----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki – un titan al Ortodoxiei (III)

 

Episodul anterior

 

În iunie 1923, Ilarion a fost ridicat la treapta de arhiepiscop, iar patriarhul Tihon l-a numit în rândul membrilor Sinodului local provizoriu.

Fiind un orator iscusit, arhiepiscopul Ilarion predica împotriva schismei întreprinse de renovaţionişti, participa la diferite dezbateri ţinute împotriva liderului acestei mişcări, Alexandru Vvedenski, şi împotriva lui A.V. Lunacearski, membru în Comitetul Popular Sovietic. Mulţi moscoviţi au fost martorii succeselor obţinute de arhiepiscopul ortodox asupra duşmanilor săi.

Potrivit mărturiei lui Varlaam Şalamov, semnul distinctiv al cuvântărilor arhiepiscopului era credinţa fermă în Adevăr. Această credinţă lucra asupra oamenilor în mod impecabil[1].

Noul regim nu i-a putut ierta arhiepiscopului lupta împotriva mişcării renovaţioniste şi pentru întărirea unităţii Bisericii, precum nici fidelitatea lui faţă de patriarh. În noiembrie 1923, arhiepiscopul Ilarion a fost arestat pentru a doua oară. Printr-o hotărâre a NKVD-ului, ierarhul a fost condamnat la 3 ani închisoare şi trimis într-unul din lagărele de concentrare.

În biografia arhiepiscopului Ilarion întocmită de preotul Mihail Polski, se relatează că, înainte de a fi trimis la Solovki, ierarhul a fost exilat pentru un an de zile în oraşul Arhanghelsk, ca şi în lagărul din Kemsk. În clipa când a văzut grozăvia condiţiilor de viaţă, el, care era întotdeauna plin de nădejde, a spus: ,,De aici nimeni nu va ieşi viu !”

 

Lagărul de la Solovki

 

Unul din preoţii care a fost coleg de celulă cu arhiepiscopul la Solovki ne-a lăsat următoarea descriere a lui: ,,Arhiepiscopul Ilarion era un bărbat tânăr, plin de viaţă, foarte instruit, un predicator minunat al Bisericii, orator şi cântăreţ, un polemist strălucit cu ateii, întotdeauna firesc, sincer şi deschis. Oriunde apărea el, îi atrăgea pe oameni şi era iubit de toţi ... Cât timp am stat împreună, am fost martor la nevoinţa, simplitatea, smerenia şi blândeţea lui”[2].

La Solovki, arhiepiscopul Ilarion lucra ca pescar. Despre această îndeletnicire, el spunea parafrazând stihira care se cântă la sărbătoarea Sfintei Treimi: ,,Pe toate le dă Duhul Sfânt: mai întâi pe pescari cuvântători de Dumnezeu i-a arătat, iar apoi pe cuvântătorii de Dumnezeu i-a făcut pescari”[3]. Aşa cum mărturiseşte acelaşi părinte Mihail Polski, bunătatea lui se răsfrângea până şi asupra puterii sovietice. B. Şireaev a fost martor cum arhiepiscopul l-a salvat de la înec pe comandantul Suhov[4].

Arhiepiscopul Ilarion privea lumea cu ochi duhovniceşti şi toate le lucra spre folos sufletesc. El afirma că închisoarea este o şcoală preţioasă de cultivare a virtuţilor. Dacă un slujitor al sfântului altar este nedreptăţit şi prigonit, este un prilej bun de cultivare a nevoinţelor; dacă este insultat, jignit sau bătut, trebuie să se smerească, iubindu-l pe cel ce-i doreşte răul. Şi în lagăr arhiepiscopul şi-a continuat activitatea de arhipăstor, neevitând să stea de vorbă cu criminalii. Dragostea pe care o revărsa asupra fiecărui om era uimitoare.

Viitorul scriitor Oleg Volkov, pe atunci un adolescent, îl vizita deseori pe arhiepiscopul Ilarion. ,,Prea sfinţitul ne întâmpina cu bucurie. Din simplitatea lui răzbătea înţelegerea oamenilor şi a vieţii ... Noi ne-am apropiat ca să-i sărutăm mâna, iar el, după ce ne-a binecuvântat pe toţi, dorind să şteargă orice diferenţă dintre un arhiepiscop şi un laic, ne-a luat de umeri şi ne-a aşezat la masă”[5]. ,,Trebuie să credem că Biserica va dăinui. Fără această credinţă viaţa este cu neputinţă. Chiar dacă vor rămâne luminiţe slabe, care de-abia mai pâlpâie, ele vor reuşi să reaprindă focul credinţei. Fără Hristos, oamenii se vor omorî unii pe alţii”[6], spunea arhiepiscopul celor din preajma lui, frământaţi de vremuri.

