----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt (X)

Sfântul Ioan şi societatea rusă

 

Episodul anterior

 

Tot ce am spus până acum duce la concluzia că, exceptând teatrul, Sfântul Ioan nu s-a ‘războit’ cu arta profană, ci doar considera că ea reprezintă un pericol potenţial. Chiar în privinţa distracţiilor nu s-a manifestat întotdeauna ca un rigorist.

În general, oamenii de statura duhovnicească a Sfântului Ioan, bine ancoraţi în viaţa lăuntrică a Bisericii, au avut o delicateţe şi o fineţe cu care au tratat unele chestiuni omeneşti. De exemplu, Mitropolitul Filaret al Moscovei – din respect faţă de om în general, dar şi faţă de haina şi credinţa sa –, după ce a citit o poezie pătrunsă de scepticism a lui Puşkin, în care poetul vorbea despre viaţă ca despre un ‘dar’ inutil şi întâmplător, a preferat să nu-i dea o replică incisivă, ci i-a răspuns marelui poet cu o poezie proprie, de o rară frumuseţe şi profunzime despre viaţă ca ‘dar’ suprem de la Dumnezeu. Dintre ierarhii mai apropiaţi de timpul nostru i-am putea aminti pe mitropolitul Antonie Hrapoviţki, care a scris despre Dostoievski, şi mitropolitul Anastasie Gribanovski despre Puşkin, apreciind la superlativ drama Boris Godunov.

Sfântul Ioan de Kronstadt credea că sensul vieţii consta într-o stare de contemplare a lucrării lui Dumnezeu şi într-o laudă neîncetată adusă Creatorului, arătând că acestui scop este chemată să-i slujească orice artă adevărată: ,,După cum ştim, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, creat pentru a fi stăpân peste toată făptura, pentru a contempla lucrarea lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda în cântări pe Dumnezeu, pentru a-I da tribut de iubire, de recunoştinţă pentru faptul de a fi adus omul şi toate vieţuitoarele pământului de la nefiinţă la fiinţă, ca să-şi găsească întru toate fericire, iar la capătul vieţii pământeşti să moştenească viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu”.

În pragul morţii, părintele Ioan vorbea despre Dumnezeu ca despre un mare Artist şi se bucura că în această privinţă omul se aseamănă cu Creatorul său: ,,Natura toată este plină de viaţă, pământul, apa, aerul. Ce armonie, ce ordine, ce splendoare pretutindeni ! Ochiul nu se mai satură privind, mintea nu încetează a se minuna”. După încă o pagină, adaugă: ,,Totul pare a fi într-un triumf perpetuu: lumea animală, lumea organică şi cea anorganică, toată vegetaţia, florile, arbuştii, copacii mai mari sau mai mici ... şi în sfârşit oamenii, copiii care se zbenguiesc veseli ... Cine le-a făcut pe toate ? Artistul şi Izvorul vieţii şi bucuriei întregii făpturi, Domnul în Trei Ipostasuri. Cât de fericit poate fi El Însuşi dacă creatura Sa se bucură de viaţă şi este atât de fericită; cât de frumos poate fi El Însuşi, dacă creatura Sa este atât de frumoasă, de plină de viaţă şi de pricepută, omul fiind capabil să facă atâtea lucruri meşteşugite şi de mare folos. Mintea nu poate să nu cadă în uimire că Dumnezeul nostru este atât de bun, Dătător de viaţă, Atotputernic şi Artist”.

