bisericii Ortodoxe există frumuseţea care, potrivit lui F.M. Dostoievski, va ,,salva lumea”. Doar Biserica, care-L iubeşte cu adevărat pe Hristos, este capabilă să i se opună lui antihrist a cărui venire este aproape, şi să ne mântuiască de el.

Au trecut aproape 7 ani de când Ecumenismul – calea către pierzare a fost publicată pentru prima dată în limba rusă. Este o perioadă foarte lungă de timp a vremii noastre apocaliptice accelerate care se grăbeşte către sfârşitul ei ... Aşa cum vedem ce se întâmplă acum, noi ne putem întreba dacă deja viaţa noastră de zi cu zi, cu evenimentele ei eshatologice desfăşurându-se într-un ritm nebun pe fundalul unor elemente destabilizatoare, dacă această viaţă nu este de asemenea împlinirea celor prezise în Sfintele Scripturi şi alte profeţii.

În Profeţiile postume ale Sfântului Nil Izvorâtorul de mir, noi citim: ,,O zi va fi ca o oră; o săptămână ca o zi, o lună ca o săptămână, şi un an ca o lună, fiindcă viclenia omului a pricinuit tensiunea dintre stihii, şi ele au început, la rândul lor, să se grăbească în sforţarea lor de a împlini, cât mai repede cu putinţă, numărul prevestit de Dumnezeu pentru veacul al optulea”.

Iuţirea timpului pe care o trăim este provocată de apostazia totală accelerată de la Dumnezeu: această apostazie a viitorului, care doar până de curând a fost un concept abstract, a devenit sinistra noastră realitate, un ,,simptom al sfârşitului”.

În cursul anilor ’1990, apostazia Bisericilor ecumeniste, în frunte cu Patriarhiile Constantinopolului şi Moscovei, a dobândit un caracter neruşinat făţiş. Acest fapt este demonstrat de documentele de acord încheiate cu ereticii şi duşmanii credinţei ortodoxe – monofiziţii şi catolicii –, de numeroase articole şi lucrări, ,,pelerinajul” patriarhului Alexie al II-lea la o sinagogă, apariţiile publice la radio şi televiziune ale apostaţilor ,,ortodocşi”, ca şi de hotărârile Sinodului Episcopilor Patriarhiei Moscovei (1994).

Apostaţii nepocăiţi cu mitre şi mantii arhiereşti, obişnuindu-se cu păcatul trădării lui Hristos, au lăsat deoparte procedeele demagogice folosite anterior. Noi avem acum înaintea ochilor noştri apostazie nedeghizată, declarând cu insolenţă ,,minciuni salutare” şi oportunitatea ecumenismului în trecut, prezent şi viitor[6]. Apostazia Patriarhiei Moscovei şi a Bisericilor locale – membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) – care colaborează cu ea, trece neobservată doar de către cei care, din pricina păcatelor lor, au fost lipsiţi de Dumnezeu de putinţa de a discerne duhurile. Această orbire duhovnicească a lovit milioane de oameni care văd în numărul lor o ,,dovadă” pentru ceea ce susţin.

Această apostazie nu este limitată doar la cuvinte. Episcopii eretici la putere şi apostaţii de toate convingerile şi la toate nivelurile au devenit prigonitorii creştinilor ortodocşi. Ca în trecut, ei se bizuie pe puterea nudă a prinţului acestei lumi – pe poliţie, detaşamentele de forţe speciale ale poliţiei, sau pur şi simplu pe ucigaşi plătiţi. Este suficient să amintim actele de violenţă comise împotriva parohiilor BORD şi confiscarea bisericilor lor din Moscova, Petersburg, districtul Novgorod, Oboyan, Valişcevo şi din celelalte oraşe şi sate din Rusia, care au loc cu binecuvântarea pseudo-patriarhului Alexie al II-lea şi pseudo-episcopilor Patriarhiei Moscovei, şi care nu se deosebesc în nici un fel de crimele comise de uniaţi împotriva ortodocşilor în Rusia de sud-vest.

Prigoanele făţişe împotriva creştinilor ortodocşi care nu vor să umble în sfatul necredincioşilor dovedesc falsitatea discursurilor înşelătoare şi chemărilor la dragostea care cuprinde tot şi toleranţa atât de iubită de ecumenişti. Nu de ,,dragoste” şi ,,toleranţă” au dat dovadă Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, un ecumenist fervent, şi complicii lui în primăvara anului 1992 când au confiscat cu forţa Schitul Sfântul Ilie (jurisdicţie a BORD) din Muntele Athos, care aparţinea ruşilor din vremuri imemoriale, şi i-au expulzat pe monahii ce vieţuiau acolo pentru fidelitatea lor faţă de canoanele Bisericii Ortodoxe ?!

Pe lângă violenţa şi prigoana împotriva creştinilor, noi suntem martorii efectelor ,,nedreptăţii delicate”(Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco).Seducătorii oamenilor din Biserică au dezvoltat propriul limbaj universal şi propriile tactici ecumeniste de minciuni şi compromis. Dragostea, toleranţa şi respectul ecumeniste sunt arătate nu numai deformatorilor ,,tradiţionali” ai Sfintei Scripturi şi ofensatorilor Sfinţilor Părinţi. Apostaţii şi-au deschis braţele pentru a-i îmbrăţişa pe idolatrii făţişi şi vrăjitori (prin ale căror ,,focuri purificatoare” nu se împotrivesc să treacă din când în când), ca şi pe perverşi – sodomiţi şi lesbiene, la ale căror ,,adunări” participă şi le fac reclamă cu deferenţă în propriile publicaţii.

Aproape întreaga lume este în ghearele răului şi nebuniei. Iadul s-a mutat mai aproape de noi ca nicicând. Noi am intrat într-o Săptămână a Patimilor prelungită. Asistăm îngroziţi la ,,batjocura neîncetată, scuiparea şi răstignirea lui Hristos” (Iustin Popovici). Toţi cei ce simt compasiune şi dragoste pentru Hristos sunt chemaţi să-şi mărturisească credinţa. Nu avem altă cale, suntem sub asediu. Înconjurând m-au înconjurat, şi întru numele Domnului i-am înfrânt pre ei (Psalmi 117, 11).

Doar o mână de oameni care-L iubeau pe Mântuitorul s-au adunat la picioarele Crucii pe care pătimea El. În mod asemănător, acum, după 2.000 ani, a rămas în lume o turmă mică a lui Hristos, răspândită în multe ţări, dar încă credincioasă Domnului care le-a făgăduit să nu-i lase singuri, că nu va lepăda Domnul pre norodul său, şi moştenirea sa nu o va părăsi (Psalmi 93, 14).

Crezând cu tărie în făgăduinţa Domnului: Voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16,18), noi avem încredere că ,,până şi în vremurile teribile prin care trece Biserica acum, când ea pare să piară sub atacul violent al duşmanului, Domnul îi trimite ajutorul Său şi o salvează de la pieire” (Arhiepiscop Serafim Sobolev).

De dragul mărturisitorilor contemporani ai lui Hristos şi al celor care încearcă cu sinceritate să înţeleagă situaţia actuală a Bisericii, noi am început lucrarea de faţă şi de asemenea traducerea ei în limba engleză.

Deşi autoarea este pe deplin conştientă de nevrednicia ei, ea îşi îngăduie să scrie despre ecumenismul apostat bizuindu-se exclusiv pe învăţătura Bisericii şi pe fapte, înfrânându-se pe cât este cu putinţă de la presupuneri şi evaluări personale. Noi găsim o premisă pentru această îndrăzneală inspirată în cuvintele compatriotului nostru iubitor de Dumnezeu, Alexie Homiakov, cu privire la obligaţia fiecărui membru al Bisericii de a o apăra la nevoie, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali[7].

Traducerea primei versiuni a cărţii, făcută de Olga. I. Koşanski din Australia, ne-a îmboldit să revizuim complet originalul şi să scriem de fapt o nouă lucrare. Textul de faţă este de aproximativ 5 ori mai mare decât cel anterior şi a implicat un volum mare de muncă la traducere care a fost realizată, fără greşeală sau reproş, de O.I. Koşanski. Câteva din numeroasele note de subsol – această carte înăuntrul cărţii – cu care am completat şi am documentat textul nostru au fost traduse de Dimitri M. Hintze care a acceptat cu bunăvoinţă să ne sfătuiască în procesul citirii manuscrisului în limba engleză. Amândurora le suntem profund recunoscători pentru munca depusă.

Recunoaştem cu sinceritate comentariile nepreţuite ale şi colaborarea cu arhidiaconul Gherman Ivanov-Trinadzaty, doctor în filozofie (Lyon, Franţa).

Această carte ar fi rămas pur şi simplu nepublicată fără participarea acestor oameni care ne-au sprijinit în mod altruist şi constant oferindu-ne ajutorul, sfatul, călăuzirea duhovnicească şi rugăciunile lor. Ne referim în primul rând la părintele arhimandrit Alexie (Makrinov) care nu numai că a călăuzit-o pe autoare, ci de asemenea a făcut adăugiri substanţiale la multe capitole.

 

Ludmilla Perepiolkina

Doctor în filozofie

 

 

3. Ecumenismul – erezia ereziilor

Anatema împotriva ecumenismului

Pentru oricine este deprins cu istoria Bisericii, în special cu istoria luptei ei cu ereziile, este limpede că ecumenismul este erezia ereziilor. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a ,,acumulat în sânul său, ca într-un centru anume, toate blasfemiile, înşelăciunile şi împotrivirile faţă de Adevăr care au existat de-a lungul întregii istorii spirituale a omenirii, de la Cain, Ham la Iuda trădătorul, Karl Marx, ademenitorul Freud şi toţi hulitorii contemporani”[8].

