----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre sărbătorile de peste an (IV)

 

Partea a III-a

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos

[Ή ανάληψις του Κυρίου]

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este unul din cele 12 praznice împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe. În joia din cea de-a şasea săptămână de după Paşti, adică la 40 de zile după Înviere, Biserica sărbătoreşte cu veselie Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la ceruri de pe Muntele Măslinilor, fiindcă la 40 de zile după Înviere, sfârşind viaţa pământească, S-a înălţat la Dumnezeu Tatăl, ca să se plinească Scriptura (Psalmi 67, 19; 109, 1). Astfel prăznuim încheierea lucrării Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, slăvita intrare cu firea omenească în cer, aşezarea Sa de-a dreapta Tatălui, ca şi făgăduinţa pentru slăvirea noastră împreună cu El.

Praznicul şi-a luat numele de la această minune săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos, şi preaslăvită în Faptele Apostolilor cu aceste cuvinte: Până în ziua întru care s-au înălţat, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor, pre care i-au ales, cărora s-au şi înfăţişat pre sine viu după patima sa în multe semne adevărate, prin patruzeci de zile arătându-se lor şi grăind cele pentru împărăţia lui Dumnezeu (...) Şi acestea zicând [pe Muntele Măslinilor], privind ei, s-au înălţat; şi nor l-a luat pre el de la ochii lor. Şi căutând ei la cer când mergea el, iată, doi bărbaţi au stătut înaintea lor în veşminte albe, care au şi zis: bărbaţi Galileeni, ce staţi căutând spre cer ? Acest Iisus care s-au102. Despre sarbatorile de peste an IV 1 înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum l-aţi văzut pre el mergând la cer. Atunci s-au întors apostolii în Ierusalim de la muntele ce se cheamă Eleon, care este aproape de Ierusalim, calea Sâmbetei având (Faptele Apostolilor 1, 2-12).

Praznicul este sărbătorit în cea de-a 40-a zi după Duminica Învierii, pentru că citim în Scriptură că Iisus Hristos, după slăvita Sa Înviere, a continuat să se arate ucenicilor patruzeci de zile vorbind cu ei despre împărăţia lui Dumnezeu. După ce le-a amintit ucenicilor Săi să nu părăsească Ierusalimul până la venirea Sfântului Duh, Cel pe care a făgăduit că li-L va trimite, Domnul nostru ridicându-şi mâinile sale, i-au binecuvântat pre dânşii. Şi a fost când i-au binecuvântat pre ei, s-au depărtat de la dânşii şi se înălţa la cer (Luca 24, 50-51). Astfel făgăduinţa pe care Hristos a făcut-o iudeilor că veţi vedea pre Fiul Omului suindu-se unde era mai înainte (Ioan 6, 62) s-a împlinit.

Înălţarea Domnului cu trupul la cer – moment esenţial în planul de mântuire al oamenilor – a fost proorocit în mai multe rânduri în Vechiul Testament. Insuflat de Duhul Sfânt, psalmistul grăieşte: Şi s-au suit preste Heruvimi şi au zburat, zburat-au pre aripile vânturilor (Psalmi 17, 12); Suitu-s-au Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă (Psalmi 46, 5). De asemenea, tot el spune: Ridicaţi boieri porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război. Ridicaţi boieri porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul puterilor, acesta este Împăratul slavei (Psalmi 23, 7-10), arătând uimirea nespusă a cetelor îngereşti la vederea Domnului slavei care Se suia la cer cu trupul omenesc şi semnele Patimii.

La rândul său, Proorocul Zaharia zice: Şi vor sta picioarele lui în ziua aceea pre Muntele Măslinilor, cel din preajma Ierusalimului despre răsărit (Zaharia 14, 4); proorocia sa face parte din paremiile care se citesc la privegherea praznicului.