Este uluitor că rândurile de mai sus, atât de inspirate şi de proaspete şi în acelaşi timp pătrunse de har, au fost scrise de un bătrân aproape octogenar. În candoarea acestor însemnări începe parcă să se simtă suflul vieţii veşnice, respiraţia Iubirii care biruie totul. În literatura duhovnicească mondială cu greu s-ar mai putea găsi rânduri străbătute de un asemenea elan vital precum acestea: ,,În orice făptură văd înţelepciunea, bunătatea, atotputernicia, suprema Frumuseţe a lui Dumnezeu; sărut mâna care a creat, a trezit la viaţă, a dat formă şi vlagă, a pus gust şi miros în orice plantă, i-a dat viaţă şi splendoare şi în acelaşi timp ard de dorinţa de a-L vedea pe Artist. Când Îl voi vedea pe Doritul, Preabunul, Minunatul, Atotfericitorul Stăpân şi Creator mă voi închina Lui mulţumindu-I pentru tot, pentru tot ...”.

,,Te sărut şi îmi caut mângâiere la Tine, Părintele, Creatorul şi Cel ce nu încetezi a-mi da hrană; Te afli în orice fruct, în orice boabă de strugure, în orice grăunte de grâu ... Când gust o fărâmă de pâine, simt dragostea pe care mi-o poartă Creatorul, dorinţa Lui de a mă face să mă simt bine, de a mă mângâia, încuraja, hrăni, întări, de a-mi da putere şi vigoare. Ştiu însă că îmi pregăteşti pentru veacul ce va să fie comori şi desfătări neasemuit mai mari, încântări şi îndurări ale negrăitei Tale bunătăţi şi ale frumuseţii Feţei Tale, de care se fericesc acum sfinţii şi soboarele îngereşti”.

În ultimele sale luni de viaţă, părintele Ioan a continuat să se înalţe cu gândul, ca în timpul întregii sale vieţi, către Dumnezeu în liturghie şi în săvârşirea de viaţă făcătoarelor sfinte taine, să le preaslăvească puterea în însemnările sale zilnice, suferind pentru cei atât de mulţi care n-au învăţat să preţuiască aceste izvoare de viaţă. ,,O, tu, negrăită minune a minunilor, liturghie sfântă”, scrie într-un loc. Iar în altul, cu durere: ,,Luaţi, mâncaţi ... Beţi dintru acesta toţi ... (Matei 26, 26-27). Dar oare câţi sunt cei ce mănâncă Trupul Domnului şi beau Sângele Domnului, după porunca sfântă ? La noi, în lumea celor ce ne numim ortodocşi, sunt locuri şi biserici în care poţi căuta cu lumânarea, ziua în amiaza mare, şi nu vei găsi pe nimeni care să vină la împărtăşanie”.

Ca mai înainte, în însemnările din ultimii ani se aud suspine de pocăinţă: ,,M-am străduit să-mi fac lucrul meu aşa cum am putut şi cum m-am priceput, dar am şi greşit mult, am căzut în neputinţă, vrăjmaşul m-a ţinut tot într-un război. Acoperă-mi, Doamne, păcatele cu mare mila Ta !”

Dar dincolo de acest geamăt de pocăinţă se simte tot mai puternic aşteptarea plină de bucurie a sfârşitului, dincolo de care mijesc zorile altei vieţi. ,,La anii mei, 79 la număr – scrie părintele Ioan –, iau fiecare ceas şi fiecare clipă de care încă mă bucur drept un gest de mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de mine; deşi istovit cu trupul, duhul mi-e teafăr şi vioi, înflăcărat de dragoste pentru Iisus Hristos Domnul. Dacă iau seama câte mărturii de milostivire mi-a arătat Dumnezeu în această viaţă, nădăjduiesc a mi le arăta şi după moarte, în viaţa viitoare. Fiindcă moartea înseamnă naştere din nou pentru viaţa cea veşnică, din mila şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

 

* * *

 

Iată cu ce simţăminte duhovniceşti îşi aştepta sfârşitul Sfântul Ioan de Kronstadt, sfârşit care nu a întârziat să vină. Părintele s-a îmbolnăvit de o boală grea: o congestie a vezicii urinare. Timp de aproape 3 ani a încercat să nu cedeze bolii, a continuat să slujească, dar cu tot mai multă greutate. În ultimele luni nu-şi mai găsea liniştea de durere, nici ziua, nici noaptea; în timpul unei zile şi unei nopţi i se mai alina oarecum suferinţa 15-20 minute, niciodată mai mult. Rezista totuşi ca prin minune în timpul sfintei liturghii până la 2 ore. Părintele renunţase să mai mănânce de dulce, neluând în consideraţie recomandarea medicilor.