Pe măsură ce vedem ce se întâmplă în lumea contemporană, noi ne aducem aminte fără să vrem cuvintele Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir despre vremurile de pe urmă când ,,prin faptele lor nelegiuite oamenii îi vor depăşi pe diavoli şi vor fi într-un cuget cu ei”[9].

Trăim în epoca apostaziei, epoca valorilor false. Apostazia totală de la Dumnezeu este semnul vremurilor noastre şi este legată inseparabil de ecumenism. Mirajul ecumenismului, surogatul său pentru dragostea creştină, este promovat şi preamărit pretutindeni în lume. În momentul de faţă, toate Bisericile locale sunt membre ale CMB, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (BORD)[10] .

În 1983, Sinodul Episcopilor Bisericii a rostit anatema împotriva ecumenismului. Iată textul ei:

,,Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica lui Hristos este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în dogmă şi felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ramurile sau sectele, sau denominaţiunile, şi chiar religiile vor fi unite într-un singur trup; şi celor care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai sus amintiţi sau care sprijină, răspândesc sau apără noua lor erezie, numită de obicei ecumenism, sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA ![11]

Mitropolitul Vitalie scrie: ,,Prin rostirea anatemei împotriva ecumenismului, BORD îşi apără turma de această ispită apocaliptică. În acelaşi timp, ea a pus neintenţionat o sarcină gravă asupra conştiinţei tuturor Bisericilor locale deoarece, mai devreme sau mai târziu, ele vor trebui să soluţioneze această chestiune într-un fel sau altul. Destinul lor duhovnicesc ulterior în Biserica Ortodoxă va depinde de modul în care ele soluţionează această problemă. De drept, această anatemă rostită de noi are un caracter pur local (pentru BORD), însă, de fapt, ea are o importanţă istorică şi universală mare doar pentru că ecumenismul este în sine erezia la o scară universală. Sarcina BORD este în mod evident asupra conştiinţei tuturor creştinilor ortodocşi. Aceasta este marea cruce pe care Domnul a aşezat-o pe umerii noştri. Este cu neputinţă să mai păstrăm tăcerea, fiindcă orice tăcere suplimentară ar putea fi asemuită cu o trădare a adevărului, şi fie ca Dumnezeu să ne izbăvească pe toţi de aceasta”[12].

Doar ,,turma cea mică” rămâne credincioasă lui Hristos, ştiind că Domnul nu-i va lăsa nemângâiaţi pe cei care-L iubesc pe El (Ioan 14, 18).

Puritatea canonică a BORD atrage acum un mare număr de credincioşi din Rusia care sunt curaţi cu inima. Minciunile şi defăimarea oficiale pe care Patriarhia Moscovei le aruncă asupra BORD şi parohiilor sale din Rusia sunt acum zadarnice.

Va veni vremea când Patriarhia Moscovei va trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru vătămarea făcută de ecumenism Rusiei mult pătimitoare. Este înspăimânător a merge împotriva adevărului Dumnezeului celui viu şi a crea Biserica ,,celor fără de lege”. Ce se va întâmpla dacă, prin păcatele sale, Patriarhia Moscovei va pierde curând harul şi acest lucru va deveni evident tuturor, mai cu seamă ,,celor mici” a căror credinţă curată singură susţine sfânta Ortodoxie în Rusia ?

 

 

4. Limba Babilonului

Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă (Psalmi 136, 11).

Diplomaţia, adică arta profesională a compromisului, este cu totul străină de morala creştină prin natura sa: Ci fie cuvântul vostru: aşa, aşa; nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 37). Cu toate că acceptabilă în politica lumească, nu este adecvată în Biserica lui Hristos care nu este din această lume. Chiar îşi poate închipui cineva cu adevărat mucenici diplomaţi sau mărturisitori abili ?!

,,Politica Vaticanului”, ,,diplomaţia Vaticanului” cu a sa reservatio mentalis[13] au devenit termeni comuni ai unei realităţi cu o practică veche de secole – de intrigi, cruzime, imitaţie – în spatele ei. Politica ecumenistă, care este inspirată de iad şi care a absorbit atât experienţa Vaticanului, cât şi practica numeroşilor alţi eretici, schismatici şi vrăjmaşilor Bisericii lui Hristos, a dobândit un rafinament fără precedent de-a lungul căii sale spre sincretism (via sincretistica) şi un succes nemaiauzit în justificarea oricărui fel de compromis. Pentru moment ea nu a făcut uz considerabil de forţă, dar doar pentru moment ...

Limbajul ecumenismului, acest jargon universal al Babilonului din zilele noastre, această unealtă a forţelor anticreştine, ar merita un studiu moral-lingvistic special. Noi dorim doar să remarcăm perfecţiunea sa vicleană şi demonică universală. Deocamdată, acest limbaj este unul din instrumentele principale ale apostaţilor. Se face apel la el pentru a justifica toate fărădelegile şi minciunile lor, toate trădările lor faţă de Hristos şi Biserica Sa, toate compromisurile lor – de la rugăciuni în comun cu ereticii şi idolatrii, care sunt interzise de canoane, până la o ridicare arbitrară a anatemelor pentru eretici nepocăiţi (monofiziţi şi papistaşi). Prin intermediul acestui limbaj, ei încearcă să-şi ascundă dispreţul pentru Sfânta Scriptură şi ostilitatea faţă de Sfinţii Părinţi, ostilitate care devine evidentă exact atunci când ei încearcă în zadar să adapteze teologia patristică la presupunerile lor nenorocite ! Necesitat pentru a-i uni într-o biserică-desfrânată pe reprezentanţii celor mai variate confesiuni şi culte: de la idolatrii păgâni la ortodocşi, acest limbaj este neobişnuit de elastic şi flexibil.

Înclinaţia către generalizări a ecumeniştilor şi utilizarea înţelesurilor abstracte ale exprimării care este atât de străină conştiinţei ortodoxe a fost adusă în discuţie încă de la cel de-al doilea Sobor al BORD din 1938: ,,Rezoluţiile conferinţelor ecumeniste suferă adeseori de neclaritate, caracter difuz, reticenţă şi o nuanţă de compromis; uneori ele dezvoltă formulări în care aceleaşi expresii pot fi interpretate diferit”[14].

Bazându-se pe principiul ecumeniştilor – a nu se discuta nici o diferenţă confesională, ci a încerca în orice mod posibil a dezvălui şi accentua elementele de asemănare şi punctele de apropiere –, acest limbaj îi induce în eroare pe oamenii neinstruiţi în teologie. Li se prezintă un substitut al dragostei – un pluralism bisericesc: ,,Credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple, depinzând de cultură”, şi fac ca ambiguitatea sau neclaritatea exprimării verbale să treacă drept adevăr. ,,Dar oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin multiplicitatea culturilor ? De parcă Taina credinţei este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească supraraţională, independentă de acestea, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Corinteni 10, 5) ![15]

Născocirea ,,pluralismului credinţei” (,,credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple”) este respinsă de întreaga Sfântă Tradiţie. În special, de viaţa şi lucrarea marelui Dascăl al Bisericii, Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, care a trăit în secolul al II-lea, când creştinismul se răspândise deja printre multe popoare din Răsărit şi Apus cu diferite culturi şi caractere specifice naţionale. Potrivit Sfântului Irineu, ,,în pofida faptului că Biserica este răspândită pretutindeni în lume, dar în virtutea Aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ea, şi datorită continuităţii aceleiaşi chemări apostolice, ea păstrează aceeaşi învăţătură pretutindeni. Ea are aceeaşi credinţă, ca şi cum ar avea un [singur] suflet şi o [singură] inimă; ea propovăduieşte şi învaţă în acelaşi chip, ca şi cum ar vorbi cu o [singură] gură. Şi cu toate că limbile lumii nu sunt asemenea, puterea Tradiţiei este aceeaşi. Bisericile întemeiate în ţările germanice nu cred şi nu propovăduiesc credinţa în felul lor propriu; nici bisericile din Iveron, din ţinuturile celtice, din Răsărit, din Egipt, din Libia, şi nici Bisericile întemeiate în ţinuturile dimprejurul ţinuturilor mediteraneene. Dar aşa cum soarele, această creaţie a lui Dumnezeu, este acelaşi în toată lumea, tot aşa propovăduirea adevărului, fiind una şi aceeaşi în întreaga Biserică, străluceşte şi luminează pe toţi”[16].

Falsificatorii adevărului încearcă foarte adesea să ,,dovedească” minciunile ecumeniste, despre ,,pluralismul ecleziastic”, despre ,,pluralitate în unitate” referindu-se la unitatea în treime a Sfintei Treimi. Cu toate acestea, ,,exemplul cu Sfânta Treime ... este lipsit de temei, jignitor la adresa lui Dumnezeu şi blasfemiator, deoarece aşa numitele ,,biserici” sunt biserici false în comparaţie cu singura Biserică întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, şi nu pot fi una cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Dumnezeu Tatăl este Adevăr (Ieremia 10, 10), Fiul lui Dumnezeu este Adevăr (Ioan 14, 6), Sfântul Duh este Adevăr (I Ioan 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie una (I Ioan 5, 7). Adevărul trebuie să unească bisericile, dacă ele vor să fie una, fiindcă Adevărul nu poate fi unit cu păcatul”[17]. Minimalismul spiritual şi moral al ecumeniştilor determină vocabularul lor flexibil; intoleranţa şi grosolănia lor izbucnesc doar atunci când se simt prinşi cu minciuna de Sfinţii Părinţi, mai ales de mărturisitorii Ortodoxiei. În consecinţă, aceşti lupi în piele de oaie au declarat în ascuns război împotriva lor caracterizând întreaga Sfântă Tradiţie prin termenul detestabil de ,,ideologie”.

