----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
I. Între păgâni
 
§. 194. a. Misiunile sau propaganda Bisericii Romano-Catolice
II. Între protestanţi şi între răsăritenii ortodocşi şi heterodocşi

Biserica Romano-Catolică a întins propaganda ei şi la creştinii de alte confesiuni; aşa la protestanţii din Englitera, Scoţia şi America de Nord: în ambele aceste din urmă regiuni misionarii romano-catolici au făcut nu puţini prozeliţi; prozeliţii din Englitera şi Scoţia erau din clasele mai superioare ale populaţiei, iară cei din America de Nord, dintre protestanţii credincioşi Bisericii, erau din toate păturile sociale. Pe lângă repetite invitări la unire, făcute de papi mai cu seamă la 1848, 1869 şi 1894 către toţi creştinii din Orient, iară la 1880, când au pus între sfinţi şi au sărbătorit pe Chiril şi Meftodie, apostolii slavilor, către slavii creştini de răsărit în special, Biserica Romano-Catolică trimite nu mai puţin şi pe teritoriul Bisericii Ortodoxe şi al celor heterodoxe misionari de-ai săi, între care şi congregaţii recente, ce sunt consfinţite misiunii, precum Doamnele de Sacre Coeur, assumpţioniştii ş.a..

Pe aceste teritorii misionarii romano-catolici au fost tot sub protecţia Franciei până la 1905, adică până la legea de separaţie între Biserică şi stat. Prin afirmarea acestei protecţii restricţiile ce Poarta făcuse mai înainte mai ales contra progreselor unirii şi refuzul de a le recunoaşte, încetară treptat de la 1830, şi la 1831 patriarhul iacoviţilor de odinioară uniţi, la 1840 patriarhul melchiţilor uniţi şi la 1866 patriarhul armenilor uniţi au putut descinde de pe Liban, luând reşedinţa cei doi dintâi la început în Alep (Halev, vechea Beroea), apoi cel întâi în Mardin, cel al doilea în Damasc, iară cel al treilea, chiar în Constantinopole.

Tot aşa de la 1847 patriarhul latin de Ierusalim putu nu numai să-şi ia reşedinţa în Ierusalim, ci şi să obţină în Ierusalim şi Bethleem concesii în dauna patriarhului grec, fapt ce se ştie că la 1853 a dat Rusiei motiv pentru războiul din Crimeea. În special pe teritoriul Bisericii Ortodoxe de Răsărit misionarii romano-catolici au avut în secolul XIX mai pretutindenea succese nouă ! Ele au fost uşor de obţinut în peninsula Balcanilor la 1860 între bulgari, unde nemulţumirea cu episcopii greci au împins o parte din populaţie la unire[1].

Totuşi această unire nu s-a putut menţine în proporţia ce luase dintâi, ci numai în număr de vreo 10.000 suflete (după datele ei proprii, când 13.000, când 30.000) cu toate că la 1861 papa a dat bulgarilor un arhiepiscop, Iosif Socolski, pe care apoi Rusia l-au sechestrat şi l-au închis într-o mânăstire rusească. Mai apoi în special controversele naţionale în sânul Bisericii de Răsărit din peninsula Balcanilor şi din Turcia au dat iarăşi propagandei romane mari speranţe şi concurs. Nu demult Menini, arhiepiscop latin de Sofia, a făcut din nou sinodului bulgar propuneri de unire, ce negreşit au fost respinse. În Bosnia şi Hertzegovina, de la 1878 când ele au fost ocupate de Austro-Ungaria, curajul şi zelul propagandei de asemeni crescu simţitor, îmbărbătată fiind de croaţi. În Austro-Ungaria câteva comunităţi ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit au fost atrase la unire cu Roma, aşa cu deosebire până la 1863 între românii din Ungaria, anume din Banat, parte şi între rutenii şi românii din Bucovina (aici chiar la 1888 în parohia Rarancea) şi între sârbii din Istria şi Dalmaţia.