A săvârşit ultima sa liturghie pe 10 decembrie 1908, după alţii, pe 9 decembrie.

,,Nu poate fi uitată – scrie o persoană aflată de faţă – impresia pe care o produceau apariţiile părintelui, vocea sa care de-abia mai putea fi desluşită; păstoriţii îşi dădeau seama că părintele îi va părăsi pentru totdeauna; răsunau strigăte, vaiete, plânsete ... O privelişte care-i făcea rău şi părintelui; plângea şi el, ca un copil ... După ce a slujit liturghia, a ieşit din altar şi a cerut să i se aducă un scaun pe solee şi aşa, şezând pe scaun, a învăţat poporul, îndemnându-l să-i ţină minte poveţele, să se roage, să-L iubească pe Dumnezeu”[1]. După aceea părintele a primit zilnic acasă sfânta împărtăşanie. Singurul său medicament rămăsese apa sfinţită din izvorul prea cuviosului Serafim de Sarov.

Mitropolitul Vladimir al Moscovei, cel ce avea să devină primul episcop mucenic al revoluţiei bolşevice, care l-a vizitat în timpul bolii pe părintele Ioan, a reţinut aceste cuvinte, printre ultimele: ,,Îi mulţumesc Domnului meu că mi-a dat putere să-mi curăţesc păcătosul meu suflet, că îmi mai dă viaţă prin sfânta împărtăşanie”.

Pe 18 decembrie, părintele Ioan a întrebat-o pe maica egumenă Anghelina: ,,Ce dată este astăzi ?” Căpătând răspuns, a zis: ,,Slavă Domnului, în 2 zile voi reuşi să fac ce mi-a mai rămas de făcut”.

Pe 19 decembrie intrase deja într-o stare de semi-conştienţă, dar spre seară şi-a revenit şi a început să se plângă că-i arde tot trupul. Cei aflaţi la căpătâiul lui şi-au dat seama că moare. Pentru a-l mai împărtăşi cu sfântul sânge – fiindcă nu mai putea înghiţi nimic în stare solidă – s-a slujit sfânta liturghie în noaptea de 19 spre 20 decembrie, începând cu ora 3 dimineaţa. Toţi cei prezenţi, începând cu sfinţiţii slujitori, plângeau în timpul slujbei. Apoi au mers să-l împărtăşească. Era semi-conştient ... ,,Mă înăbuş ...”. A fost împărtăşit cu dificultate. La ora 6 dimineaţa, preoţii au început să citească rugăciunile de ieşire a sufletului.

Pe 20 decembrie 1908, ora 7,40 dimineaţa, părintele Ioan şi-a încredinţat duhul în mâinile Domnului, în al 80-lea an al vieţii sale.

Funeraliile părintelui Ioan s-au desfăşurat cu o solemnitate fără egal. După ce trupul neînsufleţit a fost depus un timp în catedrala din Kronstadt, a fost transportat pentru slujba de înmormântare şi înhumare la Sankt Petersburg. Dar până atunci, o imensă mulţime a invadat Kronstadtul. Din Oranienbaum au început să se scurgă pe gheaţă spre Kronstadt căruţe cu coviltir, sănii ţărăneşti şi sănii boiereşti, într-un convoi cernit, fără de sfârşit, ziua întreagă. Oraşul gemea de lume, pe străzi şi chiar pe acoperişurile caselor.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie s-a ţinut o lungă utrenie de înmormântare. Coloane nesfârşite de oameni care au venit să-şi ia rămas bun de la păstorul lor iubit s-au perindat prin faţa sicriului. Dimineaţa s-a săvârşit sfânta liturghie. În momentul când sicriul a fost aşezat pe carul mortuar, fanfara militară a intonat ,,Cât de mărit este Domnul din Sion”. La Kronstadt, cortegiul a fost însoţit de o mulţime de 20.000 oameni. În dreptul bisericilor întâlnite în cale se săvârşeau slujbe. S-au tras clopotele tuturor bisericilor ortodoxe din oraş şi de la biserica luterană. Pe marginea drumului urmat de procesiune se întindeau şiruri de soldaţi.