Mărturia slăvitei Înălţări a Mântuitorului Hristos la cer nu se găseşte numai în Sfintele Scripturi, ci ea este susţinută şi de istorie. Potrivit istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, ,,a glorificat prin zidiri uimitoare şi locul aflat pe Muntele Măslinilor, de unde avusese loc Înălţarea la ceruri a Mântuitorului (nostru) al tuturor: în vârf, sus – deci în partea cea mai înaltă a muntelui – a pus să se înalţe un sfânt lăcaş de biserică, loc de închinare Mântuitorului”[1].

Din nefericire, această bazilică de pe Muntele Măslinilor a fost distrusă de perşi în anul 614. A fost reconstruită în secolul al VIII-lea doar pentru a fi distrusă din nou de necredincioşi. În secolul al XII-lea, cruciaţii şi-au luat sarcina de a reconstrui bazilica, dar înainte de a reuşi să termine construcţia, a fost distrusă din nou de sarazini pentru a nu mai fi reconstruită niciodată. Singurul edificiu care rămâne până azi este102. Despre sarbatorile de peste an IV 2 un mic paraclis octogonal, care acoperă locul exact de unde, potrivit tradiţiei, Domnul nostru S-a înălţat la cer.

 

Imbomon care înseamnă în limba greacă ’pe deal’ este numele primului complex construit pe Muntele Măslinilor. Era o rotondă deschisă către cer, înconjurată de porticuri şi bolţi circulare. Paraclisul sau Ediculul Înălţării este un lăcaş situat pe Muntele Măslinilor. Făcea parte dintr-un complex mai mare alcătuit iniţial dintr-o biserică şi o mânăstire creştină; el este situat pe un loc despre care se crede că este locul de unde Mântuitorul Hristos S-a înălţat la cer. În el se află o lespede de piatră, numită ’Piatra Înălţării’ în care este imprimată urma piciorului drept al Mântuitorului.

Paraclisul care există astăzi face parte din construcţia ridicată de cruciaţi şi distrusă de sarazini.

 

Apoi există mărturia Sfântului Chiril al Ierusalimului († 386), care spune: ,,De la cer El S-a pogorât pe pământ în Betleem, dar la cer El S-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Muntele Măslinilor există până astăzi, înfăţişând înaintea ochilor credincioşilor pe Cel care S-a înălţat pe nor. Aceasta este poarta cerească a Înălţării Sale”[2]. În altă parte, el vorbeşte din nou despre Muntele Măslinilor ca acel ,,sfânt munte de unde Hristos S-a înălţat la Tatăl Său”[3].

Praznicul se ţine din vechime. La începutul secolului al IV-lea, Fericitul Augustin († 430) nu ezită să admită că praznicul are origine apostolică[4].

Nu avem nici o dovadă istorică a prăznuirii sale ca sărbătoare separată până la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, perioada pascală ţinea iniţial 50 de zile şi se sfârşea în Duminica Cincizecimii. Deoarece Scripturile asociază Pogorârea Sfântului Duh cu slăvita Înălţare a Domnului nostru la cer, până la sfârşitul secolului al IV-lea taina înălţării era sărbătorită la Cincizecime. De aceea, Eusebiu de Cezareea spune că sfânta şi slăvita solemnitate a Paştelui se sfârşea după ,,şapte săptămâni şi poartă pecetea acelei zile unice când spun Dumnezeieştile Scripturi că a avut loc şi înălţarea la ceruri a Mântuitorului nostru şi coborârea printre oameni a Sfântului Duh”[5].

La sfârşitul secolului al IV-lea, Înălţarea a început să fie prăznuită ca o sărbătoare distinctă, separat de Cincizecime. Atunci perioada pascală a fost scurtată la 40 de zile fiindcă, aşa cum ni se spune în Faptele Apostolilor, la 40 zile de la Înviere a avut loc Înălţarea Domnului. Cele 10 zile rămase până la Cincizecime au fost închinate aşteptării Sfântului Duh. Astfel, în jurul anului 380, faimoasa pelerină spaniolă în Ţara Sfântă, monahia Egeria ne spune că în Ierusalim Înălţarea era încă prăznuită în după-amiaza Duminicii Cincizecimii cu o procesiune solemnă pe Muntele Măslinilor ,,la locul de unde Domnul nostru S-a înălţat la cer”.