Potrivit afirmaţiilor părintelui Mihail Polski, în spatele chipului veseliei aproape lumeşti se puteau citi nevinovăţia copilărească, trăirea duhovnicească, bunătatea şi mila, desăvârşirea morală a ierarhului. Era un mod în care ierarhul ascundea de ochii celorlalţi lucrarea lăuntrică. Călăuziţi de el, preoţii aveau o bogată trăire, fiindcă el însuşi prin pilda sa arăta ce înseamnă smerenia.

Este binecunoscut un episod din viaţa ierarhului pe când se afla în lagăr. Când s-a răspândit vestea morţii lui Lenin, toţi deţinuţii au fost puşi să stea în picioare 5 minute în semn de reculegere. Arhiepiscopul însă stătea culcat şi repeta într-una: ,,Fraţilor, gândiţi-vă numai ce se petrece acum în iad: însuşi Lenin a ajuns acolo, şi ce bucurie pe capul dracilor !”[7]

 

Pe când se afla la Solovki

 

Spre sfârşitul verii anului 1925, arhiepiscopul Ilarion a fost transferat pe neaşteptate din lagărul Solovki în Iaroslavli, în izolatorul ,,Korovniki”. Despre această perioadă ierarhul îşi amintea ca despre timpurile cele mai fericite din anii de detenţie. Sperând că vor reuşi să ajungă la o înţelegere cu el, autorităţile au permis unele înlesniri. Acum ierarhul putea să citească şi să scrie în voie, iar după ce articolele sale treceau de cenzură puteau fi publicate. În scrisorile care ne-au rămas de la el ne uimesc smerenia adâncă şi recunoştinţa pentru toate încercările prin care a trebuit să treacă, pentru toate necazurile şi bucuriile. Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, ierarhul rus a căutat să insufle oamenilor cugetul: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”

Arhiepiscopul a fost transferat în Iaroslavli pentru a duce tratative cu conducătorul Universităţii Pedagogice de Stat, E. Tucikov, şi cu episcopul Ghervasie (Malinin), care au încercat să-l atragă de partea unei noi schisme, numită ,,grigoriană”, în fruntea căreia se afla Episcopul Grigorie de Ecaterinburg. Însă arhiepiscopul Ilarion a rămas ferm pe poziţia sa, cu toate că i se promitea demnitatea de mitropolit. Auzind refuzul lui categoric, reprezentantul Universităţii Pedagogice de Stat a spus: ,,Este o încântare să stai de vorbă cu un bărbat instruit. Dar spuneţi-mi: la câţi ani aţi fost condamnat ? Numai la trei ? Pentru Ilarion numai trei ani ? Atât de puţin ?!”[8]

În urma acestei întrevederi, arhiepiscopul a fost condamnat din nou, şi de data aceasta i s-a dat un termen mai lung. Mai întâi, el a fost transferat pe Insula Popov, apoi în Kremlin, şi pe urmă la Sekirka – un loc în care moartea devenise ceva firesc.

De Sfintele Paşti din 1926, arhiepiscopul Ilarion a reuşit să obţină de la şeful lagărului, Eichmans, permisiunea de a săvârşi sfânta liturghie.

,,Slujba de Paşti a fost oficiată în Biserica Sfântul Onufrie. Era o biserică mică şi părăsită, care se afla într-un cimitir. Era atât de mică, încât nu i-a putut încăpea nici pe clericii deţinuţi … Cimitirul se umpluse de lume. Vocea arhiepiscopului Ilarion răzbătea din adâncul bisericii în noaptea rece. Şi iată că toată lumea s-a adunat afară pentru slujbă. Hristos a înviat ! Adevărat a înviat !, au răsunat vocile tuturor însoţite de sunetele clopotelor. Cântând despre moartea care a fost biruită, mergeau în  jurul bisericii cei care erau ameninţaţi să moară în orice clipă ... Corul ‘celor din morminte’ slăvea şi întărea tot mai mult adevărul învierii care nu poate fi biruit de forţele răului”[9] – aşa descrie acea noapte de neuitat episcopul B. Şireaev.

