----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (IX)

de părintele Patric Ranson

 

Episodul anterior

 

Capitolul III

Justificarea imposibilă a persecuţiei

A) Există dreptul de persecuţie ?

1. Adevărul care vă va face liberi (Ioan 8, 32) se poate statornici prin constrângere ? (continuare)

Sfântul Ioan Gură de Aur revine fără încetare asupra ideii că Dumnezeu nu impune oamenilor nici o constrângere, şi că nu s-ar şti să se silească nimeni nici la bine, nici la rău. O faptă de virtute trebuie să fie liberă. A voi să sileşti pe cineva să fie drept conţine o contradicţie în termeni. Binele nu este bine dacă nu este bine făcut, spune Sfântul Vasilie cel Mare. Orice persecuţie este interzisă, chiar dacă ea împinge către bine, deoarece atunci acest bine aparent nu este decât un rău deghizat. Prin urmare, marele argument al lui Augustin, potrivit căruia Dumnezeu îi împinge pe oameni să creadă prin pedepse şi de frică, este combătut de Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai fiindcă oamenii nu au dreptul să se dea drept Dumnezeu (argument dezvoltat de Bayle), ci pentru că Dumnezeu Însuşi, şi tocmai pentru a ne lăsa liberi, nu foloseşte ,,varga” decât cu zgârcenie.

Comentând Psalmul 9, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Cunoaşte-se Domnul, judecăţi făcând ... (v. 16). Adică, atunci când El pedepseşte, izbândeşte, sancţionează. Iată o altă binefacere care vine de la pedeapsă. Ea nu îi face pur şi simplu mai buni pe cei care o rabdă; ea face de asemenea să strălucească lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Prin ea mai ales se vede purtarea Lui de grijă de oameni. În orice caz, când El îngăduie ca turma de porci să meargă să se arunce în mare şi să piară, preţuirea a fost mai mare ca oricând. De asemenea, pentru evreii din Vechiul Testament, când îi ucidea pre dânşii, atunci îl căutau pre el (Psalmi 77, 38) spune proorocul. Şi de ce atunci Dumnezeu nu a recurs mai des la acest mijloc ? Deoarece El vrea ca virtutea să fie mai degrabă rodul liberei alegeri decât al constrângerii, şi mai degrabă al binefacerilor decât al pedepselor.

Dar nu ar fi mult mai bine, se va spune, să fii bun cu forţa decât rău din liberă alegere ? NU ESTE POSIBIL A FI BUN CU FORŢA (ouk estin agathon einai anagkei). Cel care este bun pentru că a fost înlănţuit, nu va fi (bun) mereu; eliberat de constrângerea care îl împovăra, el se va întoarce la răutatea lui. Cel pe care o pedagogie l-a condus să aleagă binele, odată devenit bun, va rămâne statornic”[1].

 

2. În afara Adevărului, nu există nici Biserică, nici succesiune apostolică

Alături de dreptul de a persecuta, Augustin al Hipponei a introdus încă o inovaţie în creştinism: o ecleziologie care separa conţinutul credinţei de succesiunea apostolică[2].

Pentru teologia ortodoxă, aşa cum a fost ea bine exprimată în secolul al III-lea de Sfântul Chiprian al Cartaginei, tainele şi mai ales taina tuturor tainelor care este Biserica, sunt inseparabile de credinţa apostolică. Un episcop este episcop dacă hirotonia sa este făcut în mod legitim de episcopi ai Bisericii, şi dacă credinţa sa este dreaptă. Dacă credinţa sa nu mai este cea pe care a mărturisit-o în ziua hirotoniei sale episcopale, el încetează să fie episcop fiindcă devine un impostor, un oarecare care se serveşte de o autoritate de la care s-a exclus el însuşi. Altfel spus, după cum spune Sfântul Ignatie, acolo unde este episcopul, acolo este Biserica; dar de asemenea, după cum a mărturisit-o tradiţia neîntreruptă a Ortodoxiei, acolo unde este Biserica, acolo este episcopul.

Nu există episcop, nu există preot în afara Bisericii. Episcopul ca şi preotul transmit ce au primit, tezaurul credinţei. Harul nu este o putere magică acordată ca proprietate personală episcopilor. Această idee se regăseşte, bineînţeles, în scrierile Sfântului Chiprian, dar şi la Sinodul de la Cartagina, şi într-un mod mai recent în Pidalionul Sfântului Nicodim Athonitul (secolul al XVIII-lea), tâlcuirea canoanelor cu autoritate în Biserica Ortodoxă. Chiar exemplul unei asemenea ecleziologii este canonul 15-16 al Sinodului I-II şi tâlcuirea sa de către Sfântul Nicodim. Aceste canoane pun întrebarea: se poate separa cineva de episcopul său ? Ele răspund distingând două situaţii:

 

a) cazul separării din pricina unor păcate personale care pot fi extrem de grave

,,Cele rânduite pentru presviteri, episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos [a fortiori] pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun presviter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi nu ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfăţişare şi de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoţia), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă, şi rup unitatea Bisericii” (canonul 15, prima parte[3]).