Oricine este familiarizat cu limbajul ecumeniştilor ştie cu câtă insistenţă le place să repete cuvintele ,,adevăr” şi ,,dragoste”, deşi ele sunt în realitate doar nişte cuvinte pentru ei. ,,Adevărul vine de la Dumnezeu, este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, şi este înţeles prin harul lui Hristos”[18]. Întregul adevăr, nu cel ştirbit, se află în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15) deoarece, potrivit cuvintelor Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu care este Dumnezeul Adevărului, sau Adevărul Însuşi. Nu căutaţi nicăieri altundeva adevărul ! Există unele asemănări cu adevărul în afara ei; dar adevărul adevărat este exclusiv înlăuntrul ei”[19].

Adeseori, când citim documente, cuvântări şi mesaje ale ecumeniştilor, noi am remarcat prăpastia care există între sofismele lor viclene şi cuvintele Sfinţilor Părinţi limpezi ca apele vii. Cuvintele viclene ale limbii Babilonului ascund de obicei mândria minţii şi adevărul întru nedreptate (Romani 1, 18). Lipsa de noimă şi atotcuprinderea lui ne amintesc de ,,maca-vorbitul” personajelor lui George Orwell din faimoasa lui carte 1984, iar ,,adevărul” şi ,,dragostea’’ ecumeniste se asociază involuntar cu realităţile orwelliene – ,,minidragoste”  şi ,,miniadevăr”.

Ca exemplu, noi vom cita cuvintele Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei, unul dintre cei mai feroce ecumenişti, luate din cuvântul pe care l-a ţinut înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”[20]. Această cuvântare evocatoare plăcută pentru auz, asemenea unui cântec al unei ,,sirene ecumeniste”, îi farmecă pe cei care nu mai aud glasul bunului Păstor (a se compara cu Ioan 10, 3-5, 11):

,,Prietene al meu, dragul meu creştin, am nevoie să-ţi întorci privirea către Hristos, pentru a-mi deschide inima ... Trupul se dezvoltă astfel încât să cuprindă întreaga lume, şi Biserica trebuie să devină taina omenirii şi a universului. Noi trebuie de asemenea să avem un presentiment al trupului unit în întâlnirea religiilor şi culturilor … India şi budismul mărturisesc despre lume ca fiind teofania, şi despre om ca fiind lumea dinlăuntru. Legea din iudaism şi islamism este un obstacol pentru ritmul morţii. Socialismul, dacă recunoaşte libertatea spiritului, individualismul, dacă contestă singurătatea şi finalitatea, va fi capabil, datorită unei influenţe creştine, să stimuleze această comunicare, eliberarea şi sinceritatea pe care o constituie adevărul (sic !) omului.

Călugării răsăriteni văd pe Alfa ceresc în Hristos, creştinii revoluţionari ai ,,lumii a treia” văd pe Omega al istoriei în El. Dar Hristos este Alfa şi Omega în acelaşi timp ... Vai, Duhul pătimeşte exact ca Hristos. Ura este nebunie, şi cea mai rea nebunie a raţiunii perfide, şi sloganurile teologice, în care noi vrem să-l cuprindem pe El, sunt moartea Lui[21], întocmai ca o indiferenţă, batjocură, plictiseală şi deşertăciune. El iubeşte mândria ateilor (?!) (a se compara cu Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har [Iacov 4, 6; I Petru 5, 5]) şi smerenia celor credincioşi, dar sclavia şi înjosirea Îl fac să sufere ... Respingerea caracterului ecleziastic al confesiunilor ,,heterodoxe”, respingerea legăturii reale cu Dumnezeu în alte religii, demonizarea unui ateu. Toate acestea, potrivit Sfântului Apostol Pavel (?!) sunt răutate, perfidie, rea intenţie ...

Sarcina noastră comună – spune acest ecumenist antiohian – este dezvoltarea unui creştinism post-ideologic (sublinierea lui Ignatie al IV-lea) unde adevărul nu este un sistem, ci o Persoană, mărturisind dragostea absolută ... O astfel de dragoste, prin sporirea continuă a intensităţii comunicării, dobândeşte treptat puterea mărturiei. Ea va fi capabilă să unească treptat adevărurile parţiale, care se vor completa reciproc, în loc să se contrazică unul pe celălalt, şi astfel va înceta să fie parţial ... Adevărul înseamnă întâlnire, şi Biserica trebuie să devină locul celei mai intense întâlniri”.

Dorinţa de a face din Biserica lui Hristos locul tuturor soiurilor de ,,întâlniri” şi căutarea unei ,,reciprocităţi neobişnuite” nu numai cu romano-catolicii, ci şi cu musulmanii, evreii, budiştii, ateii, socialiştii, revoluţionarii etc – această dorinţă este obiectivul urmărit de Ignatie al IV-lea şi tovarăşii lui ecumenişti.

Vorbind despre dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu, acest ,,ierarh ortodox” recurge la o metaforă pe care noi refuzăm categoric să o cităm din cauza indecenţei ei. Ignatie al IV-lea face uz de termeni sexuali freudieni pentru poliloghia sa pe care el o numeşte ,,intuiţie”. El observă că la începutul secolului nostru ,,marea sofiologie rusă a încercat să exprime această intuiţie”[22] (el are în vedere sofianismul şi pe autorii săi ereziarhi, clericii Pavel Florenski, Serghie Bulgakov şi adepţii lor despre care vom discuta în capitolul respectiv).

Ne-am permis să cităm considerabil din cuvântarea lui Ignatie al IV-lea în care el a exprimat atât de remarcabil patosul general al ecumenismului, sincretismul şi importanţa sa. Este adevărat, intelectualismul nu înseamnă întotdeauna veneraţie şi frică de Dumnezeu ... Probabil pe cei asemenea lui Ignatie al IV-lea îi avea în vedere Episcopul Maxim de Pittsburg când îi numea ,,teologi instruiţi” care pot ,,înţelege termenii teologici şi conotaţiile fine” ale dialogurilor ecumeniste, în special pe cele ale Acordului de la Balamand cu catolicii, care ,,nu pot fi înţelese, nici interpretate corect de teologi neinstruiţi şi de laici”[23]. Pe câtă vreme îi face dreptate stilului însufleţit şi erudiţiei remarcabile ale lui Ignatie al IV-lea, trebuie să remarcăm cât de ostili sunt, spre deosebire de el, ecumeniştii renovaţionişti din Patriarhia Moscovei – Kochetkov, Sviridov, Chistiakov şi cei asemenea lor, care-şi impun încet şi exasperant ,,adevărurile” lor în paginile publicaţiei pariziene Gândirea Rusă.

Haideţi să observăm că cuvintele ,,patriarhului” Antiohiei au constituit o predică şi au fost rostite de la amvon înainte de o slujbă liturgică. Mai târziu, cuvântul în întregime vătămător din punct de vedere duhovnicesc a fost publicat de Jurnalul Patriarhiei Moscovei, care la acea vreme (1989) era aproape singura sursă din care milioane de oameni din Rusia, care năzuiau cu sete după Ortodoxie, ar fi putut afla ceva despre învăţătura Bisericii. Practic, toate numerele acestui periodic serghianisto-ecumenist sunt împestriţate cu ,,predici” şi texte similare. La orice pas întâlneşti mostre curente de ,,teologhisire” ecumenistă. Nu mulţi oameni se miră astăzi, şi încă mai puţini îşi exprimă indignarea. Iată, de exemplu, textul unei telegrame patriarhale: ,,Eminenţei sale hambo-lama Gaadan, preşedintele Conferinţei Budiste pentru Pace: Iubiţi fraţi ! Vă salut cordial pe voi şi pe toţi fraţii budişti ... Am încredere că noi vom continua ... să ne unim eforturile în domeniul dezvoltării spirituale şi al înălţării omului ... Fie ca eforturile voastre să fie binecuvântate ... Alexie, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii”[24].

Pe lângă aceasta, care era subiectul conferinţei la care participa ,,eminenţa sa” hambo-lama Gaadan şi alţi ,,fraţi budişti” ai patriarhului Alexie al II-lea, salutaţi şi binecuvântaţi de el în exprimările citate mai sus ? Jurnalul Patriarhiei Moscovei informează: ,,Ei au avut 5 teme de discuţie pe agenda de zi: filozofia budistă şi lumea contemporană; armonia dintre natură şi om; principiile etice budiste şi creşterea copiilor în spiritul păcii; moştenirea artei budiste, astrologia şi tradiţia orientală în budism”[25]. După cum vedem, ,,prea sfinţitul” întâistătător al Bisericii Ortodoxe invocă o binecuvântare (ar putea fi binecuvântarea lui Dumnezeu ?) asupra celor de religie străină care sunt implicaţi, printre alte lucruri, în astrologia ocultă care este interzisă de Biserică.

În acelaşi număr din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Patriarhia Moscovei a subscris de asemenea în mod oficial la următoarea declaraţie eretică: ,,Bisericile Evanghelică[26] şi Ortodoxă sunt chemate deopotrivă de Iisus Hristos, Domnul lor să mărturisească şi să slujească”[27]. Ar trebui să mai fie oare cineva mirat de propaganda heterodoxă şi sectară dezlănţuită în ultima vreme în Rusia ?

