----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (IV)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ? [continuare]

Astfel, pentru a repara căderea strămoşilor noştri în păcat, care a otrăvit întreaga omenire cu otrava mândriei şi a neascultării, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat şi ne-a demonstrat prin exemplul propriei vieţi, smerenia şi ascultarea de voia lui Dumnezeu. Din acel moment, smerenia şi ascultarea au devenit noul ideal al omenirii creştine, unul reînnoit de Hristos. Cu toate acestea, duhul mândriei de auto-impunere, care se înrădăcinase deja în sufletele oamenilor, nu a vrut să-I facă lui Duhului lui Hristos. A început o luptă teribilă, una sângeroasă dar nu împotriva vieţii, ci a morţii. De-a lungul mai multor secole, creştinii, adică cei blânzi şi smeriţi şi cei care urmează învăţătura lui Hristos, au fost muceniciţi şi chinuiţi de păgânii care i-au supus unor pedepse greu de închipuit.

Care a fost scopul ? Din punctul de vedere al celor care consideră smerenia drept o manifestare a slăbiciunii, ar trebui să ne aşteptăm ca toţi creştinii să fi fost ucişi şi creştinismul să fi dispărut de pe faţa pământului. Dar s-a întâmplat tocmai opusul. Turma blândă a lui Hristos a transformat ura lacomă a persecutorilor în blândeţea mieilor. Creştinătatea nu a dispărut, ci dimpotrivă, a luat locul păgânismului. Creştinismul a izbândit asupra păgânismului, devenind religia predominantă în întreaga lume civilizată a vremii. Nu este oare evident că s-au adeverit aceste cuvinte: Puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9) ?

Însă duhul mândriei de auto-impunere nu şi-a cedat complet locul, ci şi-a făcut lăcaş în inimile celor care au devenit creştini, dar care nu au asimilat în totalitate duhul creştin de smerenie. În societatea creştină a apărut un dezacord, sub forma falselor învăţături din cadrul aşa-ziselor erezii şi schisme. Care a fost originea falselor erezii care au cutremurat Biserica în perioada secolelor IV-VI ? Desigur, aceeaşi dorinţă de auto-impunere provenită din mândrie. Una dintre cele mai teribile şi periculoase erezii pentru Biserică a fost arianismul, care nega consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl, negând astfel creştinismul. Aceasta îşi avea originea în Arie, preot din Alexandria, care a început să predice o nouă învăţătură, emisă chiar de el, ca urmare a jignirii de a fi fost trecut cu vederea atunci când s-a ales noul episcop al Alexandriei.

Cu toate acestea, motivele apariţiei unei noi erezii nu sunt întotdeauna aşa de crude, ci adesea sunt extrem de subtile. Mândria foarte subtilă, părerea de sine, slava deşartă, aproape de neobservat pentru persoanele în cauză, pot fi generate de o viaţă ascetică căreia îi lipseşte duhul smereniei adevărate. Adesea îl poate determina pe om să propovăduiască propria învăţătură, care să contrazică învăţăturile Bisericii, întrucât provine dintr-o sursă murdară, dintr-un suflet contaminat de duhul mândriei şi al propriei opinii. Acest lucru explică de ce ereticii erau oameni care păreau să ducă vieţi nobile de nevoinţă, de postitori şi de asceţi, precum fondatorul ereziei nestoriene, Patriarhul Nestorie al Constantinopolului.

 

Biserica ca o corabie a mântuirii, cârmuită de Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ţinând ancora şi o pleiadă de arhipăstori ce poartă grijă de sufletele oamenilor, în timp ce monahi dau la vâsle. De pe ţărmuri corabia este asaltată de eretici, păgâni. Icoană rusească din secolul al XVII-lea

 

În cele din urmă, duhul mândriei de auto-impunere aduce cu sine o ruptură teribilă şi distrugătoare în inima Bisericii. Întreaga Biserică Romană apuseană, cu papa în frunte, s-a rupt de unitatea ecleziastică. Drept urmare, protestantismul, odată cu multitudinea de ramuri sau secte, s-a separat şi el. Unde se află rădăcinile acestei schisme ? Cauzele sunt evidente pentru orice istoric atent şi preocupat. Lumea apuseană, cu Roma în frunte, înaintea căreia întreaga lume tremura odinioară, a demonstrat că nu a fost capabilă să asimileze corect şi să absoarbă duhul smereniei creştine. Mândria păgână, iubirea de putere şi setea nestinsă de a domni au continuat să trăiască şi în Roma creştină, care adoptase învăţătura lui Hristos într-un mod superficial.

Duhul mândriei păgâne s-a manifestat prin dorinţa papilor-patriarhi romani de a domni peste întreaga lume creştină. Papii au continuat tradiţia împăraţilor păgâni ai Romei, devenind practic nişte succesori ai politicii lor de a supune toate popoarele, uitând de cuvântul dat de Hristos apostolilor Săi: Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26). Papa s-a plasat deasupra tuturor episcopilor, exprimându-şi dorinţa de a fi conducătorul întregii Biserici. Această regretabilă rupere s-a petrecut pe 16 iulie 1054. După ce s-a rupt din unitatea ecleziastică, întreaga Biserică apuseană, reprezentată prin membrii ierarhiei, a decăzut atât de mult încât a provocat un protest condus de Luther şi mai târziu de Zwingli şi Calvin. O nouă şi înspăimântătoare schismă s-a produs chiar în sânul romano-catolicismului, sub numele generic de protestantism.

Renunţând cu mândrie la Biserică şi la autoritatea sa de a interpreta Sfânta Scriptură şi recunoscând omul drept unica autoritate, din cauza mândriei de auto-impunere, protestantismul a dat naştere unor nenumărate şi variate secte. Drept urmare, avem înainte imaginea Bisericii lui Hristos, odinioară unită, însă acum divizată în felurite confesiuni ostile. Până aici a ajuns să ne conducă duhul distrugător al mândriei de auto-impunere !

Neţinând cont de erezii sau schisme, învăţătura mântuitoare a lui Hristos a rodit în sufletele oamenilor şi întreaga cultură umană creată sub influenţa binefăcătoare a învăţăturii lui Hristos poate fi numită credinţa creştină. Atât ştiinţa cât şi arta s-au dezvoltat de-a lungul anilor sub ocrotirea Bisericii, păstrând legăturile cu religia creştină care le-a stimulat, inspirat şi înnobilat. Acest proces a durat până la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea, până în perioada umanismului sau a Renaşterii. După aceea, sub influenţa ştiinţei şi artei, multe priviri s-au întors dinspre creştinism, iar duhul mândriei a început să ia locul cu desăvârşire smereniei creştine.

Perioada umanismului sau a Renaşterii, care a proclamat cultul trupului frumos, îndestulat, sănătos, a reprezentat în esenţă lepădarea omenirii de creştinism şi o întoarcere la idealurile păgâne. Ştiinţa şi arta s-au secularizat, adică au devenit ,,în întregime lumeşti”, dezvoltându-se autonom şi independent de credinţă şi Biserică şi au început să vorbească din ce în ce mai des împotriva învăţăturii Bisericii, transformând duhul smereniei şi al ascultării în cel al gândirii independente, al siguranţei de sine şi al idolatrizării gândirii umane. Atunci, cultul raţiunii a devenit cel mai înalt criteriu în viaţă, găsind chiar o exprimare exterioară în timpul Revoluţiei Franceze, chiar dacă a fost vorba despre una teatrală şi fără fundament.

Mândria începea să crească treptat. Omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, negând cu tărie puterea Sa dumnezeiască şi începând chiar să nege însăşi existenţa lui Dumnezeu şi să se proclame pe sine dumnezeu. Religia creştină dumnezeiesco-umană a fost înlocuită cu umanismul umano-deificator, îndoctrinat în mândrie, gândire independentă şi încredere în propriile puteri, abilităţi şi posibilităţi nelimitate, omul încetând să mai tindă spre desăvârşire duhovnicească, spre îndumnezeire, într-atât încât s-a văzut pe sine a fi desăvârşit şi fără toate acestea, fiind asemenea lui Dumnezeu şi cunoscând binele şi răul.

Această renaştere a păcatului primordial în rândul societăţii omeneşti l-a condus pe om la o şi mai mare decădere morală şi spirituală. Dacă omul este cea mai înaltă autoritate şi dacă nu este un simplu om, ,,ci un om-dumnezeu” căruia toate îi sunt permise, pentru care nu există bariere şi pentru care totul este posibil, atunci, desigur, toate manifestările patimilor şi toate căile de satisfacere a trupului sunt permise. Slujirea trupului este pusă pe primul loc şi, în consecinţă, nevoile duhovniceşti ale omului sunt suprimate sau călcate în picioare. Cu alte cuvinte, pentru a închide gura conştiinţei, este negată însăşi existenţa duhului. Nu există duh, există doar o singură materie, trupul, care are nevoie de îndestulare. Aceasta este poziţia fundamentală a noii epoci, cea a materialismului.

Materialismul reprezintă urmarea naturală şi dezvoltarea logică a umanismului. Idealul unui stomac plin, ascuns în spatele numelui sonor de ,,idee a justiţiei sociale” şi ,,adevăr social”, a devenit idealul cel mai înalt al omenirii care s-a lepădat de creştinism. Doctrina socialismului şi a comunismului marxist s-a desprins în mod firesc din fundamentul materialismului. Prin negarea fundamentului spiritual al omului, proslăvindu-l pe acesta ca dumnezeu, umanismul şi materialismul au legiferat mândria afirmării de sine şi egoismul animalic pe care le-au generat în mod firesc. Conflictul constant de interese între egoişti a avut ca rezultat complicarea şi mai mare a vieţii. Viaţa a devenit tot mai grea şi mai dificilă întrucât lupta neîncetată şi înverşunată dintre interesele egocentriste ale oamenilor a devenit legea după care îşi duc viaţa. Toată lumea a început să se gândească numai la propria persoană, să caute doar avantajul propriu şi să năzuiască pe cărarea strâmtă a prosperităţii egocentriste.

Care a fost rezultatul ? Cei mai puternici, mai bogaţi, mai vicleni, au început să-i asuprească şi să abuzeze de cei mai slabi, mai săraci şi mai puţin vicleni. Aşa-zisul rău social şi-a făcut apariţia, iar ,,nedreptatea socială”, ,,boala socială” s-a intensificat.

Unde trebuia să căutăm o scăpare de acest rău social ? Cum puteam stabili egalitatea socială astfel încât să putem trăi cu toţii la fel de bine, fără ca nimeni să nu jignească sau să abuzeze de altcineva ? Singurul fundament pentru a-i reţine pe oameni de la patimile lor este legea lui Hristos, care spune: Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos (Galateni 6, 2). Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi nu nouă să plăcem (Romani 15, 1). Şi precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea (Luca 6, 31) şi Să iubeşti pre aproapele tău, ca însuţi pre tine (Marcu 12, 31). Însă legea lui Hristos a fost alungată din vieţile oamenilor într-atât încât viaţa a devenit de netrăit ca o consecinţă a egoismului din ce în ce mai mare şi a violenţei împotriva semenilor. A trebuit să se inventeze ceva pentru ca omenirea să poată fi eliberată de acest rău şi să se poată stabili un singur stil de viaţă, care să fie corect pentru toată lumea.

Dar nimeni nu a înţeles că rădăcina acestui rău era îndepărtarea de duhul lui Hristos şi înlocuirea lui cu un alt duh, care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos (I Ioan 4, 3), un duh care a devenit direcţia în viaţă a omului: duhul mândriei de auto-impunere. Şi astfel, socialismul, iar mai târziu manifestarea sa extremistă, comunismul au devenit nişte doctrine populare, ,,duhuri” noi ale ultimelor timpuri, promiţând lumii eliberarea de toate ,,nedreptăţile sociale” şi stabilirea unei vieţi liniştite, paşnice, paradisiace pe pământ, plină de bucurie şi mulţumire. Problema a fost că aceste doctrine au încercat să trateze problemele omenirii într-un mod negativ. Fie nu au văzut, fie nu au înţeles că răul din epoca modernă este înrădăcinat în profunzimile sufletului omenesc, că suferinţa şi asuprirea au venit din faptul că oamenii au renunţat la duhul blândeţii şi al smereniei, devenind nişte egoişti cu inima împietrită din cauza creşterii şi intensificării în sufletele lor a duhului mândriei de auto-afirmare. Au crezut în mod naiv că tot răul provine din structuri sociale şi guvernamentale imperfecte şi că va fi de ajuns să schimbe toate acestea pentru a stabili îndată o prosperitate generală în lume, iar viaţa va deveni un ,,paradis”.

Mai mult decât atât, pentru socialiştii mai extremişti, precum comuniştii, schimbarea structurii, necesară pentru a obţine această prosperitate a presupus folosirea unor mijloace violente, printre care şi vărsarea de sânge şi vătămarea fizică a celor care nu erau de acord cu doctrina lor. Cu alte cuvinte, au crezut că pot învinge răul cu rău – de multe ori printr-un rău cu mult mai cumplit şi nedrept. Greşeala lor a fost că, din dorinţa de a învinge răul – rodul mândriei de auto-impunere, au continuat să o considere pe aceasta drept singura armă de luptă, crescând precum un bulgăre de zăpadă şi zdrobind tot mai mulţi oameni sub greutatea sa. Fireşte că nu aveau cum să învingă, ba mai mult, au condus omenirea într-o negură mai adâncă, într-o condiţie încă mai distrugătoare.

 

Episodul urmator