----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (XI)

 

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episodul anterior

 

În scrisorile dvs. către arhiepiscopul Antonie, nu spuneţi ce credeţi despre practica trecută şi prezentă a rebotezării latinilor. Dar nu voi greşi dacă voi aduce reflecţiile dvs asupra problemei noastre la o condamnare hotărâtoare. Această practivă vă pare, fără îndoială, o greşeală, o eroare şi poate chiar o blasfemie împotriva unei taine. În Trebnicul său, Petru Movilă, care era latinizant, înclină de asemenea să se grăbească cu o idee (p. 192): ,,Cel care îndrăzneşte să repete aceste sfinte taine comite un sacrilegiu şi răstigneşte şi batjocoreşte pe Hristos pentru a doua oară”.

Cu circa 70 de ani în urmă, teologul englez W. Palmer, în scrisoarea sa către al nostru A.S. Homiakov, un om remarcabil în istoria gândirii ruse, a acuzat direct Biserica Ortodoxă de rebotezarea creştinilor şi a considerat aceasta ca fiind un semn al neadevărului ei, de vreme ce schimbarea practicii era o mărturisire a posibilităţii de greşeală, fie ea nesemnificativă. În răspunsul său la această acuzaţie, A.S. Homiakov ezită într-o anumită măsură, dar totodată sensibilitatea unui teolog profund i-a sugerat câteva cugetări minunate şi adevărate pe care nu pot decât să le citez aici:

,,Greşelile locale nu sunt greşelile Bisericii, ci greşelile în care indivizii pot cădea din necunoaşterea rânduielii bisericeşti. Vina cade asupra indivizilor (că sunt episcopi sau mireni nu înseamnă nimic). Dar Biserica însăşi stă neprihănită şi pură, îndreptând greşeala locală, dar niciodată având nevoie de reformă. Aş putea adăuga că, în opinia mea, chiar în acest caz Biserica nu şi-a schimbat niciodată învăţătura, şi că a existat doar o schimbare în rituri fără nici o alterare în înţelesul lor. Toate sfintele taine sunt împlinite doar în sânul adevăratei Biserici, şi nu contează dacă ele sunt împlinite într-o formă sau alta.

Reconcilierea restaurează sfintele taine sau le împlineşte, dând o semnificaţie deplină şi ortodoxă ritului care era anterior fie insuficient fie heterodox, şi primirea tainelor anterioare este de fapt cuprinsă în ritul sau faptul reconcilierii. Prin urmare, repetarea vizibilă a botezului sau mirungerii, deşi nu este necesară, nu poate fi considerată greşită, şi stabileşte doar o diferenţă rituală fără nici o diferenţă de opinie[1]. Veţi înţelege sensul meu mai limpede încă printr-o comparaţie cu alt fapt din istoria ecleziastică. Biserica consideră cununia o sfântă taină, şi totuşi admite în comunitatea ei păgâni căsătoriţi fără a-i recăsători. Convertirea în sine dă calitatea de taină unirii anterioare fără nici o repetare a ritului. Trebuie să admiteţi, în afară de cazul în care admiteţi o imposibilitate, că taina cununiei era de la sine completă în uniunea legitimă a unui cuplu păgân. Biserica nu recăsătoreşte păgâni sau evrei. Acum, ar fi o greşeală să-i recăsătorească ? Cu siguranţă nu, deşi ritul ar părea modificat”[2].

Precum vedeţi, A.S. Homiakov exprimă aproape acelaşi lucru care a fost, în opinia mea, cugetul constant al Bisericii; înţelegerea acestui cuget este zădărnicită în cazul multora de doctrina latină medievală a tainelor, potrivit căreia tainele pot fi săvârşite chiar în afara Trupului unic al lui Hristos, în afara Uneia Biserici. Credinţa vie a lui A.S. Homiakov în unitatea Bisericii l-a inspirat să explice diversitatea practicii Bisericii cu privire la primirea heterodocşilor fără a distruge învăţătura unităţii Bisericii. Credinţa în unitatea Bisericii lui Hristos, pe care noi o mărturisim în articolul al nouălea din Crez, mă împiedică categoric, în mod asemănător, să fiu de acord cu acea înţelegere a unităţii Bisericii care este oferită în scrisorile şi broşurile voastre.

Dvs. nu trebuie să denaturaţi Biserica Una, care este ,,porumbiţa, şi singură maica creştinilor” (canonul 68, Sinodul de la Cartagina[3]). Nu pot crede într-o asemenea Biserică ,,una”, în care Bisericile locale se războiesc între ele, nu au comuniune cu aceeaşi pâine, îi botează sau mirung pe cei care vin din altă Biserică locală, în care o Biserică locală înfiinţează misiuni speciale pentru defăimarea şi distrugerea celeilalte. Cum pot numi o astfel de Biserică una ? Păi, acesta ar fi un neadevăr atât de evident ! şi în chestiuni de credinţă, neadevărul este interzis ! El poate doar vătăma lucrarea unităţii creştine !

Să nu credeţi că dezacordul meu categoric faţă de concepţia dvs. privind unitatea Bisericii este o critică a înseşi ideii unei conferinţe mondiale a creştinătăţii. Nu, mi-am exprimat deja simpatia deplină şi urările de bine sincere pentru conferinţa plănuită. Dar sunt pe deplin convins că ar fi un mare pas pe calea către unitate dacă, mai întâi de toate, conferinţa ar afirma adevărul unităţii Bisericii şi nu ar considera toate confesiunile şi sectele creştine contemporane puse laolaltă ca fiind una Biserică a lui Hristos care şi-a pierdut doar unitatea ei vizibilă.

Îmi voi permite să dau un exemplu în care ideea de Biserică şi sfinte taine în care cred în scrisoarea mea ar putea sluji lucrării unităţii şi ar atenua imediat caracterul tăios al disputelor şi diferenţelor de opinie. Ştiţi că au existat multe dispute printre latini cu privire la validitatea hirotoniilor anglicane; această problemă este discutată de asemenea în teologia Bisericii. Cred că o soluţie indiscutabilă la această problemă, aşa cum este pusă de obicei, este fără speranţă. Chestiunea este transferată pe terenul tulburat al descoperirilor istorice şi este redusă, în cea mai mare parte, la explicarea circumstanţelor istorice ale hirotoniei lui Parker. Problema continuităţii hirotoniei episcopilor anglicani este în dezbatere[4], dar pentru mine această problemă nu există. Potrivit canonului 1 al Sfântului Vasilie, în afara Bisericii acordarea harului este redusă la zero şi orice fel de succesiune în afara Bisericii este ilegitimă, de vreme ce un mirean (cu adevărat chiar mai puţin decât atât) săvârşeşte punerea mâinilor pe un mirean, fără transmiterea nici unui fel de har acestuia, fiindcă nu există nici unul, nici nu poate exista vreunul în afara uneia Biserici, în afara unităţii Trupului lui Hristos.

Aceia dintre teologii ruşi care discută legitimitatea ierarhiei anglicane pornesc de la acea poziţie chipurile incontestabilă că foştii episcopi latini ai Angliei erau episcopi adevăraţi plini de har ai Bisericii şi, prin urmare, pentru o soluţie pozitivă a problemei, este suficient pur şi simplu a dovedi continuitatea succesiunii în hirotonie. Dar, potrivit canonului Sfântului Vasilie cel Mare, de la episcopii unei comunităţi din afara Bisericii, aşa cum erau episcopii latini dinainte de Reforma Engleză, era cu neputinţă a primi harul, care deja secase în catolicism de la momentul 1054.

Veţi spune: ce rigorism ! Ce perspectivă sumbră ! Cum este posibilă unitatea cu o asemenea opinie ? Este posibilă şi mult facilitată. Potrivit canonului 79 al Sinodului de la Cartagina[5], pe care l-am citat mai sus, întregul cler anglican poate fi primit în treptele lor clericale actuale fără nici un fel de investigaţii şi dispute savante. Potrivit acestui canon, ,,să nu facă împiedicare acestora legea hotărâtă” dacă ,,au arătat câştig al frăţeştilor suflete”. Eu consider formularea contemporană a chestiunii exact o ,,împiedicare a unirii”. Discuţia istorică a problemei poate prezenta doar temeiuri pentru aplicarea canonului 79 al Sinodului de la Cartagina. Dar asemenea temeiuri au fost menţionate suficient de mult, şi disputele ulterioare sunt stârnite doar de formularea incorectă a acestei chestiuni, potrivit căreia oamenii doresc să afirme, pe baza faptelor istorice, un adevăr dogmatic care nu are absolut nici o legătură cu aceste fapte.

Nădăjduiesc că, pe temeiul acestui exemplu, veţi fi convins că învăţătura pe care am înfăţişat-o despre unitatea Bisericii şi despre unitatea vieţii ei harice slujeşte lucrării pentru unirea creştină, şi nu pentru dezbinare. Unirea cu Biserica, adeziunea la trupul viu al uneia Biserici a lui Hristos, este pusă mai presus de toate (lucrurile). Ar trebui să nu conteze pentru omul care se uneşte cu Biserica ce a fost înainte: este important şi mântuitor pentru el doar că el, devenind unit cu Biserica, devine membru al Trupului lui Hristos.

Aşadar, noi nu vom închide ochii la realitatea tristă, nu ne va fi frică să mărturisim că noi nu aparţinem cu toţii laolaltă de una Biserică a lui Hristos ! A vorbi de unire şi a anihila şi a umbri ideea uneia Biserici a lui Hristos de dragul unirii – va fi oare acest lucru de folos pentru lucrarea unităţii ? De ce să construim un edificiu pe nisip când există piatra sigură şi de nezdruncinat a uneia Biserici a lui Hristos ?

Este soarta noastră să trăim într-o perioadă cu evenimente de importanţă mondială. Însuşi Turnul lui Babel cultural se prăbuşeşte. În viitorul apropiat, oare nu vor intra noi pietre în edificiul mistic al uneia Biserici a lui Hristos ? O, de-ar fi aşa ! Dacă suferinţa vrăjmăşiei şi vărsării de sânge ar fi înlocuite de bucurie în cer şi pe pământ pentru înmulţirea fiilor uneia adevăratei Biserici !

Mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască mie, un om tânăr, să trăiesc până în vremea când noi vom fi împreună în Biserica Una a lui Hristos şi când, pe diferitele emisfere ale planetei noastre, vom avea comuniune dintr-o singură Pâine.

 

18 ianuarie 1917
Sfinţii Atanasie şi Chiril ai Alexandriei

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.tr.: Adică, întrevarianta în care heterodocşii sunt rebotezaţi şi cea în care ei sunt doar mirunşi.

[2] A.S. Homiakov, ,,Cea de-a treia scrisoare către Palmer”, Opere, vol. II.

[3] N.tr.: În Pidalionul din 1844 este numerotat 66, 61.

[4] A se vedea profesor V. A. Sokolov, Ierarhia Bisericii Episcopale Anglicane, Serghiev Posad, 1897.

[5] N.tr.: În Pidalionul din 1844 este numerotat 77, 72.