În detenţie, arhiepiscopul Ilarion va rămâne acelaşi ierarh ortodox responsabil pentru unitatea Bisericii şi a turmei sale. În iulie 1926, arhiepiscopul Ilarion a fost unul dintre iniţiatorii ,,Scrisorii din Solovki”, care conţinea apelul tuturor episcopilor ortodocşi închişi în lagărul din Solovki către guvern. În această scrisoare, concepută într-un stil de loialitate, episcopii propuneau soluţionarea mai multor probleme bisericeşti şi de stat, fără a fi ocolite însă problemele cele mai importante.

Când s-a născut o nouă schismă în Biserică, prin apariţia aşa-numitei ,,Declaraţii a locţiitorului patriarhului, mitropolitul Serghie (Stragorodski)” din 29 iulie 1927, arhiepiscopul Ilarion, înţelegând situaţia la care a fost împins mitropolitul, îi atenţiona pe toţi ceilalţi ierarhi de pericolul noii schisme.

Mitropolitul Manuil (Lemeşevski), unul din colegii de celulă ai arhiepiscopului, îşi aminteşte: ,,În luna noiembrie 1927, o parte din episcopii din Solovki erau încercaţi de îndoieli în legătură cu schisma întreprinsă de Mitropolitul Iosif al Petrogradului[10]. Arhiepiscopul Ilarion a reuşit să adune 15 episcopi în chilia arhimandritului Teofan, unde toţi au jurat să păstreze credinţa Bisericii Ortodoxe, în fruntea căreia se afla mitropolitul Serghie. ,,Să nu existe nici o schismă ! Orice ni s-ar spune, le vom primi pe toate ca pe o provocare”[11] – a spus arhiepiscopul Ilarion.

El va scrie episcopului Victor (Ostrovidov) şi multor alte feţe bisericeşti despre schisma mitropolitului Iosif. El condamna poziţia adoptată de schismatici şi, după părerea lui, ruperea de mitropolitul Serghie era ,,o crimă gravă”[12].

Spre sfârşitul anului 1929, autorităţile noului regim au hotărât să-l exileze pe arhiepiscopul Ilarion în Kazahstan, unde ar fi trebuit să rămână până la sfârşitul vieţii. În timpul călătoriei, el a fost jefuit. A ajuns în Sankt Petersburg în ziua prăznuirii Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Ierarhul era destul de bolnav.

Pe data de 6 decembrie, arhiepiscopul a fost transferat din închisoare în Spitalul Haas. Merge prin oraş cu ultimele puteri, având febră. Medicii l-au diagnosticat cu tifos exantematic. Cu puţin timp înainte de moarte, starea sănătăţii lui s-a mai îmbunătăţit. Din spital el scria rudelor: ,,Am fost bolnav de tifos exantematic ..., iar sâmbătă, pe 15 decembrie, se va hotărî soarta mea (dacă voi depăşi criza). Puţine speranţe ca să mă vindec”[13].

Când medicii l-au anunţat că trebuie să-l radă în cap, el a spus: ,,Acum puteţi face ce doriţi”. Cu câteva clipe înainte să-şi dea sufletul, de patul arhiepiscopului s-a apropiat un medic ca să-l anunţe că a trecut criza. La aceasta ierarhul a rostit: ,,Ce bine, acum noi suntem departe ...”[14]. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Pe 15/28 decembrie 1929, arhiepiscopul Ilarion a trecut la Domnul.

Noaptea, sicriul cu trupul neînsufleţit al ierarhului a fost încredinţat rudelor. Ierarhul era de nerecunoscut. În sicriu se afla trupul unui bătrân chinuit şi cu capul ras ... Avea 43 ani. După ce a fost îmbrăcat în veşminte arhiereşti, trupul ierarhului a fost aşezat în alt sicriu. Mitropolitul Serafim (Ciciagov) a cerut ca răposatul arhipăstor să fie înmormântat cu toată cinstea care i se cuvenea. Autorităţile au pus o condiţie: înmormântarea să decurgă fără solemnitate şi să nu se rostească predici.

Slujba de înmormântare a fost ţinută în Catedrala Învierii Domnului din Mânăstirea Novodevici. Mitropolitul Serafim, arhiepiscopul Alexie (Simanski), episcopul Ambrozie (Libin) şi episcopul Serghie (Zenkevici) se rugau în altar, iar slujba a fost săvârşită de episcopul Nicolai (Iaruşevici). Predicile au fost interzise, însă episcopul Nicolai a citit fericirile evanghelice cu atâta însufleţire, încât toţi cei prezenţi la înmormântare plângeau.

