----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (V)

de ieromonah Serafim Rose

 

Partea a IV-a

1. Liberalismul [continuare]

Aşa cum se poate crede, viziunea liberală despre guvernare este o încercare de compromis între aceste două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, principalele reprezentante ale ideii liberale sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi Americii, dintre care cele mai multe păstrează un echilibru mai degrabă precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, cu toate că declară că cred în amândouă.

Fireşte, este imposibil să crezi în amândouă cu aceeaşi sinceritate şi fervoare, şi în realitate nimeni nu a făcut aceasta. Monarhii constituţionali precum Ludovic Filip au crezut că pot face aceasta declarând că domnesc ,,prin harul lui Dumnezeu şi voinţa poporului” – o formulă în care cei doi termeni se anulează unul pe altul, un fapt la fel de evident pentru anarhist[1], ca pentru monarhist.

Acum, o guvernare este trainică în măsura în care Îl are pe Dumnezeu ca temelie a sa şi voia Lui drept călăuză a sa; dar aceasta, cu siguranţă, nu este o descriere a guvernării liberale. În viziunea liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Însuşi este un „monarh constituţional” a cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului, şi a cărui funcţie este în întregime ceremonială. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi fervoare retorică cu care crede în rai. Forma de guvernare clădită pe o astfel de credinţă este foarte puţin diferită, în principiu, de o guvernare clădită pe necredinţă totală, şi oricare ar fi rămăşiţa sa actuală de stabilitate, este îndreaptă clar în direcţia anarhiei.

O guvernare trebuie să domnească prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; asupra acestor chestiuni compromisul este posibil doar în aparenţă, şi numai pentru o vreme. Revoluţia, ca necredinţa care a însoţit-o întotdeauna, nu poate fi oprită la jumătatea drumului; este o forţă care, odată trezită, nu se va opri până când nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A domoli Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut liberalii întotdeauna, arătând prin aceasta că ei nu au nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă probabil a amâna, dar nu a împiedica atingerea scopului ei. Şi a te împotrivi Revoluţiei radicale cu o revoluţie personală, fie ea „conservatoare”, „non-violentă” sau „spirituală”, nu înseamnă doar a dovedi ignoranţă faţă de întregul scop şi natura Revoluţiei vremurilor noastre, ci şi a admite totodată primul principiu al acelei Revoluţii: vechiul adevăr nu mai este adevărat, şi un nou adevăr trebuie să-i ia locul. În capitolul următor vom dezvolta acest subiect definind mai exact scopul Revoluţiei.

Aşadar, în perspectiva liberală asupra lumii – în teologia sa, în etica sa, în politica şi în alte domenii pe care nu le-am examinat – adevărul a fost micşorat, îndulcit, compromis; în toate domeniile adevărul care era odinioară absolut a devenit mai puţin sigur, dacă nu în întregime „relativ”. Acum este cu putinţă – şi de fapt aceasta echivalează cu o definiţie a iniţiativei liberale – a conserva pentru o vreme roadele unui sistem şi ale unui adevăr de care cineva este nesigur sau sceptic; dar nu se poate construi nimic real pe o asemenea incertitudine, nici pe încercarea de a-l face respectabil din punct de vedere intelectual în variatele doctrine relativiste pe care le-am examinat deja. Nu există şi nu poate exista o apologie filozofică a liberalismului; apologiile sale, când nu sunt pur retorice, sunt emoţionale şi pragmatice. Dar cel mai frapant lucru legat de liberal, pentru orice observator relativ nepărtinitor, nu este atât imperfecţiunea doctrinei sale, cât aparenta lui uitare a acestei imperfecţiuni.

Acest fapt, care este de înţeles că irită criticii bine intenţionaţi ai liberalismului, are o singură explicaţie plauzibilă. Liberalul nu este deranjat nici măcar de deficienţele şi contradicţiile fundamentale ale propriei filozofii deoarece interesul lui primordial este în altă parte. Dacă el nu este preocupat de a descoperi ordinea politică şi socială pe temeiul Adevărului dumnezeiesc, dacă este indiferent faţă de realitatea raiului şi iadului, dacă Îl concepe pe Dumnezeu ca pe o simplă idee de putere impersonală vagă, este pentru că el este interesat mai curând de scopuri lumeşti, şi deoarece orice altceva este vag şi abstract pentru el. Liberalul poate fi interesat de cultură, ştiinţă, afaceri sau pur şi simplu de confort; dar în oricare din ţelurile sale dimensiunea absolutului este cu totul absentă. El este incapabil, sau ostil, să gândească în termeni de finalitate, de lucruri ultime. Setea de adevăr absolut a dispărut; a fost înghiţită de deşertăciunea lumească.

În universul liberal, adevărul – cu alte cuvinte, ştiinţa – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar există în adevăr mai mult decât ştiinţă. Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul meu (Ioan 18, 37). Nici unul dintre cei care nu L-au întâlnit la sfârşitul căutării adevărului – fie pentru a-L primi sau a-L respinge – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, Adevărul care stă împotriva lumii şi este o mustrare a toată deşertăciunea lumească, nu a căutat în mod corect adevărul. Liberalul, care crede că universul său este protejat împotriva acestui Adevăr, este omul bogat din pildă, copleşit de interesele şi ideile lui lumeşti, refractar la a renunţa la ele pentru smerenie, sărăcie şi blândeţe care sunt trăsăturile adevăratului căutător al adevărului.

Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului, sau mai curând un comentariu al definiţiei „nu există nici un adevăr”; şi acesta este: „Nu există nici un răspuns la întrebarea «de ce ?»”[2]. Prin urmare, nihilism înseamnă că întrebările ultime nu au răspunsuri, cu alte cuvinte, nu au răspunsuri adevărate, reale; şi nihilist este cel care acceptă acest „nu” implicit pe care universul se presupune că-l dă ca răspuns al său la aceste întrebări. Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a fost făcută explicită şi s-a amplificat în programele Revoluţiei şi distrugerii; acesta este nihilism în sensul strict al cuvântului, nihilismul activ, deoarece – în cuvintele lui Nietzsche – „nihilismul nu este ... doar convingerea că totul merită să fie distrus, ci ca cineva să pună umărul în mod efectiv la treabă, să distrugă[3]. Dar există şi o cale ,,moderată”, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit pe care o examinăm aici, nihilismul liberalului, umanistului, agnosticului care, acceptând că „nu există nici un adevăr”, nu-şi mai pune întrebări ultime. Nihilismul activ are la bază acest nihilism al scepticismului şi necredinţei.

Regimurile totalitare nihiliste ale acestui secol au întreprins, ca parte integrală a programului lor, ,,reeducarea” nemiloasă a popoarelor lor. Puţini dintre cei supuşi acestui proces pentru o perioadă de timp au scăpat cu totul de sub influenţa lui; într-un peisaj în care totul este coşmar, simţul realităţii şi al adevărului suferă în mod inevitabil. O „reeducare” mai subtilă, cât se poate de umană în mijloacele ei, dar nihilistă în consecinţele ei, a fost practicată câtăva vreme în lumea liberă, şi nicăieri mai persistent sau mai eficient ca în centrul ei intelectual, lumea academică. Aici constrângerea exterioară este înlocuită de puterea de convingere intrinsecă; aici domneşte un scepticism fatal, ascuns în spatele rămăşiţelor unei „moşteniri creştine” în care puţini cred, şi încă mai puţini cu o convingere profundă.

Responsabilitatea profundă pe care o avea odinioară cărturarul, transmiterea adevărului, a fost renegată; şi orice pretinsă ,,smerenie” care încearcă să ascundă acest lucru în spatele flecărelii sofisticate despre ,,limitele cunoaşterii umane” nu este decât o altă mască a nihilismului pe care academicianul liberal o împarte cu extremiştii zilelor noastre. Tineretul care – înainte de a fi „reeducat” în mediul academic – însetează încă după adevăr este învăţat, în loc de adevăr, ,,istoria ideilor”; sau interesul lui este distras cu studii „comparative”, şi relativismul şi scepticismul atotpătrunzătoare, inculcate în aceste studii sunt îndeajuns pentru a ucide în aproape toţi setea firească după adevăr.

Lumea academică – şi aceste cuvinte nu sunt spuse nici nechibzuit, nici cu uşurinţă – a devenit astăzi, în mare parte, o sursă de corupţie. Corupe a auzi sau a citi cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Corupe încă mai mult a primi, în loc de adevăr, mai multă învăţătură şi erudiţie care, dacă sunt înfăţişate ca scopuri în sine, nu sunt nimic mai mult decât parodii ale adevărului pe care ele erau menite să-l slujească, nimic mai mult decât o faţadă în spatele căreia nu există substanţă. În mod tragic, corupe chiar faptul de a fi expus virtuţii primare rămase încă în lumea academică, integritatea celor mai buni reprezentanţi ai ei – dacă această integritate nu slujeşte adevărului, ci erudiţiei sceptice, şi astfel atrage oamenii cu atât mai eficient către evanghelia subiectivismului şi necredinţei pe care o maschează această erudiţie. În sfârşit, corupe numai a trăi şi a lucra într-o atmosferă pătrunsă întru totul de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice esenţiale, în care chiar cei care cred încă în acest Adevăr pot doar sporadic să-şi facă auzit glasul deasupra scepticismului promovat de sistemul academic. Bineînţeles, răul se află în principal în sistemul însuşi, care este întemeiat pe neadevăr, şi doar incidental pe numeroşii profesori pe care acest sistem îi încuviinţează şi îi încurajează să promoveze neadevărul.

Liberalul, omul de lume, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea credinţei desăvârşite este începutul sfârşitului ordinii clădite pe acea credinţă. Cei care încearcă să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă tuturor duşmanilor lor cea mai puternică armă; o credinţă pur metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, şi vălul retoricii nu oferă protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează punct cu punct, silit să admită adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, fără să fie în stare să se opună acestui adevăr negativ, critic cu nici un adevăr real propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, pe neaşteptate el descoperă că Vechea Ordine, neprotejată şi după câte se pare cu neputinţă de apărat, a fost răsturnată, şi un adevăr nou, mai „realist” – şi mai brutal – i-a luat locul.

Liberalismul este prima etapă a dialecticii nihiliste, atât pentru că propria credinţă este deşartă, cât şi pentru că această deşertăciune dă naştere unei reacţii încă mai nihiliste – o reacţie care, în mod ironic, proclamă chiar mai zgomotos decât liberalismul „dragostea de adevăr”, în timp ce duce omenirea un pas mai departe pe calea erorii. Această reacţie este cea de-a doua etapă a dialecticii nihiliste: realismul.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] A se vedea, de exemplu, remarcile lui Bakunin cu privire la Ludovic Napoleon în G.P. Maximov, ed., Filozofia politică a lui Bakunin, Glencoe, Illinois, The Free Press, 1953, p. 252.

[2] Dorinţa de putere, p. 8.

[3] Ibid., p. 22.