În orice caz, ecumeniştii ,,ortodocşi” de astăzi înţeleg atât mărturisirea, cât şi slujirea într-un mod pe deplin protestant. Ceea ce episcopii ecumenişti propovăduiesc cel mai des nu este mărturisirea adevăratei credinţe, mântuirea sufletului sau împotrivirea faţă de apostazie. Ei socotesc că adevăratul scop al luptei duhovniceşti este ... ,,dreptatea socială, egalitatea economică între naţiuni, păstrarea sistemului nostru ecologic”[28].

Mitropolitul Damaschin (Elveţia, Patriarhia Constantinopolului) spune: ,,Pentru Ortodoxie, a sluji omul contemporan nu înseamnă pur şi simplu a-l circumscrie din nou în plan teoretic în conţinutul spiritual al Tradiţiei patristice. Este necesar a pune în funcţiune această tradiţie, pentru a ţine piept problemelor presante ale vremurilor noastre, pentru a aplica în mod imparţial principiile dreptăţii sociale în depăşirea inegalităţii sociale dintre Răsărit şi Apus, dintre Nord şi Sud”[29]. Patriarhul Bartolomeu: ,,Unificarea Europei din punct de vedere politic, economic etc trebuie să fie însoţită de păstrarea şi consolidarea civilizaţiei europene”[30]; ierarhii săi din diaspora: mitropolitul Damaschin, Arhiepiscopul Stelian al Australiei (despre opiniile sale blasfemiatoare, a se vedea capitolul despre Acordul de la Balamand), arhiepiscopul Iacov şi Episcopul Maxim de Pittsburg (USA) şi mulţi alţi ierarhi falşi – ei cu toţii aduc pietre pentru înălţarea ,,casei comune” a apostaţilor, a turnului lui Babel. Sunt puţine [lucruri] care i-ar opri de la această nelegiuire. Astfel, chiar judecata lor cu privire la sfârşitul lumii intră în categorii socio-politice.

Aniversarea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Apostol Ioan Teologul, care a fost organizată de Patriarhia Constantinopolului, s-a transformat într-un simpozion de ecologie ,,Apocalipsa şi mediul înconjurător”. Deschiderea acestui forum a avut loc în ziua prăznuirii morţii Sfântului Ioan Teologul. ,,Politicieni, oameni de ştiinţă şi clerici s-au adunat într-un talmeş-balmeş babilonian, au discutat despre soarta planetei la sfârşit de secol. Festivitatea a fost onorată de prezenţa lui Boutros Ghali, secretarul general al ONU, Al Gore, vicepreşedintele SUA, prinţul Filip al Marii Britanii, prim-ministrul grec Andreas Papandreou, şi mulţi alţi politicieni şi reprezentanţi ai mişcării ecologice din lume. De asemenea, au fost prezenţi Arhiepiscopul George Carey de Canteburry, Episcopul anglican Desmond Tutu de Africa de Sud, cardinalul Edward Cassidy, mulţi romano-catolici şi protestanţi, şi chiar câţiva muftii”[31]. Patriarhii ortodocşi – cei al Alexandriei, Antiohiei, Serbiei, României, un episcop al Bisericii Greciei şi un reprezentant al Patriarhiei Bulgariei au participat de asemenea.

Cei reuniţi la Patmos au exploatat problemele dureroase ale omenirii, când au încercat să prezinte Apocalipsa, cea mai mistică dintre cărţile Noului Testament, doar ca pe o avertizare cu privire la o catastrofă ecologică. Aşa cum se obişnuieşte la adunările ecumeniste, şi aici ei au substituit adevărul cuvântului lui Dumnezeu ,,traducându-l în ’limbajul’ noii perspective globale, care în mod paradoxal dă o formă creştină esenţei sale anti-creştine şi anti-scripturistice”. Complicii lui antihrist au vrut să reducă semnificaţia universală a Apocalipsei la o simplă voce în apărarea naturii, oferind în schimb vise ecumeniste despre ,,noua ordine mondială” mai bună şi pace şi securitate în întreaga lume. ,,Nu din întâmplare nu s-a discutat nimic la Patmos despre fragmentele din Apocalipsă, care sunt strâns legate de perspectivele eshatologice ale Bisericii lui Hristos – stingerea celor şapte sfeşnice, semnul venirii lui antihrist, şi persecuţia Bisericii de dinainte de sfârşitul lumii. Arhimandritul Pavel Nikitaris, stareţul Mânăstirii din Patmos nota cu întristare: ,,Ei au vorbit despre om, nu despre Dumnezeu; despre făpturi, nu despre Creator”[32].

,,Prăznuirea” amintirii binecuvântatului martor ocular al tainelor care a fost săvârşită de participanţii constantinopolitani şi alţi ,,ortodocşi” prezenţi pe sfânta insulă poate fi socotită doar o batjocură. Cât de mult trebuie să fi urât ei cuvintele lui: Tot cel ce calcă porunca şi nu rămâne întru învăţătura lui Hristos, nu are pre Dumnezeu. Deşi apostolul dragostei, el ne-a învăţat să nu-i primim în casă pe cei care vin cu o învăţătură diferită de învăţătura lui Hristos, nici să nu le dăm bineţe. Că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 1, 9-11).

Nu a fost o faptă rea a supune un text scripturistic ,,interpretării şi dramatizării libere’’ săvârşite de ,,un binecunoscut poet, care este cu totul străin de viaţa Bisericii şi de credinţă” ? Îl au ei pe Dumnezeu, aceşti organizatori ai prăznuirii ,,pan-ortodoxe” din Patmos, care au aranjat ca aceasta să se încheie cu o interpretare teatrală a melodiei ,,Voice to the woman” cu Irene Papas în rolul principal ? Acum câţiva ani, această actriţă greacă şi-a surprins ţara cu un disc în care-i chema pe oameni să-l iubească pe satan şi care etala în mod atrăgător numărul apocaliptic al fiarei pe coperta sa[33].

Este remarcabil că locuitorii ortodocşi din Patmos şi cei care au sosit din alte locuri, şi care au protestat împotriva acestei fărădelegi au fost izgoniţi sau arestaţi de poliţie până la sfârşitul festivităţilor. Materialele tipărite şi pancartele ,,teroriştilor”, aşa cum i-au numit poliţiştii pe clericii şi mirenii protestatari, au fost confiscate imediat. ,,În timpul acelor zile, oamenii, care i-au văzut pe cardinalii eretici intrând liber în bisericile şi mânăstirile ortodoxe, s-au simţit ca şi cum erau ocupaţi de papistaşi. Şi totuşi, un strigăt puternic al unui mărturisitor vârstnic: ,,Bartolomeu este un trădător al Ortodoxiei!” a ajuns la urechile patriarhului înainte de plecarea sa la bordul iahtului său luxos sub drapel britanic”[34].

Puterea lumească care grăieşte prin episcopii trădători forţează mass-media sa obedientă să repete aceste minciuni vătămătoare de o mie de ori. Aşa este şi Gândirea Rusă, ostilă faţă de orice implică denumirea sa. Publicarea sa este subvenţionată de Vatican, şi astăzi este cel mai ieftin ziar din Rusia, asemenea fostelor publicaţii sovietice Pravda şi Izvestia[35].

Fiind în acord total cu o legiune de publicaţii democratice ecumeniste similare, Gândirea Rusăeste capabilă să vorbească doar în clişee ideologice. Dacă ei scriu despre papa de la Roma, atunci, desigur, el este ,,singurul dintre liderii religioşi şi politici ..., care poate fi auzit şi înţeles de aproape întreaga populaţie a planetei. Limbajul său este universal ..., glasul său a fost întotdeauna glasul adevărului” etc[36]. Investindu-l pe papă cu ,,infailibilitate” şi ,,sfinţenie”, Gândirea Rusă excelează în a-i ,,lumina” pe credincioşii ruşi cu ideile papistaşe ale cardinalilor Joseph Ratzinger, Henri de Lubac, Louis Bouyer şi ale celor asemenea lor. Din pricina naturii şi conţinutului publicaţiilor Gândirii Ruse (Russkaia Mysl în limba rusă), acest ziar a fost numit în mod corespunzător Gândirea Vaticanului (Vatikanskaia Mysl). Invariabil ecumenistă şi pro-catolică, Gândirea Rusă recunoaşte că a devenit conştientă de ,,unitatea inevitabilă” şi de necesitatea de a ,,depăşi diferenţele confesionale”, şi îşi exprimă ,,dorinţa de a lepăda povara a tot ceea ce este vechi, demodat, nenecesar şi care împiedică progresul” (adică, ,,povara” Ortodoxiei)[37]. Cu alte cuvinte, se sugerează desfiinţarea Sfintei Tradiţii şi renunţarea la sfinţii mucenici şi mărturisitori care au stat neclintiţi şi fără a face compromisuri până la moarte, pentru puritatea credinţei ortodoxe.