După cum comentează Sfântul Nicodim[4], acest canon aplică patriarhilor ceea ce cele două canoane anterioare (13 şi 14) aplicau deja episcopilor şi mitropoliţilor, adică: nu este îngăduit a se despărţi de ei dacă sunt nelegiuiţi, cu alte cuvinte, dacă au comis curvie, blasfemie sau un alt păcat grav. Preotul trebuie să continue să-l pomenească pe episcopul său la liturghie, episcopul pe mitropolitul său şi mitropolitul pe patriarhul său, chiar dacă (aceştia) sunt păcătoşi, aşteptând ca ei să fie judecaţi. Numai sinodul mitropoliţilor are puterea de a primi o acuzaţie împotriva patriarhului şi a-l judeca.

Fidel tradiţiei scripturistice, canonistul distinge cu grijă între păcatul personal, care este o încălcare a legii şi pe care Dumnezeu îl poate şterge, şi erezie care este o schimbare a legii şi care face cu neputinţă orice comuniune cu Dumnezeu. Un episcop care păcătuieşte personal nu îşi face rău decât lui însuşi, în timp ce ereticul pune în pericol de moarte sufletele care i-au fost încredinţate.

 

b) cazul despărţirii legitime din motive de credinţă

,,Cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică ce eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri” (continuarea şi sfârşitul aceluiaşi canon).

Dacă întâistătătorii, adică pentru un preot episcopul său, pentru un episcop mitropolitul său, pentru un mitropolit patriarhul său, sunt eretici şi propovăduiesc public erezia lor, aceştia care se despart, departe de a fi schismatici, apără dimpotrivă Biserica de schisma şi erezia pseudo-episcopilor lor. Ei au dreptul la lauda care li se cuvine ca creştini dreptslăvitori[5].

Este limpede că succesiunea apostolică, precum preoţia, sunt aici inseparabile de conţinutul credinţei. Puterea pe care o are un episcop de a face să fie respectate canoanele nu are sens decât dacă credinţa sa este ortodoxă, deoarece canoanele însele sunt întemeiate pe dogme. Altfel spus, canoanele nu sunt o construcţie abstractă, un drept canonic general; ele reglementează viaţa concretă a Bisericii şi sunt protejate, garantate de episcopi care au o succesiune apostolică şi o credinţă identică în conţinutul său cu cea a Apostolilor şi Părinţilor care i-au precedat.

Dimpotrivă, Augustin al Hipponei a imaginat că donatiştii aveau taine autentice, în afara trupului Bisericii creştine, dar ele conduceau în acelaşi timp la moartea duhovnicească. Astfel donatistul este botezat corect sau valid în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dar deoarece el este despărţit de Biserica universală, dacă el moare după botezul său, este osândit. Prin urmare el este botezat, dacă s-ar îndrăzni să se spună, spre pierzarea sa.

Scolasticii, sistematizând analizele lui Augustin, au ajuns la faimoasa teorie a tainei ex opere operato. Taina are o formă şi o materie. Forma are validitatea sa, şi această validitate poate chiar fi operantă[6]. Aplicată succesiunii apostolice, o asemenea concepţie a devenit treptat pur şi simplu magie. Un episcop este hirotonit valid dacă este hirotonit de alţi doi care au fost hirotoniţi în mod valid – oricare ar fi crezul unuia şi al celuilalt. Este posibil chiar a imagina că cel care hirotoneşte nu crede deloc că săvârşeşte o sfântă taină. Acesta a fost cazul în mod special al hirotoniilor anglicane care au ridicat atâtea probleme teologilor anglicani cât şi catolici.

Întărită de teoria scolastică a harului creat, o asemenea concepţie sfârşeşte prin a face dintr-un individ deţinătorul unei puteri create dată o dată pentru totdeauna de Dumnezeu. Harul Sfântului Duh nu mai este aici energia Sfintei Treimi mai presus de fire, ci un dar creat transmis de la unii la alţii, de-a lungul secolelor. Validitatea este egală pentru toţi. Chestiunea devine atunci cea a legitimităţii, acordată în cele din urmă de papalitate.

