----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XIV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

De ce Dumnezeu, adeseori, nu împlineşte rugăciunile noastre ?

Mulţi creştini se plâng: ,,Mă rog după pravilă, însă nu simt că Dumnezeu mă ascultă” ... Această plângere merită să fie examinată mai îndeaproape.

Omul se roagă ca să primească ceva. Drept urmare, el trebuie să vadă ce face ca rugăciunea lui să nu fie împlinită. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Uneori, trebuie să ne amintim că suntem datori nu doar să ne rugăm pur şi simplu, ci să ne rugăm astfel ca să fim ascultaţi”. Se întâmplă că şi după ce am împlinit condiţiile pentru a izbândi în rugăciunile noastre să nu avem totuşi un răspuns din partea cerului. Cum trebuie să explicăm tăcerea lui Dumnezeu ?

În capitolul de faţă vom lămuri astfel de lucruri, de o nespusă fineţe. ,,Rugăciunea – explică Sfântul Ioan Gură de Aur – este neîndestulătoare pentru primirea celor dorite dacă nu o săvârşim aşa cum Îi este plăcut lui Dumnezeu. Şi fariseul s-a rugat, însă nu a primit vreun folos. Şi evreii s-au rugat, dar Dumnezeu nu S-a întors către rugăciunile lor, deoarece nu s-au rugat aşa cum trebuia ... Dar de ce ar fi nevoie ? Ar fi nevoie de tânguiri, lacrimi, suspinări, de îndepărtare de oamenii plini de vicii, de teamă şi îngrijorare faţă de judecata lui Dumnezeu ... Ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1) să fim vrednici să primim cele cerute; 2) să ne rugăm potrivit legilor lui Dumnezeu; 3) să ne rugăm neîncetat; 4) să nu cerem nimic deşert; 5) să cerem cele de folos; 6) să împlinim cele ce ni s-au poruncit. În acest chip, mulţi au fost ascultaţi: Cornelie sutaşul a fost auzit pentru viaţa lui cea bună (potrivit Faptele Apostolilor 10, 4); femeia hananeeancă pentru rugăciunea ei stăruitoare (potrivit Marcu 7, 25-29); Solomon pentru înalta cerere a rugăciunii sale (potrivit III Împăraţi 3, 11); vameşul pentru smerenia sa (potrivit Luca 18, 14)”.

Dând aceste importante lămuriri care, în general, sunt în concordanţă cu cele examinate în capitolul precedent în privinţa condiţiilor pentru ascultarea rugăciunii, Sfântul Ioan Gură de Aur, într-alt loc, mângâind pe nevoitorii rugăciunii neîmplinite, subliniază că este mai bine uneori ca omul să nu fie ascultat, căci nu întotdeauna cererea noastră este de folos pentru sufletele noastre. ,,Iată de ce – conchide Sfântul Ioan Gură de Aur –, dacă nu vom fi ascultaţi, să preaslăvim pe Dumnezeu şi pentru acest fapt”.

Prin urmare, dacă ne rugăm cu sinceritate şi suntem înţelepţiţi de experienţa duhovnicească sănătoasă, vom înţelege că nu este cu putinţă să nu fim auziţi într-un fel sau altul. Se întâmplă ca Dumnezeu să nu îndeplinească direct cele cerute în rugăciunea noastră. Însă aceasta nu înseamnă că El a dispreţuit rugăciunea noastră. Dimpotrivă, El nu ne dă întotdeauna ceea ce cerem, iar aceasta este mult mai bine decât ceea ce cerem de la El, deşi pare uneori că nu ne dă nimic sau chiar că ne lipseşte de ceva.

De pildă, tu ceri sănătate, iar Dumnezeu îţi trimite spre încercare boală. De unde această neconcordanţă ? Credincioşii creştini smeriţi ştiu de ce Dumnezeu procedează astfel. Ei sunt adânc convinşi de cuvintele Scripturii: Că pre care iubeşte Domnul, îl ceartă (Evrei 12, 6) şi nu cârtesc în boală, ci caută să descopere taina binecuvântării lui Dumnezeu în aceasta. Căci Dumnezeu nu trimite boala fără un scop anume, ci ca să ne dăruiască o binefacere duhovnicească prin aceasta. Noi suntem bolnavi de păcat. Prin 111. Cuvant duhovnicesc. Mestesugul rugaciunii XIVboala trupească, Dumnezeu o lecuieşte pe cea sufletească. Străduieşte-te ca atunci când eşti bolnav să descoperi îndurarea lui Dumnezeu în certarea trimisă ţie. Astfel nu doar că nu te vei supăra de încercarea vremelnică a lui Dumnezeu, ci vei săruta cu evlavie mâna care te-a certat.