Practicând mersul pe sârmă ecumenisto-iezuit, acest ziar meditează adeseori la ,,criza” Ortodoxiei şi la ,,mijloacele de apropiere” de Roma. Fiecare număr din Gândirea Rusă publică articole, dări de seamă şi cuvântări ale clericilor ,,ortodocşi” ai Patriarhiei Moscovei – protopopul Ioan Sviridov, egumenul Inochentie (Pavlov), preoţii Gheorghe Kocetkov, Alexandru Borisov şi alţii asemenea lor, ale căror nume au devenit neplăcute pentru credincioşii din Rusia din cauza aderării lor la catolicism, ecumenism şi renovaţionism. Aceşti agenţi de influenţă ai CMB şi ai Vaticanului răspândesc neobosit ideile duşmanilor Ortodoxiei. Protopopul Ioan Sviridov, de exemplu, a declarat că ,,şi una şi cealaltă Biserică mărturisesc acelaşi Crez niceo-constantinopolitan (sic !) ... Noi suntem deja una, în ciuda neînţelegerilor. Un dialog cu romano-catolicii trebuie să existe şi este cea mai însemnată problemă pentru poporul ortodox ... Ecumenismul are nevoie de reînnoirea ideilor, pentru a deveni eficient în istorie”[38]. Pe aceeaşi pagină a ziarului Gândirea Rusă, cardinalul Silvestrini îi ţine isonul: ,,Relaţiile dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă sunt întrucâtva paradoxale. La urma urmei, ele au totul în comun (sic !): tainele, ierarhia, spiritualitatea, teologia, toate acestea corespunzând în toate în ce priveşte adevărurile fundamentale (?!). Cu toate acestea, reunirea lor are loc cu o întârziere cronică pricinuită de numeroşi factori cunoscuţi nouă tuturor ... Istoria ne face să ne confruntăm cu necesitatea urgentă de a urma tocmai această cale de apropiere de ortodocşi”[39].

Pe cât se apropie de eretici, pe atât ,,ortodocşii” călcători de lege se retrag din Biserică; ei pierd nu numai judecata creştină (pe care, cel mai probabil, nu au avut-o dintru bun început), ci şi o precauţie elementară şi un simţ al măsurii. În ciuda tuturor acestor lucruri, ei sunt publicaţi de angajatorii lor, printre care toleranta Gândire Rusă[40], care şi-a pierdut nivelul înalt de altădată. Haideţi să luăm în considerare articolul preotului Gheorghe Cistiakov, ,,Fericit va fi, cel care va lua şi va lovi [pruncii tăi de piatră]” – al cărui titlu singur spune foarte mult[41]. Tot acest text vast este plin de monstruozităţi, care se întrec una pe alta. Iată una dintre ele: ,,În primul rând, ei declară creştinismul singura perspectivă corectă asupra lumii[42], adică ei îl înteleg ca pe o ideologie ... În al doilea rând, toţi cei care nu sunt de acord cu ei chiar în lucrurile mici, sunt clasificaţi imediat printre eretici ... Până şi patriarhii Constantinopolului, Antiohiei, Bulgariei şi alţii sunt număraţi aproape mecanic printre eretici, pentru că folosesc noul calendar[43].

Cistiakov merge chiar până la a condamna învăţătura patristică şi reuşeşte să o opună Sfintelor Scripturi: ,,Literatura ascetică interpretează creştinismul ca pe o luptă cu patimile. Este posibil ca tocmai această orientare să-l facă [să fie] atât de lipsit de apărare în faţa infiltrării lui cu mentalitatea care necesită o cercetare a inamicilor, ereticilor etc[44]. Realitatea este că Biblia nu conţine vreo învăţătură cu privire la o luptă cu patimile (sic !) ... Sfinţii Apostoli văd calea creştinului nu ca fiind calea plină de luptă cu patimile[45], ci ca fiind una de lepădare a hainelor vechi şi de depăşire a ei (?). Dacă noi credem că răul este asemenea îmbrăcămintei care poate fi lepădată, aceasta înseamnă că-l înţelegem ca pe ceva exterior, care nu este inerent în ce priveşte profunzimea sinelui ... Dacă începem să analizăm păcatul ... ne transformăm în luptători, şi creştinismul nostru se sfârşeşte pur şi simplu aici. Noi mutăm lupta din profunzimea conştiinţei noastre în lumea exterioară şi începem să ne luptăm cu oricine pare să gândească şi să acţioneze diferit etc”.

Folosind pentru titlul articolului său cuvintele psalmului 136, unul dintre cei mai iubiţi psalmi de ortodocşi, pe care-l cântă cu multă sensibilitate în vremea Postului Mare: La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns ..., acest hulitor îşi permite să-şi bată joc de sfântul psalmist şi de tâlcuirea patristică a ultimelor cuvinte ale acestui psalm: Fericit este care va apuca, şi va lovi pruncii tăi de piatră. În schimb, el oferă jalnicele lui presupuneri: ,,Timp de 2.000 ani, scriitorii bisericeşti au încercat să le tâlcuiască poporului lui Dumnezeu, şi ca o regulă, ei sunt de acord că psalmistul nu vorbeşte aici despre copiii babilonieni, ale căror capete sunt blestemate de autorii psalmului 136, ci despre intenţiile rele pe care cineva ar trebui să le reprime în cugetul său încă de la început, fără a aştepta ca ele să dobândească putere. Noi credem că această explicaţie evlavioasă ... nu este tocmai corectă. Psalmul vorbeşte despre copii, şi Cartea Estirei vorbeşte de asemenea despre măcelul real ... Nu ar trebui să fie în acest chip. Cu toate că aşa au stat lucrurile cu Mardoheu. Poate că aceasta nu este aşa, chiar dacă acesta a fost visul autorilor psalmului 136”.

Acest moralist încrezut, care a ridiculizat Sfânta Carte a Psalmilor, ale cărei exprimări au fost citate adeseori de Domnul Însuşi, a avut în mod evident un motiv pentru a omite rugămintea stăruitoare sumbră a acestui psalm care precede cuvintele despre uciderea copiilor: Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă. Fata Vavilonului este numele dat de sfântul psalmist Babilonului însuşi, care este necredinţa şi păcatul. Mai mult, Babilonul, aşa cum ştie toată lumea, este sinonim cu Biserica desfrânată a Babilonului.Judecând după numeroasele lui comentarii, acest hulitor aparţine acestei Biserici. Împreună cu alte slugi ale Babilonului, el îşi va primi răsplata. Răposatul Patriarh Timotei al Ierusalimului a spus despre ele: ,,Bunule Iisuse Hristoase ! Sunt oameni în Biserica Ta care nu sunt apostolii Tăi şi care nu se roagă Ţie: ... ei au uitat Ierusalimul şi au îmbrăţişat Geneva, unde au creat noile table ale legământului. Dar şi tu, Geneva, înălţată până la cer, vei fi coborâtă până la iad !”[46]

Sume enorme de bani sunt cheltuite pentru propagandă şi inculcarea de idei ecumeniste anti-ortodoxe în conştiinţele a milioane de oameni de pe întreaga planetă. Asemenea mass-mediei puternice şi bogate, Gândirea Rusă, acest ziar anti-ortodox şi rusofob al Vaticanului, prin intermediul publicaţiilor sale, a continuat timp de mulţi ani la să-i cheme pe ecumeniştii din toate ţările să se unească.

Se poate presupune cu uşurinţă că în viitorul apropiat critica ecumenismului va fi cenzurată public, şi lupta împotriva lui va fi pedepsită prin lege. ,,Folosind organizaţia Bisericii pentru scopurile lor lumeşti, ocârmuitorii lumii vor considera în mod categoric că toţi cei care îndrăznesc să protesteze sunt ,,terorişti”. Nu fără motiv, în cartea sa dedicată problemelor mediului înconjurător, Al Gore, vice-preşedintele SUA, i-a declarat pe creştini – care nu se gândesc la pământ ca la propria casă [Că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14)] – duşmanii societăţii şi progresului. Nu fără motiv, tocmai el a fost cel care, împreună cu secretarul general al Naţiunilor Unite, s-a îngrijit în mod special de pregătirile pentru întrunirea din Patmos ...”[47]. Războiul diabolic împotriva Ortodoxiei nu a încetat nicicând; astăzi el doar şi-a schimbat tactica fără a deveni mai puţin feroce.

 

 

5. Participarea la lucrările întunericului

Urâciunea pustiirii în loc sfânt – aceste cuvinte ale Proorocului Daniil sunt asociate de contemporanii noştri, mai ales ruşi, în primul rând cu bisericile distruse şi pângărite din ţara noastră.

Există de asemenea altă tâlcuire, patristică, a cuvintelor profetice: Urâciunea pustiirii în loc sfânt, anume scaune episcopale ocupate de ierarhi nevrednici. Această tâlcuire ne vine în minte de fiecare dată când vedem apostazia de la canoane a ecumeniştilor ,,ortodocşi” care merge până la rugăciuni în comun nu numai cu heterodocşii, ci şi cu idolatrii, ocultiştii şi vrăjitorii declaraţi, aşa cum au stat lucrurile în timpul ultimelor două adunări ecumeniste din Vancouver şi Canberra.

Doar cei orbi duhovniceşte nu s-ar cutremura de oroarea apocaliptică a întrunirilor şi adunărilor ecumeniste, fiecare din ele marcând în mod invariabil un nou grad de degradare duhovnicească.

Este greu de crezut că, atunci când se roagă cu heterodocşii, aceşti ecumenişti din rândurile clerului nu ştiu, sau au uitat, că astfel de rugăciuni sunt interzise explicit de multe reguli canonice. În mod precis, canonul 10 apostolic spune: ,,Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”. Şi potrivit canonului 45 apostolic: ,,Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”[48].

