----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (XV)

de părintele Patric Ranson

 

Episodul anterior

 

Anexa 1

Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului ?[1]

 

Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. Drept aceea adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, şi voiu mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi (Apocalipsis 2, 4-5).

Când Ioan Postitorul, patriarh al Constantinopolului în secolul al IV-lea, şi-a dat sieşi titlul de ecumenic, el s-a lovit de opoziţia cea mai categorică din partea Sfântului Grigorie Dialogul, autorul liturghiei darurilor mai înainte sfinţite. Iată ce scria Sfântul Grigorie împăratului bizantin: ,,Toată Europa este în mâinile barbarilor. Oraşele au căzut; fortăreţele au fost transformate în ruine; provinciile se depopulează; nu mai există braţe pentru a cultiva pământul şi idolatrii îi persecută şi masacrează pe credincioşi. În mijlocul acestei pustiiri, în loc să cadă cu faţa la pământ în sac şi cenuşă în faţa bisericilor, în rugăciune, preoţii (episcopii) nu fac decât să alerge după titluri iluzorii”[2]. Papa Grigorie Dialogul a ajuns chiar să folosească în documentele sale oficiale titlul de ,,slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”. În viaţa Bisericii, tot ceea ce îndepărtează de duhul Ortodoxiei, de perspectiva ortodoxă, face să apară într-o zi sau alta roade amare, dacă lucrurile nu sunt remediate la timp.

În aceste vremuri din urmă, am citit numeroase articole din presă care îl prezintă pe patriarhul Constantinopolului ca fiind conducătorul spiritual al tuturor ortodocşilor. Iată, de exemplu, ce se poate citi în The Catholic World Report, din decembrie 1991: ,,Bartolomeu, în lume Dimitrios Archontonis, a devenit patriarhul ecumenic celor 135 milioane de creştini ortodocşi. Deşi conducătorii (autorităţile turceşti) nu recunosc în mod necesar autoritatea patriarhului asupra întregii lumi, poporul, în ce-l priveşte, o recunoaşte. Cea mai mare majoritate a credincioşilor se află în fosta URSS şi în Europa de sud-est”.

Oare un asemenea comentariu reflectă pur şi simplu necunoaşterea totală a ecleziologiei ortodoxe de către heterodocşi ? Fără îndoială se poate explica prin ignoranţa evaluărilor unui non-ortodox despre Ortodoxie; dar cum se explică aceste cuvinte rostite de patriarhul Dimitrie, în care asigură că el deţine ,,un scaun care are întâietatea” în calitate de conducător spiritual al lumii ortodoxe[3] ?

Biserica învaţă că Patriarhia Constantinopolului deţine o întâietate de cinste, primită după ce Roma a ieşit din Biserica Sobornicească. Canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune: ,,Episcopul însă al Constantinopolului, să aibă pronomiile (presvia) cinstei, după episcopul Romei, pentru că ea este nouă Romă”[4]. Această ,,întâietate de cinste” nu are nici o temelie dogmatică. Ea se sprijină pur şi simplu pe importanţa politică a unui oraş dat (care nu mai are astăzi însemnătate). În Biserica Ortodoxă, toţi episcopii, printre care şi patriarhul ecumenic, sunt egali. Pe lângă aceste ambiţii de tip neo-papist, în cursul acestui secol, multe alte tulburări au fost asociate cu persoana patriarhului Constantinopolului.

Să observăm perioada care se deschide în 1922, când patriarhul Meletie al IV-lea (Metaxakis), teribil modernist şi francmason, a urcat pe tronul patriarhal. Încă din 1923, el a convocat un pretins ,,Congres pan-ortodox” care a introdus calendarul gregorian şi a discutat posibilitatea recăsătoririi preoţilor. Despre aceste modificări, mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) scria aceasta:

,,Încă de la deschiderea acestui Congres pan-ortodox obscur al patriarhului Meletie – care a îndrăznit să numească astfel o reuniune de 4-6 episcopi şi câţiva preoţi, fără participarea celorlalţi 3 patriarhi –, încă de la deschiderea acestui Congres non-ortodox, a fost comis un act de vandalism împotriva Ortodoxiei. A fost propus un număr mare de reforme, pe care Biserica le interzisese până atunci într-un mod ferm şi definitiv; aceste reforme se refereau la episcopii căsătoriţi, cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi desfiinţarea posturilor. Este adevărat că acest Congres non-ortodox nu a reuşit oficial să promulge toate încălcările nelegiuite ale legilor Bisericii; el s-a mulţumit să propună introducerea calendarului după stilul nou, sărbătorile fiind ţinute cu 13 zile înainte de data fixată, Paştile cu ciclul sărbătorilor pascale (Pascalia) rămânând nemodificate. Această concesie absurdă şi inutilă în faţa papismului şi francmasoneriei, care de multă vreme încercau să instituie această schimbare a calendarului pentru a-i asimila în totalitate pe uniaţi cu latinii (calendarul de stil vechi al uniaţilor fiind principala diferenţă exterioară dintre ei şi latini), încalcă hotărârea apostolică privind Postul Sfinţilor Apostoli; într-adevăr, în calendarul de stil nou, când Paştile cad pe 21 aprilie (stil vechi) sau după 21 aprilie, praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel cade înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor şi postul care-l precede este eliminat cu totul !”

Pe 9 iunie 1922, Meletie a primit în jurisdicţia sa, contrar canoanelor, eparhia Finlandei; pe 28 august, a acceptat eparhia Estoniei care aparţinea înainte Bisericii Rusiei. El s-a amestecat de asemenea în chestiunile Patriarhiei Serbiei pe teritoriul cehoslovac.

Se vor înţelege motivele acestor ingerinţe din lectura următorului fragment, extras din lucrarea Implicarea ortodoxă în Transcarpatia, de Z.G. Ashkenazy. ,,Potrivit vechii legi ungare din 10 august 1868, confirmată în cel de-al doilea paragraf al primei legi a Republicii Cehoslovacia din data de 28 octombrie 1918, toţi creştinii ortodocşi care trăiau pe teritoriul vechiului Regat al Ungariei depind de Patriarhia Serbiei. Acest lucru a fost confirmat delegaţiei Bisericii Ortodoxe a Cehoslovaciei de Consiliul de Miniştri al Republicii Cehoslovacia în data de 11 august 1920, nr. 23608. Consiliul de Miniştri a recunoscut în scrisoarea sa că viitorul episcop al Transcarpatiei va fi ales din rândul clerului sârb, aşa cum a sugerat Consiliul celor 63 de comunităţi ortodoxe ţinut pe 19 august 1921. Acest Consiliu l-a numit pe episcopul Dositei (Nişski) episcop de Cehoslovacia. Ortodocşii din Cehia, Moravia şi Silezia au recunoscut de asemenea jurisdicţia Bisericii Serbiei. În plus, episcopul cehoslovac Gorazd (Pavlik) a fost hirotonit în septembrie 1921 de Patriarhul Dimitrie al Serbiei, şi într-o scrisoare datată 29 martie 1921, comunitatea ortodoxă din Praga a recunoscut jurisdicţia sârbă. Când episcopul Dositei a sosit la Praga, trimis de Patriarhia Serbiei, el a primit comunitatea locală sub omoforul său. Într-o scrisoare din 3 septembrie 1921, reprezentanţii comunităţii îl informau că ei îl aleseseră ca episcop.

În aceeaşi perioadă, comunitatea din Praga l-a ales ca preot pe arhimandritul Savatie şi a cerut Bisericii Serbiei să-l hirotonească episcop de Praga. În faţa acestei tentative a parohiei din Praga de a-l dubla pe episcopul Gorazd, de a uzurpa controlul problemelor ortodoxe şi a supune comunitatea ortodoxă autorităţii sale, Sinodul sârb a răspuns că era cu neputinţă a numi un episcop separat pentru o singură parohie de dimensiuni mici. Fără să informeze comunitatea şi prin urmare fără acordul ei, arhimandritul Savatie şi doctorul Chervinka au mers la Constantinopol la sfârşitul anului 1922 pentru a-l întâlni pe patriarhul Meletie. Britanicii şi francezii au fost cei care l-au promovat pe Meletie pe scaunul patriarhal, alegerea sa fiind considerată anti-canonică de patriarhii Răsăritului.

Cineva îşi poate forma o idee despre sentimentele pe care populaţia greacă locală le nutrea faţă de patriarhul său când va afla că mulţimea l-a asediat în timpul unui Sinod al Bisericii, cerând demisia lui. El a fost silit să şi-o dea [demisia] când trupele franceze şi engleze au părăsit Constantinopolul[5].