Deci, după ce s-a prăznuit Pogorârea Sfântului Duh la ceasul al treilea, ,,arhidiaconul îşi înalţă vocea şi spune: ‘Să fim pregătiţi azi în Eleona, în Imbomon[6], imediat după ceasul al şaselea’. Astfel că oamenii se întorc fiecare la casa sa pentru a se odihni şi imediat după micul dejun urcă Muntele Măslinilor, adică la Eleona, fiecare precum poate, astfel că nu rămâne în cetate nici un creştin care să nu meargă. Când ei au urcat pe Muntele Măslinilor, adică la Eleona, mai întâi ei intră în Imbomon, adică locul de unde Domnul S-a înălţat la cer, şi episcopii şi preoţii se aşază acolo şi de asemenea poporul. Sunt citite învăţături intercalate cu cântări, sunt rostite de asemenea antifoane potrivite cu ziua şi locul, iar rugăciunile intercalate se referă la aceeaşi zi. Este citit fragmentul din Evanghelie care vorbeşte despre Înălţarea Domnului, ca şi cel din Faptele Apostolilor care istoriseşte Înălţarea Domnului la cer după Învierea Lui. Şi când toate acestea se încheie, sunt binecuvântaţi catehumenii şi apoi credincioşii şi ei coboară fiind deja ceasul al nouălea şi merg cu cântări la acea biserică ce este în Eleona, în care este peştera în care Domnul obişnuia să stea şi să-i înveţe pe apostoli. Şi fiind deja trecut de ceasul al zecelea când ajung, acolo are loc vecernia; este făcută rugăciune şi catehumenii şi credincioşii sunt binecuvântaţi”[7].

Dar la Betleem, potrivit mărturiei aceleiaşi Egeria, ei prăznuiau deja Înălţarea în cea de-a 40-a zi după Paşti, adică în Joia celei de-a şasea săptămâni[8]. Acolo praznicul Înălţării era ţinut cu o festivitate solemnă, precedat de o priveghere. Prin urmare, la sfârşitul celui de-al IV-lea secol, Înălţarea începea deja să fie prăznuită separat şi în cele din urmă a devenit unul dintre cele mai solemne praznice ale calendarului liturgic, cu propria priveghere şi perioadă de prăznuire de 8 zile.

La sfârşitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea, Constituţiile Apostolice stabileau următoarea regulă: ,,Şi socotind iarăşi de la cea dintâi duminică (a Paştilor) patruzeci de zile, să ţineţi în ziua a cincea a săptămânii (adică joi), după ziua Domnului (duminica), praznicul Înălţării Domnului, căci în acea zi El a plinit toată rânduiala şi toată lucrarea Sa pentru mântuire şi S-a întors la Dumnezeu Tatăl care L-a trimis şi şade de-a dreapta Tatălui”. Tot aici citim că ,,Înălţarea (τὴν ἀνάληψιν) să se prăznuiască cu bucurie, căci ea este sfârşitul planului de mântuire al lui Hristos”[9].

Cele mai vechi omilii la praznicul Înălţării Domnului au fost rostite de Sfântul Grigorie al Nyssei († 394) şi Sfântul Ioan Gură de Aur († 407). Sfântul Grigorie numeşte ziua ,,în care Domnul S-a înălţat de la noi” – Mântuirea, sugerând că prin înălţarea în slava cerească, Domnul nostru a încheiat lucrarea mântuirii noastre. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte această sărbătoare ,,ziua luminoasă a înălţării (τῆς ἀναλήψεως) celui Răstignit”. Iar Sfântul Grigorie de Tours arată solemnitatea cu care se preaslăvea Înălţarea Domnului în Biserica din Galia[10]. Asemenea, învăţături frumoase cu adânci cugetări referitoare la această zi mare au rămas de la Sfinţii Atanasie cel Mare şi Grigorie de Nyssa.