Sunt ierarhii Patriarhiilor Moscovei, Constantinopolului şi multor altor [Biserici] – care, fiind sub un jurământ arhieresc, sunt datori să respecte canoanele, învăţăturile Părinţilor Bisericii, tradiţiile Bisericii şi toate poruncile şi hotărârile Bisericii Ortodoxe[49] până la moarte – sunt ei conştienţi că atunci când se roagă împreună şi îşi dau sărutul dragostei în bisericile ortodoxe cu catolicii, luteranii, baptiştii, penticostalii şi alţi eretici, trădează sfânta credinţă ortodoxă ? Sfidează ei în mod conştient anatema şi jurămintele Părinţilor Bisericii rostite împotriva ,,fraţilor” lor ,,ecumenişti”, care s-au depărtat de Una (adică, unica) Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică ?

Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor sunt primele cuvinte ale psalmului 1. Să fie oare întâmplător că dumnezeiescul prooroc şi psalmist le-a pus la început ? Nu există coincidenţe la Dumnezeu. Este cu neputinţă să cânţi slavă lui Dumnezeu, să-L preaslăveşti pe El în adevăr în sfatul necredincioşilor. Şi fie ca ecumeniştii din Patriarhia Moscovei să nu pretindă că ,,aduc mărturia Ortodoxiei” în sfatul necredincioşilor, în Consiliul Mondial al Bisericilor. Nu, ei participă la lucrările întunericului, care se străduieşte să unească toate neadevărurile şi ereziile lumii în singura ,,Biserică” universală – fără Hristos. Faptele vorbesc convingător despre aceasta. Ecumeniştii înşişi vorbesc despre aceasta în momente de sinceritate. Astfel, Mitropolitul Chiril de Smolensk, şeful Departamentului de Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a numit în mod public CMB ,,leagănul uneia Biserici a viitorului”, în timpul celei de-a VII-a Adunări a CMB de la Canberra[50].

Este bine ştiut că ecumeniştii caută să niveleze diferenţele şi contradicţiile interconfesionale şi să deformeze dogmele noastre, să modifice canoanele şi Tradiţia ortodoxă veche de secole, adică să ne ia ceea ce constituie temelia Bisericii lui Hristos. Sfatul necredincioşilor ştie ce este mai de preţ în Biserica Ortodoxă şi de aceea pângăreşte dogmele şi canoanele ei. Cinstea binemeritată a Ortodoxiei este tocmai faptul că, din momentul întemeierii Sfintei Biserici şi până în zilele noastre, ea a păstrat cu credinţă şi în mod neabătut învăţătura revelată dumnezeieşte şi Sfânta Tradiţie.

Drept aceea voi ce aţi auzit dintru început, întru voi să rămână. Şi de va rămâne întru voi ce aţi auzit dintru început, şi voi în Fiul şi în Tatăl veţi rămâne (I Ioan 2, 24).

Ţine ce ai (Apocalipsa 3, 11). Acesta este un testament de mare însemnătate pentru Ortodoxia creştină. În opinia liberalilor şi renovaţioniştilor ecleziastici, ,,a ţine”  şi ,,a păstra” echivalează cu conservatorismul şi stagnarea. ,,Însă, pentru conştiinţa ortodoxă, acest concept este plin de forţă dinamică – păstrarea înseamnă o străduinţă de neînfrânt de a fi întotdeauna, chiar până la sfârşit, credincios Adevărului, de a fi înarmat cu acest adevăr, şi de a fi gata de a înfrunta toate potrivniciile şi problemele noi şi adeseori nedesluşite care apar zi de zi înaintea noastră”[51].

Biserica lui Hristos este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu, care este Dumnezeul adevărului, sau Adevărul Însuşi. Totul în ea este adevărat. Nu căutaţi adevărul altundeva”[52]. Pe de altă parte, ecumeniştii susţin că orice religie, inclusiv cele păgâne, ,,întrucât Dumnezeu este unul”, are propriul adevăr şi prin urmare ei îi cheamă pe creştini să fie toleranţi faţă de credinţa altora. Prin toleranţa faţă de apostaziile duhovniceşti, ecumenismul confirmă însă erorile heterodocşilor atunci când dă glas înţelegerii lor că aceşti închinători la erezii, anatematisiţi de Părinţi, aparţin de asemenea Bisericii lui Hristos.

Bunăvoinţa ,,ecumeniştilor ortodocşi” la care se face apel pentru ,,a surmonta obstacolele duhovniceşti”[53] este în contradicţie cu rigoarea pe care Dumnezeu Însuşi ne-a dat-o pentru a fi folosită în atitudinea noastră faţă de păcătoşii nepocăiţi: Şi de nu va asculta nici de sobor [Biserică], să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).Ecumenism 114 1

Urmând lui Hristos, sfinţii Săi ucenici, Sfântul Ioan Teologul (II Ioan 1, 10) şi Sfântul Apostol Pavel (II Tesaloniceni 3, 6) i-au îndemnat de asemenea pe credincioşi la precauţie şi stricteţe duhovnicească: în epistola sa către galateni, Sfântul Apostol Pavel anatematiseşte pe oricine deformează învăţătura lui Hristos: Oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9).

 Ecumenism 114 2

Mitropolitul Vladimir Sabodan (Patriarhia Moscovei) participă la o slujbă ecumenistă cu luteranii şi catolicii în Finlanda. Helsinki, 22 mai 1992

 

Conferinţa Mondială a liderilor religioşi, Moscova 1982

 

 

6. Sfâşiind cămaşa nevăzută a lui Hristos, adică divizând Biserica Sa cea Una

Punând la îndoială dogma ortodoxă care afirmă că doar Biserica Ortodoxă este ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, ecumeniştii susţin că ,,Biserica şi-a pierdut unitatea şi acum există doar în schisme: schisma răsăriteană, schisma papală, schisma anglicană”[54].

Liberalii teologizanţi[55] socotesc că fiecare erezie este o nouă ,,ramură” a Bisericii lui Hristos, şi ei cred că orice parte separată are dreptul de a fi numită ,,Biserică”. Chiar din punct de vedere ortografic ele au ,,drepturi egale”. Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM) şi alte jurnale ecumeniste le scriu cu majuscule[56].

Teoreticienii heterodocşi ecumenişti, fiind în afara Bisericii, nu vor şi nu pot să înţeleagă că propriile lor comunităţi au căzut din Biserică din cauza ereziilor, şi că ele i se pot alătura doar prin pocăinţă şi respingerea tuturor erorilor lor. În starea lor actuală, ele nu au dreptul de a se numi Biserici, în timp ce sunt pseudo-Biserici şi câtă vreme adevărata Biserică a lui Hristos, prin separarea ereticilor de ea, continuă să existe ca o Biserică nedespărţită, întreagă şi unită intern în credinţă.

,,Teoria ramurilor”, ecumenistă, potrivit căreia Biserica este împărţită în ,,ramurile” ortodoxă, romano-catolică şi protestantă, contrazice total învăţătura Bisericii Ortodoxe. Unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe au fost mărturisite întotdeauna de toţi Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii, de la sfinţii apostoli încoace. Aceasta explică marea râvnă pe care au arătat-o Părinţii în timpul oricărui act de dezbinare şi apostazie de la Biserică, şi atitudinea lor strictă faţă de erezii şi schisme.

Marele teolog ortodox contemporan Iustin Popovici spune că ,,aşa cum Domnul Iisus Hristos nu poate avea mai multe trupuri, tot aşa nu pot exista mai multe Biserici ... Pornind de la aceasta, din punct de vedere ontologic, a diviza Biserica nu este cu neputinţă. Nu a existat şi nu poate exista vreodată vreo divizare a Bisericii; dar au existat întotdeauna şi vor exista mereu căderi din Biserică. A fost căderea gnosticilor, arienilor, duhoborilor, monofiziţilor, iconoclaştilor, romano-catolicilor, protestanţilor, uniaţilor şi a tuturor celorlalţi apostaţi care alcătuiesc legiunea schismatică eretică”[57].

Pluralismul teologic admisibil şi aprobat de ecumenism nu este nimic altceva decât o încercare de a transforma Adevărul Dumnezeiesc în ceva relativ care poate fi stabilit prin compromis.

Sfântul Marcu al Efesului care a susţinut Ortodoxia într-una din cele mai critice perioade pentru Biserica Ortodoxă, ar spune: ,,Niciodată, o, omule, nu poate fi îmbunătăţit ceva care priveşte Biserica prin compromisuri: nu există nimic [intermediar] între Adevăr şi minciuni”[58].

Pe de altă parte, în urmă cu aproape 25 ani, protopopul Liberie Voronov, profesor de dogmatică la Academia Teologică din Leningrad (acum Sankt Petersburg), a susţinut public deosebirea ,,dogmelor universal obligatorii” (necessaria) de celelalte adevăruri ale învăţăturii creştine, pe care le-a retrogradat în categoria ,,celor dubioase” (dubia), propunând prin aceasta o reexaminare a Sfintei Tradiţii, pe care a numit-o ,,diversă”. El scria că o asemenea revizuire ,,ar trebui înfăptuită în duhul conştientizării smerite (!) a necesităţii de a elimina, prin înţelegere ecumenistă, inexactităţile sau exagerările cauzate istoric în metodele sau rezultatele teologhisirii. Acestea poate că au slujit la a apăra cum se cuvine Ortodoxia în trecut, dar acum au devenit un soi de obstacol pentru Biserică în marea sa misiune de a lumina lumea”[59].

