----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (V)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episodul anterior

Părinţii din Sketisul Egiptului

Şi în Egipt monahii au dat o mărturie vie a luptei pentru dreapta credinţă. După surghiunul arhiepiscopului ortodox Petru, în scaunul Alexandriei a urcat arianul Luchie. Atunci ereticii, chiar dacă nu erau atât de mulţi la număr, au reuşit să pună stăpânire pe toate bisericile. În plus, un ordin împărătesc poruncea să fie expulzaţi din Alexandria şi din întreaga eparhie a Egiptului toţi apărătorii credinţei niceene.

,,Luchie, precum fusese poruncit, trecea pustiind şi prădând, împreună cu căpetenia oştirii egiptene şi cu mare mulţime de păgâni, iudei şi părtaşi ai lui Arie. Deci şi-a aşezat tabăra aproape de monahii care sălăşluiau în pustie, nădăjduind că dacă se va arăta cu atâta mulţime de norod înaintea monahilor celor iubitori de linişte mai presus de toate, îi va pleca în acest chip spre ascultare. Astfel i-ar fi putut supune şi pe creştinii rămaşi în cetate, pentru că mulţi dintre bărbaţii cei de seamă erau pe atunci egumeni ai mânăstirilor din Egipt şi Tebaida, şi toţi aceştia fugeau de erezia lui Arie ca de foc.

Mulţimile care le urmau acestor părinţi socoteau lucru de mare laudă părtăşia lor la credinţa acelora. Fiindcă, nefiind ei înşişi iscusiţi în cunoaşterea dogmelor şi nevoind să flecărească în van despre asemenea lucruri, credeau cu simplitate că adevărul este cel mărturisit de monahi, prin mijlocirea cărora Dumnezeu – care lua aminte la rugăciunile lor – lucra minuni neobişnuite. Aceste fapte ale virtuţii săvârşite de monahi le adevereau deopotrivă cuvintele despre credinţa ortodoxă.

În vremea aceea, deci, i-am cunoscut ca întâistătători ai monahilor pe cei doi Macarie, Alexandrinul şi cel din cetate (Egipteanul); la fel pe Pamvo şi pe Iraclid, care străluceau ca ucenici ai mai-marelui în virtute şi întâistătătorul tuturor mânăstirilor din Egipt, Marele Antonie, ca şi pe ceilalţi ucenici ai săi.

 

Sfinţii Cuvioşi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul

 

Negreşit, nu era cu putinţă, precum socotea Luchie, ca el să-şi întărească stăpânirea, nici să cârmuiască peste toată Biserica, fără să-i silească mai înainte pe întâistătătorii monahilor să vină la un cuget cu el, lucru pe care a şi purces să-l înfăptuiască. Şi nefiind chip să-i înduplece cu vorbele, s-a străduit să izbândească cu de-a sila.

Deci au năvălit înarmaţi asupra monahilor cu mâinile goale, care nu au ridicat nici un deget în apărarea lor; şi i-au prădat atât de amarnic, că nu ar fi cu putinţă a se înfăţişa prin cuvinte câte au pătimit. În cele din urmă, Luchie şi-a văzut năruit cu desăvârşire scopul său, fiindcă toţi monahii erau gata să-şi întindă şi grumajii lor spre tăiere; pentru că de ar fi fost trebuinţă, bucuros ar fi preferat mai vârtos moartea, decât să primească vreo schimbare fie şi a unei singure dintre dogmele ortodoxe ale Sinodului niceean”[1].

În cele din urmă, năvălind într-o noapte cu oaste asupra monahilor, i-au prins şi i-au surghiunit într-un ostrov locuit de păgâni. Dar monahii i-au întors şi pe aceştia la credinţă şi însăşi capiştea lor au preschimbat-o în biserică ! Iar locuitorii Alexandriei, înştiinţându-se de cele petrecute, s-au ridicat împotriva lui Luchie care, temându-se, le-a îngăduit monahilor să se întoarcă la peşterile lor.

După cum istoriseşte Episcopul Petru al Alexandriei într-una din epistolele sale din surghiun, mulţi pustnici, apărători ai credinţei ortodoxe, erau prinşi şi aruncaţi în temniţă de arieni, care îi supuneau apoi la felurite chinuri şi îi trimiteau la muncă silnică în mine[2].

Părinţii din pustia egipteană aveau cu adevărat o mare râvnă şi o acrivie nemaivăzută în ceea ce privea dreapta credinţă. Se spune despre Avva Agaton că ,,s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are mare dreaptă socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: ‘Tu eşti Agaton ? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru’. Iar el a zis: ‘Ei bine, aşa este’. Şi i-au zis lui: ‘Tu eşti Agaton bârfitorul şi clevetitorul ?’ Iar el a zis: ‘Eu sunt’. Au zis iarăşi: ‘Tu eşti Agaton ereticul ?’ Iar el a răspuns: ‘Nu sunt eretic’. Şi l-au rugat pe el, zicând: ‘Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit ?’ Zis-a lor: ‘Cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu’”[3].