În vechime, pe Muntele Măslinilor se începea solemnitatea în noaptea premergătoare Înălţării Domnului, cu lumini pe munte; tot aşa în biserica Împărătesei Elena zidită pe locul de unde S-a înălţat Hristos[11]; apoi cu cântări frumoase se începea slujba în biserica din Ierusalim şi în chinoviile monahale mari precum Mânăstirea Sfântului Sava.

Prăznuirea Înălţării a fost întotdeauna legată cu o procesiune. În Ierusalim, precum mărturiseşte pelerina Egeria, credincioşii mergeau în procesiune până în vârful Muntelui Măslinilor. În Antiohia Siriei, credincioşii mergeau în procesiune până la biserica de la periferia cetăţii, în Romanesia, unde Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit faimoasa sa predică Despre Înălţarea Domnului nostru. Potrivit istoricului bisericesc Socrate Scolasticul, în Constantinopol, credincioşii obişnuiau să se adune şi să prăznuiască sărbătoarea în biserica din Elaea, vizavi de portul oraşului[12]. Aceste procesiuni sporeau solemnitatea prăznuirii.

Solemnitatea sărbătorii a fost mult sporită de imnografi inspiraţi, ale căror nume în cea mai mare parte ne sunt necunoscute. Cel mai vechi imn era cântat iniţial la Cincizecime. Dar cândva în secolul al V-lea, când Înălţarea Domnului a început să fie sărbătorită ca un praznic distinct, această stihiră a fost mutată în cadrul slujbei propriu-zise a praznicului: ,,Născutu-Te-ai precum Însuţi ai voit, arătatu-Te-ai precum Însuţi ai socotit, pătimit-ai cu trupul, Dumnezeul nostru; din morţi ai înviat călcând moartea; înălţatu-Te-ai întru slavă, Cel ce toate le plineşti şi ai trimis nouă pre dumnezeiescul Duh, ca să lăudăm şi să slăvim Dumnezeirea Ta”.

Autorul troparului praznicului este necunoscut, dar condacul este atribuit în general renumitului scriitor de cântări bisericeşti din secolul al VI-lea, Sfântul Romano Melodul. La utrenia praznicului există două canoane. Primul a fost alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin († 749), faimosul imnograf de la Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim; celălalt este atribuit Sfântului Iosif Studitul († 832) de la Mânăstirea Studion din Constantinopol, care a fost prigonit pentru cinstirea sfintelor icoane.

Imnele liturgice pentru praznic au fost inspirate din Sfintele Scripturi şi predicile Părinţilor Bisericii. Ele descriu în amănunt nu numai Înălţarea şi preaslăvirea Domnului nostru cu firea omenească în cer, ci şi propria noastră preaslăvire împreună cu Hristos. Prin slăvita Sa Înălţare, Domnul nostru Iisus Hristos a plinit lucrarea mântuirii noastre şi a redeschis porţile cerului pentru întregul neam omenesc, precum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Şi acum noi, care înainte eram socotiţi nepotriviţi să sălăşluim chiar pe pământ, suntem ridicaţi până la cer, înălţându-ne cu Hristos la împărăţia cerească”[13].

 


[1] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, cartea a 3-a, cap. 43.

[2] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Învăţături catehetice 14, 23.

[3] Ibid., 10, 19.

[4] Fericitul Augustin al Hipponei, Epistola către Ianuarie, 118.

[5] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, cartea a 4-a, cap. 64.

[6] Eleona este Muntele Măslinilor; Imbomon este locul de unde Domnul S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor.

[7] Egeria, Jurnalul unui pelerinaj, cap. 43.

[8] Ibid., cap. 42.

[9] Constituţiile Apostolice, cartea a VIII-a, cap. 33.

[10] Sfântul Grigorie de Tours, Historia Francorum II, 34.

[11] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, cartea a 3-a, cap. 43.

[12] Socrate, Istoria Bisericească, 7, 26.

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Înălţare, 1.