Baza teoretică pentru deformarea dogmelor ortodoxe a fost vreme de mai mult de 10 ani în pregătire: deja la sfârşitul anilor ’1920, protopopul Serghie Bulgakov, care a devenit ulterior un eretic periculos, a început să publice născocirea sa despre ,,Sofia” ca un anume principiu feminin imaginar în Treimea dumnezeiască. Preotul Pavel Florenski şi-a adus de asemenea contribuţia sa gnostică la această doctrină falsă.

Erezia sofiană, deformând dogma Sfintei Treimi, a fost primită cu simpatie şi dezvoltată suplimentar întâi de renovaţioniştii ,,Şcolii de la Paris” şi mai târziu elaborată şi ,,canonizată” de partizanii ecumenismului, atât cei ,,ortodocşi” cât şi fraţii lor heterodocşi.

Blasfemia feministelor ecumeniste a fost încununarea finală şi logică a sofianismului. Sfidând ipostasul Dumnezeu-om al Mântuitorului nostru, ele se închină la ,,Sofia dumnezeiască” ca la cel de-al treilea ipostas al Sfintei Treimi.

Semnând în iunie 1993 aşa-zisa Uniune de la Balamand cu catolicii, ,,ortodocşii” ecumenişti şi-au exprimat public indiferenţa totală faţă de învăţătura dogmatică a Bisericii cu privire la Sfântul Duh. Este un fapt îndeobşte cunoscut că deformarea Crezului de către Biserica Romană prin adăugarea nelegiuită la acesta a lui ,,Filioque” în 1054 a condus la căderea Romei din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Cu toate acestea, protopopul Ioan Sviridov, care a reprezentat Patriarhia Moscovei la conferinţa din Roma dedicată relaţiilor dintre creştinii ortodocşi şi cei catolici, a anunţat cu cinism, printre alte lucruri, că ,,ambele Biserici mărturisesc acelaşi Crez niceo-constantinopolitan”[60].

Nesocotirea hristologiei şi a dogmei despre cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos este demonstrată prin recunoaşterea de către membrii ,,ortodocşi” ai Consiliului Mondial al Bisericilor a monofiziţilor drept coreligionari ai lor, şi de unirea lor cu ei.

 

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110-115 / 2018

 


[1] A se citi Marea apostazie, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi scrierile sale. IPS Averchie spune, vorbind pe marginea cuvintelor Sfântului Ignatie: Cu toate că nu ne stă în puteri ,,să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia dintre cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: ,,Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.

[2] Sublinierile existente în text aparţin autoarei.

[3] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[4] A se vedea arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov’ i Ekumenizm), publicată de Mânăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos, Thessaloniki, 1974. Noi cităm aici şi în continuare din traducerea prescurtată şi adaptată din limba sârbă, Moscova, 1993, p. 2.

[5] Protoiereu Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Pochemu is pereshel v Zarubezhnuiu chast’ Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi), Montreal, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, 1991, p. 30.

[6] A se vedea ,,Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Documente, 29 noiembrie - 2 decembrie 1994”. Moscova, Patriarhia Moscovei, Publicaţia Khronika, 1994, p. 26.

[7] Ideea exprimată de A.S. Homiakov cu mai mult de 100 ani în urmă a căpătat astăzi o semnificaţie aparte şi merită să fie citată în întregime.

,,Când este defăimată o ţară întreagă, persoanele particulare care sunt cetăţenii acestei ţări au un drept incontestabil de a o apăra, dar au în aceeaşi măsură dreptul de a răbda defăimarea în tăcere permiţând viitorului să le exonereze patria mamă ... Nu aşa se procedează în chestiunile de credinţă sau Biserică. Fiind revelaţia adevărului dumnezeiesc pe pământ, Biserica, în însăşi esenţa ei, are menirea de a deveni patria mamă comună a tuturor popoarelor, şi ea nu îngăduie nici unuia din copiii ei să păstreze tăcerea în faţa bârfelilor împotriva ei, şi având scopul de a denatura dogmele şi principiile ei ... Singura sabie pe care o poate folosi (Biserica) ... este cuvântul. Din acest motiv, orice membru al Bisericii nu numai că poate răspunde de drept la defăimarea al cărei obiect este ea, ci şi este obligat s-o facă. Tăcerea, în acest caz, va fi un păcat nu numai faţă de cei care au fericirea de a aparţine Bisericii, ci de asemenea, şi încă într-o măsură mai mare, faţă de cei care ar fi putut fi binecuvântaţi cu aceeaşi fericire, dacă nu i-ar fi abătut de la adevăr conceptele false. Orice creştin, când aude despre atacuri împotriva credinţei pe care el o mărturiseşte, este obligat să o apere în măsura posibilităţilor sale şi fără a aştepta o aprobare specială, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali”.

A.S. Homiakov, Lucrări teologice, Praga, 1867, vol. II, p. 31-32. Citatul de mai sus este luat din lucrarea lui A.S. Homiakov, Câteva cuvinte ale unui creştin ortodox cu privire la confesiunile apusene (Neskol’ko slov pravoslavnago khristianina o zapadnykh veroispovedanijakh).

[8] Arhiepiscop Vitalie (Ustinov, acum mitropolit, întâistătătorul BORD), ,,Ecumenismul”, raport prezentat Sinodului Episcopilor în 1967, Mahopac, SUA; Montreal, 1982, p. 9.

[9] Declaraţiile postume ale Prea Cuviosului Nil Izvorâtorul de Mir, Athonitul, publicată de Chilia Buna Vestire a stareţului Partenie din Muntele Athos, Atena, 1912, p. 59.

[10] Patriarhia Ierusalimului a hotărât de asemenea ca Biserica Ierusalimului să-şi înceteze participarea la dialogurile cu heterodocşii şi în Consiliul Mondial al Bisericilor. A se vedea ,,Declaraţia patriarhului Diodor’’ din Orthodoxos Typos, nr. 842, 16.6.1998, p. 1, col. 1-3.

N.tr.: Patriarhia Ierusalimului a reluat relaţiile cu Consiliul Mondial al Bisericilor odată cu urcarea pe scaunul său a actualului patriarh, Teofil al III-lea. Între timp au părăsit CMB Bisericile Georgiei şi Bulgariei – ca să facem referire doar la Bisericile socotite canonice de Ortodoxia oficială, între care nu s-a aflat de fapt BORD. Până la întoarcerea sa în Patriarhia Moscovei în 2007, ea a fost socotită necanonică şi nu au existat relaţii, decât neoficial sau amical, între ierarhii ei şi Ortodoxia oficială.

Şi trebuie remarcat că afirmaţia în sine este irelevantă. Că sunt sau nu membre ale CMB, toate Bisericile Ortodoxe locale oficiale, fără excepţie, subscriu mentalităţii şi direcţiei generale.

[11] Rusia Ortodoxă [Pravoslavnaia Rus’], nr. 10 (1271), 15/28 mai 1984, Tipografia Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, p. 3, col. 2.

[12] Arhiepiscop Vitalie, ,,Sinodul Episcopilor din 1983”, Rusia Ortodoxă [Pravoslavnaia Rus’] nr. 10, 15/28 mai 1984, p. 3, col. 2.

[13] Acest termen indică metoda legitimată de Roma de a-i induce în eroare în mod conştient pe oameni prin intermediul exprimării intenţionat ambigue a ideilor.

[14] Actele celui de-al doilea Sobor al BORD, la care au participat reprezentanţi ai clerului şi mirenilor, 1/14 - 11/24 august 1938, Sremski Karlovtsi, Iugoslavia, Belgrad, 1939, p. 301, 306.

[15] ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. A se vedea Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul.

[16] Împotriva ereziilor, cartea I, cap. 10.

[17] Ibid., p. 25.

[18] Sfântul Simeon Noul Teolog, Predici, Moscova, 1892, vol. I, p. 307.

[19] Episcopul Teofan, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Moscova, 1894, p. 62.

[20] Predica Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei şi întregului Răsărit, rostită în timpul slujbei, înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB pe 17 iulie 1989, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”. ,,Contacte ecumeniste”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 12, 1989, p. 5257.

[21] Nota autoarei: Nonsens blasfemiator.

[22] Ibid., p. 53.

[23] Episcopul Maxim, ,,Notă introductivă” în Luminătorul, martie-aprilie 1994, ziarul oficial al Eparhiei Ortodoxe Greceşti de Pittsburg de stil nou.

[24] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1991, nr. 2, p. 51.

[25] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid.

[26] ,,Evanghelică” este denumirea însuşită de o ,,biserică” protestantă iconoclastă care a rupt-o cu Sfânta Tradiţie, nu o cinsteşte nici pe Maica Domnului, nici pe sfinţi, şi nu recunoaşte majoritatea Tainelor Bisericii. Sfintele canoane interzic rugăciunile în comun atât cu această ,,biserică”, cât şi cu toţi ceilalţi eretici.

[27] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid., p. 58.

[28] Citat de Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), revistă internaţională de teologie ortodoxă, nr. 39-40; editată de Frăţia ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, L’Age d’Homme, 1994, p. 11.

[29] Ibid., p. 12.

[30] Discursul patriarhului Bartolomeu din 13 august 1993 la ceremonia de seara organizată de UNICEF pentru a marca vizita sa oficială în România. Citat de Lumina Taborului, nr. 39-40, p. 159.

[31] ,,Festivităţile din Patmos”. Articol din jurnalul bulgar Cuvântul Ortodox, decembrie 1995, bazat pe textele din Agios Agathangelos Esphigmenitis, nr. 151, 9 octombrie 1995 şi Orthodoxos Typos, nr. 1144, 1145 şi 1146, octombrie 1995. În limba rusă, a se vedea Rusia Ortodoxă, Jordanville, nr. 1555, 15/28 martie 1996, p. 10-11.