Iezuiţii s-au hazardat la prozelitism şi între ruşi, de aceea la 1820 au fost alungaţi din Rusia, totuşi au reuşit a face câţiva prozeliţi în deceniile următoare ale secolului XIX cu deosebire din clasele mai superioare; acei prozeliţi au devenit apoi susţinători cu atât mai zeloşi ai Bisericii Romano-Catolice şi adversari cu atât mai aprinşi ai Ortodoxiei din Rusia. Aceşti prozeliţi s-au înmulţit de la 1905, când fu proclamată libertatea cultelor. În schimb însă Biserica Romano-Catolică pierdu la cea Ortodoxă din Rusia pe rutenii supuşi Rusiei, care fusese uniţi de când se aflau sub Polonia, aşa pe cei mai mulţi la 1839, iară restul la 1875; Biserica Romană rămase numai cu ceva mai mult de 100.000, care după date romano-catolice îi mai sunt credincioşi şi care de la 1905 când s-au proclamat în Rusia libertatea cultului, s-au declarat pe faţă ca atari; totuşi pentru aceasta Biserica Romană are grijă cu atât mai mare de a proteja unirea între ceilalţi ruteni; spre acest scop are a servi şi un Collegium Ruthenicum, înfiinţat în Roma la 1886 şi deschis la 1897.

Patriarhatul titular latin din Ierusalim avea menirea de a menţine dominaţia Bisericii Romano-Catolice în genere, înfiptă acolo din timpul cruciadelor şi în particular a ritului latin; la 1847 el deveni din nou patriarhat activ de reşedinţă ca pe timpul cruciadelor. Ca mijloc pentru propaganda ce fac între creştinii din Orientul turcesc, inclusiv în Egipt, ordinele misionare romano-catolice au şcoalele lor şi se servesc de ele spre acest scop. Iezuiţii au înfiinţat nu de mult chiar o universitate la Beirut în Siria (vechiul Berit din Fenicia).

Dar ei spre a dispune pe răsăriteni la unire se servesc şi de alte mijloace şi reflectează continuu la mijloace nouă. Aşa ca să atragă pe creştinii răsăriteni, Papa Pius al X-lea sărbători cu mare pompă la Roma în 30 ianuarie (12 februarie) 1908 al 15-lea centenar de la moartea Sfântului Ioan Hrisostom, marele dascăl al Bisericii de Răsărit. În iulie 1907 episcopi şi preoţi romano-catolici au ţinut la Welehrad (Moravia) un congres, la care au fost şi Szeptyski (Şeptiski), mitropolit unit de Lemberg şi Menini, arhiepiscop latin din Sofia, cu scop de a se consulta despre unirea tuturor slavilor, care nu sunt încă romano-catolici şi mai întâi a ruşilor.

De asemenea între orientalii heterodocşi au continuat propaganda de până acum; rezultate nouă n-au dobândit, totuşi uniţii existenţi deja între armeni, iacoviţi, nestorieni şi copţi au fost menţinuţi la unire şi unii dintre ei ceva sporiţi, mai ales cei dintre armenii din Turcia, pentru care la 1883 Papa Leon al XIII-lea fundă un Collegium Armenicum, tot aşa şi cei dintre copţii din Egipt, pentru care la 1895 Papa Leon al XIII-lea înfiinţă în Alexandria un patriarhat propriu al copţilor catolici. Dar între abisinieni propaganda întreruptă prin prohibiri anterioare, pe care guvernul Abisiniei le aplică riguros, a fost reluată în jumătatea întâi a secolului XIX (curând după 1826) şi cu toate prohibirile înnoite de guvern ea continuă nu chiar fără succes. De curând fu înfiinţat şi pentru Abisinia un vicariat apostolic propriu.

 

§. 194. b. Întinderea în care s-a răspândit până acum Biserica Romano-Catolică şi numărul credincioşilor ei

Astăzi, sau mai precis, după statisticile de la sfârşitul anului 1900, pe care le luăm de bază în expunerea noastră pentru toate datele statistice esenţiale din ea, Biserica Romano-Catolică este răspândită pe toate continentele; din populaţiunea globului cam de 1.558 milioane de oameni şi din un număr general de 548 milioane creştini ea are ca 261 milioane; dintre aceştia ca 5 ½ milioane sunt uniţi de rit grec (cei mai mulţi, adică peste 5 milioane se află în Austro-Ungaria) şi peste ½ milion sunt uniţi de alte rituri orientale (cei mai mulţi în Asia). Romano-catolicii au ca pastori în cifră rotundă 900 episcopi diecezani de rit latin, 24 de rit grec şi 63 de alte rituri orientale, precum şi ca 180, sau după statul din 1908, ca 212 vicari apostolici, adică superiori de propagande, cu treaptă de arhiereu, dar cu jurisdicţie mai restrânsă decât cea episcopală.

 

În episodul următor
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)

 


[1] N.tr.: Sub pretextul nemulţumirii cu episcopii greci, bulgarii de atunci au voit a se constitui şi ca naţiune, în formă de Biserică naţională. Comp. L. de Launay, La Bulgarie d’hier et de demain, Paris 1907, p. 78 şi 335 scv.