Într-o asemenea concepţie, dacă episcopul locului învaţă o erezie, este inutil în fond a te separa de el, deoarece el săvârşeşte sfintele taine într-un mod valid. Erezia sa îi este proprie, şi nu pătează nici credinţa co-episcopilor săi, nici pe cea a turmei sale. Prin urmare este absurd a-l părăsi. Cei ce acţionează astfel îşi pierd legitimitatea, dar nu validitatea: ei sunt episcopi chiar dacă ar fi despărţiţi de Biserica lor.

O asemenea ecleziologie, foarte complexă în formularea sa şi pe care noi doar o rezumăm aici, i-a condus la contradicţii şi impasuri teribile pe cei care şi-au pus problema continuităţii învăţăturii apostolice şi patristice în Apus. Mai întâi, această ecleziologie permitea încă justificarea persecuţiei: cel care este botezat, hirotonit sau sfinţit în mod valid, ce motiv ar avea să revină în Biserică dacă nu ar fi constrâns la aceasta ? În secolul al XVII-lea, protestanţii au fost marile victime ale acestei ecleziologii care fusese adoptată în totalitate de Biserica Franţei.

Apoi, ce este de făcut dacă autoritatea ecleziastică – papalitatea, de exemplu, în Apus – hotărăşte să impună vreo judecată despre care se crede că este falsă din punct de vedere dogmatic ? Aceasta a fost drama [janseniştilor] de la Port Royal şi a lui Arnauld, care au fost condamnaţi pentru cele 5 afirmaţii şi au fost siliţi să semneze formularul. Ei au trebuit de voie, de nevoie, să facă tot felul de distincţii cazuistice, precum cele între de facto şi de iure, într-o chestiune care, pentru ei, atingea esenţa dogmelor credinţei creştine. Pascal, suflet mai sincer, îi reproşa lui Arnauld această atitudine şi scria în Gândurile sale: ,,Dacă scrierile mele sunt condamnate la Roma, ceea ce eu condamn în ele este condamnat în cer”.

Din nefericire, în cadrul teologiei augustiniene nu mai era posibilă nici o ruptură din motive de credinţă; şi cei care s-au hazardat [să facă aceasta] au fost întotdeauna într-o situaţie de handicap, nevrând să se întoarcă înapoi şi totodată neputând să intre în Biserica Ortodoxă. Vechii catolici sunt exemplul unui asemenea eşec, care nu întemeiau eventuala lor unire cu Ortodoxia pe unitatea de credinţă, ci pe un respect reciproc faţă de învăţăturile şi ,,eclezialităţile” proprii fiecărei Biserici.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Comentariu la Psalmi, Psalmul 9, 7 (versetul 16). Migne, PG 55, Paris, 1859, 132-133. A se vedea fragmentele indicate în volumul 64 al acestei colecţii, Paris, 1860, Index generalis, s.v. Necessitas.

[2] Apostolii au instituit episcopi pentru ,,a veghea asupra” (episcopein) turmei cuvântătoare a lui Hristos. La rândul lor, episcopii au hirotonit apoi episcopi, până în zilele noastre. Un episcop are succesiune apostolică atunci când îşi trage hirotonia de la episcopi ortodocşi al căror episcopat, printr-un lanţ continuu de episcopi hirotoniţi canonic, urcă până la apostoli. Nestorienii, romano-catolicii etc nu au succesiune apostolică pentru că ei descind din episcopi care la un moment dat, au părăsit credinţa.

[3] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 268.

[4] A se vedea Agapie şi Nicodim, Pidalion, Cele 17 canoane ale Sinodului I-II, ţinut în Biserica Sfinţilor Apostoli. D. Cummings, The Rudder, Chicago, 1957, p. 471.

[5] Unii adepţi ai Patriarhiei Constantinopolului au încercat în mod naiv să susţină că acest canon permite a te despărţi, dar nu te obligă ! Teologul A. Kalomiros a arătat falsitatea acestei interpretări: a se vedea La Lumiere du Thabor, nr. 30, trimestrul 2, 1991, p. 39-41.

[6] De exemplu, în euharistie, materia este reprezentată de pâine şi vin, forma de cuvintele instituirii. Thomas d’Aquino, a cărui învăţătură a devenit cea a Bisericii Catolice, afirmă că un preot care rosteşte, în afara oricărui context liturgic, asupra pâinii şi vinului cuvintele ,,acesta este Trupul Meu, acesta este Sângele Meu”, cu intenţia de a sfinţi, lucrează valid transformarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Un asemenea preot ,,ar păcătui grav” împotriva Bisericii, dar taina, deşi ,,ilicită” potrivit Bisericii, ar fi validă (Summa Theologica, IIIa, q. 78, art. 1, ad. 4). Apare aici o despărţire între Biserică şi taină.

 

Episodul urmator