Dacă s-a luat de la tine pentru o vreme sănătatea, Dumnezeu te-a tămăduit duhovniceşte de păcate şi-ţi dă posibilitatea să te îmbogăţeşti cu cele mai scumpe virtuţi – răbdarea şi smerenia –, fără de care nimeni nu poate să-şi mântuiască sufletul şi să moştenească Împărăţia cerurilor (potrivit Matei 5, 3; Luca 21, 19). Luându-ţi ceva pentru puţină vreme – sănătatea vremelnică –, Dumnezeu îţi dă ceva măreţ: veşnica Împărăţie a cerurilor. Iar acesta este indiscutabil un mai mare bine. Pentru El, sfinţii apostoli, iar după aceştia mii şi mii de bărbaţi şi femei, au lăsat toate: case, fraţi, surori, tată, mamă, soţie, copii, averi etc, ca să urmeze lui Hristos (potrivit Matei 19, 27-29). Sfinţii mucenici şi-au jertfit chiar viaţa ca să dobândească cerul. Căci acesta nu se dobândeşte fără necazuri şi jertfă (potrivit Faptele Apostolilor 14, 22). Cel ce a plecat pe calea lepădării de sine nu a rămas dezamăgit: pierzând oarecare valori vremelnice, care mai devreme ori mai târziu şi fără aceasta vor fi pe deplin pierdute la părăsirea acestei lumi, a dobândit veşnicele bunătăţi, iar pe acestea nimeni nu i le poate răpi (potrivit Matei 6, 19-20).

Să luăm un alt exemplu: tu te rogi pentru izbânda într-un oarecare lucru, iar Pronia lui Dumnezeu te împiedică să-ţi atingi scopul. Una ca aceasta te amărăşte. Dar tu nu încetezi să superi pe Dumnezeu. Rabdă şi te smereşte şi atunci vei vedea în ultimă instanţă că neizbânda ta a fost spre bine. Multe întâmplări în viaţă ne învaţă că dintr-un părut rău se naşte un bine şi, pe de altă parte, dintr-o dorinţă fierbinte a binelui se naşte nu arareori un mare rău.

Sfântul Nil Sinaitul mărturiseşte: ,,În multe rânduri, în rugăciune, am cerut să mi se dea ceva care mi se părea bun şi am stăruit în cererea mea silind cu neînţelepciune voia lui Dumnezeu, dar nu am arătat lui Dumnezeu aceasta, ca El să rânduiască mai bine pe cele care El Însuşi vede că ne sunt de folos. Primind însă cele cerute, am căzut în mare scârbă, căci nu am dorit să se facă totul după voia lui Dumnezeu, iar cele cerute s-au arătat pentru mine nu aşa cum am gândit. Ce bine mai mare poţi să afli în afară de Dumnezeu Însuşi ? Să-I arătăm Lui toate câte ne privesc şi ne va fi bine, căci Binele este în mod firesc Dăruitor al darurilor celor bune”.

Nespus de pilduitor este cazul cu creştina Cleopatra şi fiul ei Ioan. Ei trăiau în Egipt în timpul necuratului împărat Maximian, un crunt prigonitor al creştinilor. Printre mulţi mucenici din acea vreme a suferit pentru Hristos şi tânărul şi viteazul conducător de oşti Uar. El a fost dus la cercetare şi cu cutezanţă a mărturisit credinţa sa, după care a fost dat la fiare, ucis şi azvârlit, fără să fie îngropat, afară din cetate spre hrană câinilor. Cleopatra a izbutit să ia trupul lui mult-pătimitor şi să-l aducă la casa sa, socotindu-l o mare comoară. Câţiva ani mai târziu, când prigoana a încetat pe deplin, ea a strămutat moaştele Sfântului Uar în Palestina, unde a înălţat o biserică în cinstea lui. După sfinţirea bisericii, ea a îngenuncheat înaintea raclei cu sfintele moaşte şi s-a rugat aşa: ,,Pătimitorule pentru Hristos, te rog, cere mie de la Dumnezeu ceea ce este plăcut Lui şi de folos mie şi pentru singurul meu fiu”.