Patriarhul Meletie este cunoscut pentru că a sprijinit mişcarea rusă ,,Biserica Vie”, care se împotriva patriarhului Tihon; el a determinat de asemenea adoptarea calendarului latin de către Bisericile Constantinopolului, României şi Poloniei; în sfârşit, el a creat o Biserică Poloneză autocefală care i-a dat pe ortodocşii din Polonia în mâinile naţionaliştilor polonezi (a se vedea documentele despre asasinatul Mitropolitului Gheorghe al Poloniei, adunate de arhimandritul Smaragd).

Nu există nici o îndoială că patriarhul Meletie, în bună înţelegere cu guvernul cehoslovac, s-a amestecat în problemele Bisericii Cehoslovaciei, încălcând canoanele 15 şi 16 ale primului Sinod Ecumenic şi canonul 2 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic care interzic trecerea dintr-o jurisdicţie în alta, ca şi amestecul în problemele unei eparhii străine, cu atât mai mult cu cât el nu avea consimţământul nici al Bisericii Serbiei, nici al Bisericii Rusiei. În ianuarie 1923, Meletie l-a hirotonit pe Savatie arhiepiscop al ramurii cehoslovace a Patriarhiei Constantinopolului, pe care acesta tocmai o înfiinţa şi care includea Transcarpatia. Doctorul Chervinka a fost de asemenea hirotonit preot. Biserica Serbiei a protestat împotriva acestui amestec pe teritoriul său, la Sinodul episcopilor ţinut la Karlovţki în 1923, declarând actele lui Meletie anti-canonice. Această decizie are drept consecinţă faptul că Sinodul Constantinopolului însuşi a declarat acţiunile patriarhului Meletie anti-canonice şi a cerut episcopului Savatie să se lase în grija Sinodului sârb pentru toate chestiunile Bisericii.

Prin urmare existau 3 episcopi în Biserica Cehoslovaciei. Episcopii Dositei de Transcarpatia şi Gorazd de Moravia recunoşteau jurisdicţia sârbă. Episcopul de Praga, Savatie, declarându-se că depinde de Constantinopol, uneltea să preia controlul asupra întregii Biserici a Cehoslovaciei şi în particular ascultarea de Biserica din Transcarpatia.

Se poate imagina cu uşurinţă scandalul pricinuit de o asemenea confuzie. Invocând drepturile sale în Transcarpatia, episcopul Savatie s-a agitat să recruteze simpatizanţi din rândul clerului transcarpatic, hirotonind fără discriminare sau alegere candidaţii care se prezentau. Anturajul său a început să ceară autorităţilor să fie luate măsuri administrative împotriva preoţilor care nu acceptau să i se supună. Când episcopul Dositei a suspendat un călugăr care se răzvrătise, episcopul Savatie l-a făcut igumen; când episcopul Dositei a adunat clerul la Husta şi a organizat un Consistoriu Bisericesc, episcopul Savatie a invitat preoţii la Bushtine pentru a înfiinţa un Consiliu episcopal. Problemele Bisericii erau într-un haos total. Duhul răutăţii şi ura s-au dezvoltat în rândul membrilor clerului, care îşi spuneau ,,savatieni” sau ,,dositeeni”.

Minunata înflorire duhovnicească care dăduse atât de mulţi mucenici Ortodoxiei a degenerat astfel într-o luptă lamentabilă pentru putere, pentru controlul parohiilor celor mai bogate şi veniturilor pe care acestea le produceau. Presa uniată se bucura, în timp ce credincioşii ortodocşi erau plini de amărăciune din cauza preoţilor lor care se dovedeau incapabili să păstreze această Ortodoxie pe care cei mai smeriţi o făcuseră să se nască”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Acest text este traducerea unui articol al monahului Gorazd, din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, apărut în Orthodox Life, nr. 2, 1992, şi intitulat ,,Quo Vadis Patriarhia Constantinopolului ?”

[2] Monahii din Apus, de contele de Montalembert, p. 370.

[3] Phone ton Pateron, 4, nr. 1, aprilie-iunie 1991.

[4] N.tr.: Pidalion, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 128.

[5] Days, nr. 184, 6 octombrie 1923.