Se spune iarăşi că ,,au venit odată nişte arieni la Avva Sisoe, în muntele lui Avva Antonie şi au început a-i cleveti pe dreptmăritori. Iar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Şi chemându-şi ucenicul i-a zis: Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi citeşte. Şi tăcând ei, s-a aflat eresul lor. Şi i-a slobozit cu pace”[4]. Altă dată iarăşi a plecat Avva Sisoe la un munte mai îndepărtat, unde şedeau nişte schismatici meletieni. Atunci mulţi monahi care ar fi dorit să-l vadă s-au ferit să meargă acolo, temându-se ca nu cumva să se întâlnească cu aceia şi să ,,cadă în ispita ereticilor”[5].

Avva Teodor din Fermi învăţa că trebuie să-i ajutăm pe cei căzuţi în erezie să se întoarcă la dreapta credinţă; dar dacă nu izbutim, să tăiem prieteşugul cu ei, ca nu cumva să ne tragă şi pe noi în rătăcire[6]. Avva Or obişnuia să le tălmăcească din Sfintele Scripturi celor ce-l vizitau şi să-i înveţe credinţa ortodoxă[7]. Iar Avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă cu ereticii, ca nu cumva să ne vatăme otrava lor cea purtătoare de moarte, nici să le citim cărţile, ca să nu dăm morţii sufletul nostru[8]. În sfârşit, Sfântul Macarie Alexandrinul spunea că toţi cei ce nu au primit ,,botezul sfânt”[9] al Bisericii Soborniceşti vor fi duşi după moarte de îngeri în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

 

Monahul Moisi

În aceeaşi perioadă, căpetenia ismailiţilor[10], o femeie cu numele de Mavia, primind lumina cunoştinţei de Dumnezeu, ,,a cerut în fruntea neamului său, ca arhiereu, pe un oarecare Moisi, care pustnicea la hotarul dintre Egipt şi Palestina. Primind cererea, împăratul Valens a poruncit ca acest minunat bărbat să fie adus îndată la Alexandria spre a primi acolo harul arhieresc, fiindcă acest scaun era mai aproape.

Fiind adus Moisi şi văzând că Luchie se pornise să-şi pună mâinile peste el, a zis: ’Să nu fie ca eu să fiu hirotonit prin mâna ta. Căci nu se pogoară harul Sfântului Duh când îl chemi tu’. Luchie însă a zis: ’De ce rosteşti cu bănuială acestea ?’ Iar Moisi i-a răspuns: ’Nu vorbesc din bănuială, ci ştiu bine cele pe care le grăiesc. Fiindcă tu nu numai că lupţi împotriva dogmelor apostoleşti şi înveţi cele contrarii, ci la cuvintele de hulă adaugi încă şi fapte fără de lege. Căci ce rău-credincios nu a pătruns prin tine în adunările bisericeşti ? Care dintre bărbaţii vrednici de laudă nu a fost izgonit ? Iar faptele îndrăznite de tine în toate zilele nu au lăsat oare în umbră orice cruzime barbară ?’ Pe când Moisi spunea acestea cu îndrăzneală, Luchie, auzindu-l, era gata spre ucidere, dar temându-se ca nu cumva să se ridice din nou asupra lui răzmeriţa norodului, care de-abia se sfârşise, a poruncit ca Moisi să fie încredinţat spre hirotonie altor episcopi, aşa cum ceruse.

După ce monahul a primit darul arhieriei – dimpreună cu care avea şi o minunată credinţă –, s-a dus la cei care-l chemaseră şi i-a călăuzit pe calea adevărului, atât prin învăţăturile sale apostoleşti, cât şi prin puterea minunilor pe care le săvârşea”[11].

 

Cuviosul Isaachie

Câţiva ani mai târziu (378), Valens şi-a adunat oştirea ca să pornească război împotriva barbarilor. ,,Atunci şi acest cuvios Isaachie, venind din Răsărit la vreme cuviincioasă şi ieşindu-i în cale împăratului, i-a zis: ’Împărate, porunceşte să se deschidă bisericile creştinilor, căci de vei face aşa, cunoaşte că te vei întoarce biruitor asupra vrăjmaşilor’. Împăratul însă, învârtoşat fiind, a socotit întru nimic cuvintele sfântului, aşa încât a doua zi acesta a mers iarăşi şi i-a zis: ’Împărate, deschide bisericile şi să ştii că te vei întoarce biruitor şi cu pace’.