Până la Oranienbaum drumul a durat 3 ore. Pe întregul traseu fuseseră instalate puncte de prim-ajutor. Parcurgând în continuare drumul pe calea ferată, la ora 5 după-amiază sicriul a ajuns în Gara Baltiiskaia din Sankt Petersburg, iar de acolo, traversând întregul oraş, a fost transportat până în strada Karpovka. Potrivit spuselor monahiei Anastasia, în momentul în care cortegiul a ajuns în dreptul Palatului de Iarnă, întreaga familie imperială a ieşit la balcon. Peste tot, mulţimi imense de oameni înlăcrimaţi. Slujba înmormântării a fost săvârşită de Mitropolitul Antonie de Sankt Petersburg şi Ladoga, primatul Bisericii Ruse, de un sobor de arhierei, 60 preoţi şi 20 diaconi.

După liturghie, înainte de slujba prohodului, discursul funebru a fost ţinut de protoiereul Ornadski, cunoscutul filozof, care în 1918, în urma asasinării comisarului bolşevic Uriţki, avea să cadă răpus de moarte martirică, împreună cu fiul său, tânăr ofiţer.

Luând în consideraţie Gramata emisă de Mitropolitul Antonie de Sankt Petersburg şi Ladoga, guvernul a dispus ca, în fiecare an, în ziua morţii părintelui Ioan să se facă slujbe de pomenire în toate bisericile din imperiu. Pe baza acelei gramate, Sfântul Sinod a întreprins şi alte măsuri, printre care introducerea în programa seminarelor teologice a unor cursuri de iniţiere în opera părintelui Ioan.

Mormântul părintelui Ioan, aflat în biserica de la subsolul mânăstirii de maici Sfântul Ioan de Rila de pe râul Karpovka, a devenit din primul moment un loc de pelerinaj pentru o imensă mulţime de oameni. Era împodobit mereu cu flori, se aprindeau lumânări, se făceau parastase pentru răposatul păstor de suflete.

 

106. Sfintii veacului apocaliptic X

Mormântul părintelui Ioan, 1909

 

Exista obiceiul ca lângă mormânt să se pună scrisori în plicuri închise (care erau arse ulterior), cu rugăciuni şi cu cereri de ajutor către părintele Ioan. Au rămas numeroase dovezi că unele dorinţe exprimate pe această cale s-au împlinit. Există mărturii că s-au petrecut şi tămăduiri de diferite boli. Dincolo de aceasta, multă lume era convinsă şi crede până astăzi că adresându-se părintelui Ioan cu o cerere sau alta, şi făcând rugăciuni către Dumnezeu, cererile le erau ascultate.

Credinţa în ajutorul sfinţilor şi al drepţilor se întemeiază pe convingerea, prin excelenţă ortodoxă, a unităţii întru Hristos a tuturor membrilor Bisericii. Celui ce împărtăşeşte această credinţă i-ar veni greu să o despartă de convingerea crescândă în puterea rugăciunilor Sfântului Ioan, care lucrează şi de dincolo de mormânt. Fiindcă el însuşi a trăit cea mai mare parte a existenţei sale rugându-se pentru alţii şi cu credinţa fierbinte în sfânta unitate a Bisericii.

 


[1] Monahia Anastasia Iakimah, Cele ce rămân veşnice, 1948.

 

Episodul urmator