[32] Ibid., p. 11.

[33] Ibid.

[34] Ibid.

[35] Irina Ilovaiskaya-Alberti, redactorul şef al ziarului Gândirea Rusă, este de asemenea şeful personalului editorial al postului de radio catolic ,,Blagovest”. Numeroase fotografii prezentate în ziarele şi periodicele catolice în care putem vedea pe d-na Ilovaiskaya în compania cardinalilor şi a însuşi papa Romei atestă colaborarea strânsă dintre ei. Potrivit Buletinului Aide 1’Eglise en Detresse (AED), Mareil-Marly, martie 1995, p. 4, în 1994, Gândirea Rusă a primit de la această organizaţie a Vaticanului suma de 400.000 dolari. Acest buletin relata că, în acelaşi an, papistaşii au cheltuit 25 milioane de dolari pentru necesităţile (cu alte cuvinte, catolicizarea) Bisericii Răsăritene, această sumă, potrivit lor, constituind mai mult de 40% din subvenţiile lor (Buletinul AED, nr. 4, iunie 1995, p. 2).

[36] Gândirea Rusă, nr. 3861, 11 ianuarie 1991, p. 13, col. 1.

[37] ,,Vremea Bisericii”. Documente ale conferinţei internaţionale, Moscova, 28-29 mai 1996. Supliment special (Gândirea Rusă, nr. 4130, 13-19 iunie 1996, p. 1, col. 1, p. III-IV).

[38] ,,Pe calea apropierii şi împăcării”, conferinţă în Roma dedicată relaţiilor dintre ortodocşi şi catolici. Gândirea Rusă, nr. 4064, 9-15 februarie 1995, p. 16 şi 18.

[39] Ibid.

[40] În orice caz, după cum ştim din proprie experienţă, acest ziar este doar întrucâtva tolerant. Astfel, într-o scrisoare pe care i-am scris-o redactorului său (nr. 3569, 16 mai 1985, p. 14), cuvintele noastre inofensive, aşa cum s-ar părea, pentru ziarul rus, comentând că un rus, spre deosebire de ‘homo sovieticus’ al lui Zinoviev, va găsi calea de ieşire din impas, au fost înlocuite cu impersonalul ,,oameni”. În afară de acest exemplu personal, dar semnificativ, fiind obişnuiţi cu atmosfera şi personalul editorial de la Gândirea Rusă, ştim cât de selectivă este toleranţa sa.

[41] Preot Gheorghe Cistiakov, ,,Fericit va fi, cel care va lua şi va lovi [pruncii tăi de piatră]” (Blazhen izhe imet i razbiet) Gândirea Rusă, nr. 4120, 4-10 aprilie, 1996, p. 16.

[42] Deci, potrivit acestui preot ortodox, creştinismul nu este singura credinţă dreaptă şi mântuitoare ?!

[43] Despre chestiunea calendarului Bisericii, ca una dintre cele mai importante pentru Biserică, a se vedea capitolul ,,Reforma calendarului” şi suplimentul ,,Calendarul iulian – icoana timpului de 1.000 ani în Rusia”.

[44] Confruntându-se cu astfel de ,,perle spirituale” ale acestui preot al Patriarhiei Moscovei, cineva se poate întreba dacă el a citit în întregime Sfintele Scripturi şi dacă a primit educaţie teologică. Nu a fost instruit mai degrabă la şcoala de partid, sau în vreo altă organizaţie sovietică, unde, asemenea colegilor săi din Patriarhia Moscovei ,,care ascund epoleţii de ofiţer KGB sub sutană” (Igor Tal’kov), el a dobândit, odată cu alte obiceiuri, şi vocabularul şi logica sa obtuză ?

[45] Despre condamnarea severă a patimilor şi lupta împotriva lor care necesită ,,răstignirea trupului”  pentru ,,omorârea patimilor”, a se vedea Galateni 5, 24; Coloseni 3, 5; Romani 1, 26 şi 7, 5; I Timotei 6, 4.

[46] Predica Patriarhului Timotei al Ierusalimului († 1955) la sărbătoarea Cincizecimii. Citat din ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Introducere.

[47] ,,Festivităţile din Patmos”, Rusia Ortodoxă, 1996, nr. 26, p. 11.

[48] Canoanele sau Cartea Regulilor Sfinţilor Apostoli, Sfintelor Sinoade Generale şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi,  ediţia a doua completă, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, Montreal, Canada, BORD, 1974, p. 21, 26. N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 35, 61.

[49] După cum se ştie, fiecare episcop depune un jurământ arhieresc în timpul hirotonirii sale, care în parte spune astfel: ,,Făgăduiesc că voi respecta canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale celor şapte Sinoade Generale, şi ale cinstitelor Sinoade Locale, care au fost statornicite pentru păzirea dreptelor porunci, şi toate canoanele şi sfânta lege deoarece au fost rânduite în diferite vremuri de cei care ţin cu adevărat sfânta credinţă ortodoxă a Răsăritului, şi că voi păzi cu hotărâre toate acestea neatinse până la sfârşitul vieţii mele şi cu această făgăduinţă a mea dau mărturie că toate cele pe care ei le-au primit le primesc şi eu şi orice lucru l-au lepădat ei îl lepăd şi eu. ... Dacă voi încălca vreuna din făgăduinţele date aici, sau dacă voi nesocoti vreunul din canoanele dumnezeieşti ... atunci fie ca eu să fiu numaidecât lipsit de demnitatea şi autoritatea mea, chiar fără a fi denunţat sau acuzat, şi fie ca eu să fiu lipsit de darul ceresc, care mi-a fost dat de Sfântul Duh la hirotonie prin punerea mâinilor”.

A se vedea de asemenea Episcopul Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe cu tâlcuiri (Pravila Pravoslavnoi Tserkvi s tolkovaniiami), volumele 1-2, Academia Teologică din Sankt Petersburg 1911-1912.

Arhimandritul Ioan, Curs practic de drept bisericesc (Opyt kursa tserkovnago zakonovedeniia), volumele 1-2, Sankt Petersburg, 1851.

[50] A se vedea buletinul informativ zilnic al celei de-a VII-a Adunări a CMB din Canberra, Assembly Line nr. 10, Canberra, 19 februarie 1991, p. 3. Aceste cuvinte ale mitropolitului Chiril pot fi auzite de asemenea în filmul documentar ,,Biserica din mijlocul Canberrei” (Kirrkott keskella Canberra) care, împreună cu textul tipărit, ne-a fost pus la dispoziţie cu bunăvoinţă de Televiziunea Finlandeză. Numărul înregistrării este 436-156-02; filmul a fost prezentat pe canalul 1 al Televiziunii Finlandeze pe 12 aprilie 1991.

[51] Cuvintele întâistătătorului BORD de vrednică pomenire, mitropolitul Filaret (Voznesenski, † 1985) pe care le-a lăsat ca ultimul său testament. Citat din Russkiy Pastyr, nr. 7, San Francisco, 1990, p. 4.

[52] Episcopul Teofan, Tâlcuire la epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel (Tolkovanie pastyrskikh poslanii sv. apostola Pavla), Moscova, 1894, p. 309.

[53] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 1, Moscova, 1991, p. 64.

[54] A se vedea G.G., ,,Despre relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi heterodoxie”, Pravoslavnaia Rus’, nr. 5 (309), 1941, p. 2-3 (în limba rusă). Potrivit Vkumenische Rundschau, Stuttgart, 1969, s. 378.

[55] Având în minte zicala patristică: ,,Teolog este cel care se roagă cu adevărat”, ne vom abţine de la a-i numi ,,teologi” pe teoreticienii pseudo-înţelepţi ai ecumenismului.

[56] Şi noi scriem aşa: Biserica Romano-Catolică, Biserica Anglicană etc, şi nu o facem fiindcă am crede, asemenea teologilor ecumenişti că ele sunt Biserici, sau ramuri ale Uneia Biserici. Ci pentru că aşa se înţelege imediat din text la ce organizaţie ne referim, fiindcă toată lumea a ajuns să le cunoască după aceste denumiri care s-au impus în timp. Dacă am folosi alte denumiri pentru ele, cei care se întâlnesc pentru prima oară cu textele noastre le-ar putea găsi bizare, sau ar fi greu de citit – tot încercând să asociezi o nouă denumire cu ceea ce ştii, ai auzit încontinuu, că se numeşte Biserica Romano-Catolică.

[57] Arhimandrit Iustin (Popovici), Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. III, Belgrad, 1978, p. 209-212 (în limba sârbă).

Vrednicul de pomenire părinte Iustin († 1979) a fost profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din Belgrad; el este autor al multor lucrări, în special al cărţii Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Thessaloniki, 1974.

[58] A se vedea arhimandrit Ambrozie, Sfântul Marcu al Efesului şi Uniunea de la Florenţa, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1963, p. 340 (în limba rusă).

[59] Protopop profesor Liberie Voronov, „Unitate şi diversitate în tradiţia ortodoxă”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 10, Moscova, 1970, p. 72-73 (în limba rusă).

[60] ,,Pe calea apropierii şi împăcării”, Gândirea Rusă, Paris, 9-15 februarie 1995, nr. 4064, p. 16. Ar trebui notat că propotopul Ioan Sviridov este directorul pentru informarea mass-media al Departamentului de Educaţie Religioasă şi Catehizare al Patriarhiei Moscovei şi este, de asemenea, redactorul şef al Radio Sofia.