În aceeaşi noapte, fiul a murit. Cleopatra a fost uimită de necazul care i s-a întâmplat. După multe lacrimi şi plâns nemângâiat, a intrat în biserică, a căzut înaintea moaştelor Sfântului Uar şi, începând să cârtească, a strigat: ,,Aşa trebuia oare să-mi răsplăteşti pentru grija mea faţă de tine, o, plăcutule al lui Dumnezeu ? Ai luat pe singurul meu fiu, ai luat nădejdea mea ! Cine va vedea de mine la anii bătrâneţii ? Cine îmi va îngropa trupul ? Ah, mai bine singură să fi murit decât să văd mort pe fiul meu atât de tânăr, ofilit precum o floare ruptă mai înainte de vreme ! ...” A plâns ea îndelung, îndelung a tot căinat, până ce mai apoi, din multă neputinţă, a aţipit. Şi iată că i s-a arătat Sfântul Uar ţinând de mână pe fiul ei. Amândoi străluceau precum soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, şi aveau brâuri aurite şi cununi nespus de frumoase pe capetele lor.

Sfântul Uar i-a spus: ,,O, femeie, pentru ce mă superi ? Nu am uitat faptele tale bune şi am împlinit rugăciunile tale. Mai apoi, m-am rugat la Dumnezeu ca să ierte păcatele tuturor din neamul tău ! După aceea, am luat pe fiul tău ca ostaş al Împăratului ceresc. Oare nu tu însăţi te-ai rugat şi ai cerut de la Dumnezeu să împlinească ceea ce Îi este plăcut Lui şi folositor fiului tău ? Eu m-am rugat Bunului Dumnezeu şi iată, fiul tău este acum unul dintre cei care stau înaintea prestolului lui Dumnezeu. Dacă vrei, ia-l, dacă nu mai doreşti să slujească Împăratului ceresc !” Iar Ioan se ţinea de Uar şi a spus ca şi cum ar fi fost în această lume: ,,Nu asculta pe maica mea, nu mă întoarce în lumea plină de nedreptăţi şi de nelegiuiri ! Te rog, nu mă lăsa !” După aceasta, s-a întors către mama sa: ,,De ce plângi, maică ? Sunt în oştirea veşnicului şi celui fără de moarte Împărat Hristos ! Mi s-a dat împreună cu îngerii cereşti să stau înaintea Lui. Şi tu doreşti acum să mă întorci din acea împărăţie luminoasă către tina cea pământească ?” Atunci, mângâiată duhovniceşte, Cleopatra a strigat fierbinte: ,,Ia-mă şi pe mine cu tine, ca să fiu şi eu cu voi !” Însă Sfântul Uar i-a răspuns: ,,Şi acum, vieţuind pe pământ, tu eşti cu noi. Mergi în pace ! Iar când va veni vremea şi Domnul va porunci, vom veni să te luăm”.

Cu aceasta, vedenia s-a sfârşit. Cleopatra s-a deşteptat, cutremurată de cele văzute şi s-a simţit plină de o bucurie neobişnuită. Şi-a şters lacrimile, a mers acasă, a împărţit averea sa săracilor, s-a lepădat de lume şi a început să vieţuiască pe lângă biserica Sfântului Uar, nevoindu-se în post şi în rugăciune neîncetată. Iar după 7 ani ea a plecat la Domnul.

Astfel, Preaînaltul Dumnezeu, în felul Său dumnezeiesc, a răspuns rugăciunilor ei. Ea a dorit una, El i-a dăruit alta. Ea a dorit ca fiul ei să fie bine rânduit pe pământ, iar Dumnezeu i-a rânduit binele în cer. Ea a cerut puţin, El i-a dat mult. Şi pentru că aceasta nu corespundea intenţiilor ei, Cleopatra a căzut în mare întristare şi a cârtit. Cârtirea ei însă a fost nedreaptă. Dacă tânărul Ioan ar fi primit bunătăţile cele pământeşti, acestea nu ar fi fost trainice. Dumnezeu i-a dat lui cerul, fericirea cea de neluat. Cleopatra a recunoscut aceasta după vedenia care a înţelepţit-o şi apoi a devenit duhovnicească; nu doar că s-a împăcat cu cele pe care Dumnezeu i le-a trimis, ci I-a fost recunoscătoare în chip de negrăit.

De luat aminte, în această pilduitoare întâmplare, că ea se ruga întru totul drept în rugăciunea sa. Cerea să i se dea de Dumnezeu cele care Îi sunt plăcute Lui şi folositoare ei, adică ea cerea să se facă voia lui Dumnezeu. Însă, în ciuda acestei rugăciuni care părea fără reproş la arătare, ea nu corespundea în esenţa ei cu voia lui Dumnezeu. Cleopatra avea dorinţa ei, limpede în mintea sa, voia ei ca fiul să fie şi bine rânduit în această viaţă şi să se poată bucura ea ca mamă în această lume. Pentru aceasta a cârtit.

Cât de des se întâmplă astfel şi cu noi ! Ne rugăm chipurile întru totul drept în rugăciune, spunând chiar cu simţământ şi cu convingere înaintea Părintelui ceresc: ,,Facă-se voia Ta”, şi totuşi, în străfundul sufletului nostru, se află dorinţa noastră, care vrem neapărat să se înfăptuiască. Avem voia noastră, pe care nu dorim să o jertfim pentru voia lui Dumnezeu. Iată, în această fină nesinceritate înaintea lui Dumnezeu se ascunde pricina ca adeseori rugăciunile noastre să nu fie împlinite după cum dorim.

Voia proprie, la vedere ori tăinuită, ne desparte de Dumnezeu. Ea se ridică precum un zid între noi şi Ziditor. Ea ne înstrăinează de Mântuitorul, fiindcă menţine în noi, împotriva voii lui Dumnezeu, atât concepţiile proprii despre Dumnezeu, propriile puncte de vedere, propriile gânduri. Cu alte cuvinte, voia proprie ne lipseşte de folosul rugăciunilor şi ni se arată ca o piedică a împlinirii lor, mai cu seamă când ne îndârjim în părerile noastre.

Sfântul Ioan de Tobolsk scrie: ,,Până când nu ne lepădăm de orice împătimire către iubirea de sine şi voia proprie şi cât timp ne punem împotriva celor care se petrec potrivit voii lui Dumnezeu, până atunci nu putem săvârşi nimic bun şi plăcut lui Dumnezeu. Nici daruri, nici făgăduinţe, nici rugăciuni, nici jertfe, nici prinoase nu sunt primite de Dumnezeu, care Se întoarce de la oamenii ce se împotrivesc voii Lui. Postul este plăcut lui Dumnezeu, milostenia este iubită de Dumnezeu, rugăciunile primesc îndurare doar atunci când toate acestea se săvârşesc nu în chip fariseic, adică nu cu un oarecare scop în afară, care să gâdile slava noastră deşartă, lăcomia, iubirea de stăpânire şi alte asemenea vicii ale noastre, potrivnice voii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu leapădă chiar faptele plăcute Lui – postul, rugăciunea şi binefacerea –, când ele sunt săvârşite cu făţărnicie şi nu după voia Lui, ci spre plăcerea voii proprii”[1].

Voia noastră firească nu este bună înaintea lui Dumnezeu, căci ea este vătămată de căderea în păcat. Ea devine bună abia atunci când este în armonie cu Dumnezeu. Aceasta o subliniază minunat Sfântul Ioan de Tobolsk: ,,Voia nici unui înger şi a nici unui om nu poate fi bună dacă nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu. Cu cât voia noastră este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, cu atât ea este mai bună şi mai desăvârşită. Şi, pe de altă parte, cu cât ea se supune mai puţin voii lui Dumnezeu, cu atât este mai rea şi mai de nefolos. Voia lui Dumnezeu se lămureşte pentru noi treptat şi mai cu seamă în Legea lui Dumnezeu şi în aşezămintele bisericeşti”.

Mult greşim noi, oamenii cei mărginiţi, care ne facem voia proprie, când nu ne supunem lui Dumnezeu. Poate că dorim binele pentru noi şi pentru aproapele nostru, însă cât de nedesăvârşită şi de greşită este adeseori reprezentarea noastră despre bine ! Poate dorinţa noastră spre bine să fie asemenea dorinţei lui Dumnezeu, care ne dă cele care sunt adevăratul bine ? Nu întotdeauna ştim ce este cu adevărat bine, dar Dumnezeu ştie aceasta cu desăvârşire. În afară de aceasta, chiar dacă ştim ce este adevăratul bine pentru noi, nu suntem în stare să-l atingem singuri. Iar Dumnezeu, care este Atotputernic, ştie în mod absolut şi fără de greşeală ce este bine pentru noi. El este gata să ne ajute în realizarea lui, dacă noi cu înţelepciune, cu smerenie şi cu supunere ne vom pleca către aceasta.

 


[1] Sfântul Ioan de Tobolsk, ,,O soobrazovanii voli celoveceskoi s volei Bojiei”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6, 1976, p. 67.

 

Episodul urmator