Împăratul şi-a urmat calea mai departe, defăimându-l pe sfânt; şi trecând încă o zi, acesta a mers a treia oară la împărat şi apucându-i calul de frâu, căuta să-l înduplece, când cu mustrări, când cu rugăminţi. Şi spunând el acestea, au ajuns la o râpă înfricoşătoare, plină de mărăcini ascuţiţi. Iar împăratul le-a făcut semn ostaşilor să-l arunce pe sfânt în prăpastie.

Căzând între spini, sfântul socotea că se afla pe un aşternut moale şi-I mulţumea lui Dumnezeu. Şi iată venind îndată doi bărbaţi în haine albe şi plini de har care, după ce l-au scos pe sfânt nevătămat din prăpastie şi l-au aşezat în piaţă înaintea împăratului, s-au îndepărtat.

Acestea văzându-le, împăratul s-a minunat şi a zis: ’Nu este acesta cel ce a fost aruncat în râpa aceea teribilă ?’ Iar sfântul iarăşi i-a zis: ’Deschide, rogu-te, bisericile şi te vei întoarce de la război cu bucurie; iar de nu vei face aşa, cunoaşte că îndată ce se va porni războiul cu barbarii, tu vei fugi doar cu un singur om şi te vei ascunde într-o şură, iar acolo vei fi ars cu foc de vrăjmaşi’.

 

Sfântul Cuvios Isaachie

 

Dar împăratul, deşi uimit şi înfricoşat de toate câte le văzuse, l-a defăimat pe sfânt ca pe un lipsit de minte; şi nu numai atât, ci l-a predat la doi ostaşi, Saturnin şi Victor cu numele, poruncindu-le să-l ţină sub pază până când el se va întoarce de la război; căci atunci, zicea, voieşte să-l dea la moarte prin foc. Şi i-a zis sfântul: ’Dacă tu, împărate, te vei întoarce de la război sănătos şi cu pace, este lucru hotărât că mie nu mi-a grăit Dumnezeu’”[12].

Cu adevărat, împăratul nu s-a mai întors şi toţi s-au minunat de proorocia sfântului. L-au rugat de asemenea să rămână în Constantinopol, unde a şi întemeiat vestita mânăstire numită a Dalmaţilor.

 

* * *

 

După moartea lui Valens, Ortodoxia avea de acum calea spre biruinţă deschisă. În Răsărit împărăţea Teodosie cel Mare (379-395), iar în Apus dreptcinstitorul Graţian. Episcopii ortodocşi începeau să se întoarcă din exil la eparhiile lor[13], iar cetăţile se declarau pe rând de acord cu hotărârile Sinodului niceean. Doar câteva dintre ele rămăseseră credincioase arianismului, în frunte cu Constantinopolul care, în ultima perioadă de circa 40 ani, fusese păstorit fără întrerupere de episcopi eretici[14].

În anul 379, Sfântul Grigorie Teologul este trimis în sprijinul puţinilor ortodocşi din cetate. El însuşi descrie situaţia dezolantă de atunci, precum urmează: ,,Această turmă, pe când era mică şi sărmană, după cele văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă şi rămăşiţa unei turme, era fără rânduială, fără veghetor asupra ei, fără îngrăditură, nici fiind liberă să pască, nici înconjurată de un ţarc, ci în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38), împrăştiată şi risipită care încotro, fiecare după cum îşi putea găsi adăpost sau păşune, şi mulţumit dacă putea apuca să scape singur”[15].

 

Sfântul Grigorie Teologul

 

Sfinţitul Dositei[16] adaugă că ,,întrucât ortodocşii nu mai aveau nici o biserică, acesta [Grigorie] a transformat o casă oarecare în lăcaş de rugăciune, pe care l-a numit Anastasia (Învierea) [...] Câte osteneli şi lupte a săvârşit pentru dreapta credinţă, cine ar fi în stare a le spune sau scrie ? Ajunge afirmaţia binecunoscută că [la sosirea sa] a aflat o mie de biserici ale arienilor şi nici măcar una ortodoxă, iar după retragerea lui [în 381] erau o mie şi una ale creştinilor şi nici măcar una a arienilor”[17].

În 380, împăratul Teodosie cel Mare l-a alungat din scaunul Constantinopolului pe episcopul arian Demofil, şi în locul lui a urcat sfinţitul Grigorie[18]. Alexandria şi Antiohia se izbăviseră de asemenea, în cei 2 ani precedenţi, de păstorirea arienilor Luchie şi Evzoie. Astfel, în scaunul Antiohiei a urcat Sfântul Meletie, punând capăt unei perioade de aproape 50 ani de episcopat al arienilor în cetate.

În cele din urmă, