----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XI)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul anterior

 

4. Nihilismul distrugerii

Aici găsim în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi civilizaţiei care nu se va domoli până când nu le va reduce la inexistenţă. Nihilismul distrugerii, ca nici o altă formă de nihilism, este unic pentru epoca modernă. Şi înainte a existat distrugere pe scară largă, şi au existat oameni care s-au mândrit cu distrugerea; dar niciodată până în vremurile noastre nu a existat o doctrină şi un plan de distrugere, niciodată înainte mintea omului nu s-a contorsionat atât pentru a găsi o apologie pentru această lucrare cât se poate de evidentă a lui satan, şi pentru a stabili un program pentru împlinirea ei.

Chiar printre nihiliştii mai moderaţi, fără îndoială, au existat aluzii puternice ale evangheliei distrugerii. Realistul Bazarov putea afirma că „nu există nici măcar o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă”[1]. „Cine doreşte să fie creativ – spunea Nietzsche – trebuie ca mai întâi să distrugă şi să zdrobească valorile acceptate”. Manifestul futuriştilor – care erau probabil la fel de aproape de nihilismul pur ca de vitalism – glorifica războiul şi „arma distrugătoare a anarhistului”. Distrugerea Vechii Ordini şi abolirea adevărului absolut erau ţelurile recunoscute ale celor mai mulţi realişti şi vitalişti.

Însă la nihiliştii puri, ceea ce pentru alţii era prolog devine un scop în sine. Nietzsche a proclamat principiul fundamental al oricărui tip de nihilism şi apologia specială a nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis”[2]; dar consecinţele extreme ale acestei axiome au fost împlinite deja înainte de el. Max Stirner (cu care ne vom întâlni din nou în capitolul următor)[3] a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamând ego-ul său împotriva lumii şi râzând triumfător deasupra „mormântului omenirii” – toate, deocamdată, în teorie. Serghie Neceaev a transpus această teorie în practică atât de desăvârşit, încât până astăzi el pare creaţia unui mit, dacă nu un demon din adâncurile iadului însuşi, ducând o viaţă de o cruzime şi o amoralitate cu totul lipsită de principii, sub pretextul promptitudinii totale în numele revoluţiei. El a fost sursa de inspiraţie pentru caracterul Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski, un roman atât de strălucit în descrierea mentalităţii nihiliste extreme (cartea este, de fapt, plină de reprezentanţi ai acestei mentalităţi), încât este absolut incredibil pentru oricine nu a cunoscut personal, ca Dostoievski, fascinaţia şi tentaţia nihilismului.

Mihail Bakunin, care a căzut sub vraja lui Neceaev pentru o vreme, doar pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului era cu totul alt lucru decât expunerea sa teoretică, a scris sub influenţa acestuia un Catehism revoluţionar care furniza o apologie înfiorătoare pentru neceaevism, în timp ce proclama că „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, implacabilă şi universală”. Acest sentiment este prea tipic lui Bakunin pentru a fi explicat prin fascinaţia sa trecătoare. El încheia Reacţie în Germania, scrisă înainte de naşterea lui Neceaev, cu faimosul îndemn: „Haideţi să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează doar pentru că este sursa veşnic creatoare şi insondabilă a oricărei vieţi. Pasiunea pentru distrugere este de asemenea o pasiune creatoare !” Aici vitalismul se uneşte cu dorinţa de a distruge: dar distrugerea este cea care triumfă în final. Întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor sale ar deveni realitate, el a răspuns sincer: „Atunci ar trebui să încep de îndată să demolez din nou tot ceea ce am făcut”[4].

În spiritul lui Neceaev şi al Catehismului revoluţionar, asasinii nihilişti (ei erau numiţi la acea vreme „anarhişti”, dar noi am adoptat în această carte înţelesul mai real al acestui cuvânt), cu a lor „propagandă a acţiunii”, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai pe ele – din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert de secol XIX. În acelaşi spirit, Lenin (care îl admira foarte mult pe Neceaev) şi-a asumat puterea crudă şi a început primul experiment european de succes al politicii cu totul lipsite de principii. Pasiunea pentru violenţă, despărţită de revoluţia care o explica în mod raţional, a contribuit la îndreptarea Europei către primul din războaiele sale nihiliste în 1914, şi totodată, în alt domeniu, a anunţat în arta dadaistă: „Fie ca totul să fie măturat”, „nimic de nici un fel, nimic, nimic, nimic”. I-a rămas totuşi lui Hitler să dezvăluie cu absolută claritate natura şi scopurile unei „revoluţii a nihilismului” pure, o revoluţie înfăptuită pentru alternativele deopotrivă de nihiliste ale Weltmacht oder Niedergang: cucerirea lumii sau ruină totală; o revoluţie al cărei lider a putut să jubileze (chiar înainte de a fi ajuns la putere), chiar aşa cum ar fi jubilat Stirner, că „putem fi distruşi, dar dacă vom fi, vom trage o lume după noi – o lume în flăcări”[5].

Desigur, astfel de fenomene sunt extreme, şi ele trebuie privite dintr-o perspectivă adecvată. Doar câţiva au fost capabili de un asemenea nihilism pur, şi s-ar putea argumenta cu uşurinţă că ei nu aparţin curentului principal al istoriei moderne, ci unuia lateral; şi nihiliştii mai puţin extremişti îi condamnă. Cu toate acestea, exemplul lor a fost deosebit de instructiv, şi ar fi o greşeală să respingem acest exemplu ca pe o simplă exagerare sau parodie. Vom vedea că distrugerea este un punct indispensabil în programul nihilismului şi, mai mult, că este expresia cea mai neechivocă a adorării Nimicului care stă în centrul „teologiei” nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, este mai degrabă o împlinire a celui mai profund scop al nihilismului. Este nihilismul care şi-a asumat cea mai teribilă, dar şi cea mai reală formă a sa; în acest nihilism, faţa Nimicului îşi aruncă măştile şi este dezvăluită în toată goliciunea sa.

Părintele Ioan de Kronstadt, acest om sfânt al lui Dumnezeu, a asemănat sufletul omului cu un ochi, îmbolnăvit prin păcat şi astfel incapabil să vadă soarele duhovnicesc[6]. Aceeaşi analogie poate servi pentru a schiţa evoluţia bolii nihilismului, care nu este altceva decât o mască elaborată a păcatului.

Ochiul duhovnicesc al firii omeneşti căzute nu este sănătos, precum ştie orice creştin ortodox; noi vedem în această viaţă doar vag şi avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu pentru a se înfăptui tămăduirea care ne va permite, în viaţa viitoare, să vedem limpede încă o dată. Prima etapă a nihilismului, care este liberalismul, s-a născut din eroarea de a considera că ochiul nostru bolnav este unul sănătos, din greşeala de a lua vederea lui defectuoasă drept o perspectivă a lumii reale, şi astfel din renunţarea la medicul sufletului, Biserica, ale cărei slujbe nu sunt necesare unui om „sănătos”. În cea de-a doua etapă, realismul, boala, nemaifiind îngrijită de medicul potrivit, începe să evolueze; perspectiva se îngustează; obiectele aflate la distanţă, deja destul de obscure în starea „naturală” a vederii defectuoase, devin invizibile; doar cele mai apropiate obiecte se văd clar, şi pacientul devine convins că nu există altele. În cea de-a treia etapă, vitalismul, infecţia conduce la inflamaţie; până şi cele mai apropiate obiecte devin neclare şi deformate şi apar halucinaţii. În cea de-a patra etapă, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul trupului, provocând agonie, convulsii şi moarte.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Ivan Turgheniev, Taţi şi fii.

[2] Citat în Karl Jaspers, Nietzsche şi creştinismul, Henry Regnery Company, 1961 (Gateway Edition), p. 83.

[3] Nota editorului: Următorul capitol trebuia să fie despre anarhism.

[4] Citat în E.H. Carr, Mihail Bakunin, p. 440.

[5] Citat în Rauschning, op.cit., p. 5.

[6] Viaţa mea în Hristos, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1957, vol. I, p. 178.