Arhiepiscopul Ilarion a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Novodevici. Cinstirea ierarhului a început imediat după moartea lui. La înmormântare au participat câteva mii de credincioşi din oraş. Biserica nu putea să-i încapă pe toţi cei care doreau să-şi ia rămas bun de la arhiepiscop.

 

Mormântul arhiepiscopului Ilarion se află astăzi în biserica Mânăstirii Sretenski din Moscova

 

La vârsta de 26 ani, el scria că a învăţat ,,să se roage cu deosebită dragoste şi trăire pentru Biserică prin rugăciunea: Pomeneşte, Doamne, Biserica Ta sfântă, sobornicească şi apostolească, pe care ai zidit-o cu scump Sângele Tău; întăreşte-o, înmulţeşte-o şi nimiceşte porţile iadului, potoleşte furtunile care se abat asupra Bisericii Tale şi risipeşte eresurile care o atacă, cu puterea Preasfântului Tău Duh”.

Ierarhul ne-a lăsat şi următorul îndemn: ,,Ca să vindecăm sufletul rus măcinat de răni, trebuie să ne pocăim de păcatul împotriva Bisericii, să ne întoarcem la credinţa părinţilor noştri şi să aşezăm Biserica Ortodoxă la locul care i se cuvine în societate şi în stat”[15].

 

 

[1] Varlaam Şalamov, ,,Cetvertaia Vologda”, Naşe Nasledie, nr. 4, 1988.

[2] Preot Mihail Polski, ,,Novâie muceniki rossiiskie”, Reprintonoe izdanie, Moscova, vol. I, p. 127-128.

[3] Ibidem.

[4] B. Şireaev, ,,Neugasimaia lampada”, Naş Sovremennik, nr. 9, 1991, p. 100-102.

[5] Oleg Volkov, Vek nadejd i kruşenii, Moscova, 1989, p. 73.

[6] Ibidem, p. 74.

[7] Preot Mihail Polski, ,,Novâie muceniki rossiiskie”, p. 129.

[8] Ibid., p. 131.

[9] B. Şireaev, ,,Neugasimaia lampada”, p. 102.

[10] A se vedea Sfinţii din catacombele Rusiei (V). Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi începutul Bisericii din Catacombe, de profesor I.M. Andreev. Noi prezentăm istoria, aşa cum a fost scrisă, fără însă a ne fi cu putinţă să emitem anumite judecăţi de valoare. Arhiepiscopul Ilarion Troiţki a avut o poziţie, din dorinţa de a menţine unitatea Bisericii; Mitropolitul Iosif al Petrogradului sau alţii, precum Episcopul Maxim al Serpuhovului (a se vedea Sfinţii din catacombele Rusiei. Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930), episoadele I, II şi III), a avut altă poziţie faţă de cele petrecute, condamnând categoric atitudinea servilă a mitropolitului Serghie Stragorodski faţă de regimul sovietic ateu şi socotindu-l în schismă faţă de Biserică.

În pofida faptului că s-a poziţionat de partea mitropolitului Serghie, pentru a menţine unitatea Bisericii, arhiepiscopul Ilarion a continuat să fie prigonit până la moarte.

[11] ,,Die Russische Orthodoxen Bischole von 1893 bis 1965”, Bio-Bibliographie von Metropolit Manuil (Lemeschevskij), vol. III, Erlangen, 1984, p. 214.

[12] ,,Vâpiski iz pisem zakliucenogo na Solovkah arhiepiscopa Vereiskogo Ilariona (Troiţkogo) po voprosu ob ‘iosifleanskoi oppoziţii’”, Actî Sviateişego Tihona, Patriarha Moscovskogo i vseia Rossii, Moscova, 1994, p. 618.

[13] Preot Mihail Polski, ,,Novâie muceniki rossiiskie”, p. 133.

[14] A.K. Svetozarski, ,,Arhiepiscop Ilarion (Troiţki) i ego vremea”, Arhiepiscop Ilarion (Troiţki). Ocerki iz istorii dogmata o Ţerkvi, Moscova, 1997, p. 15.

[15] Arhiepiscop Ilarion Troiţki, ,,Greh protiv Ţerkvi”, Sankt Peterburskie Eparhialnâe Vedomosti.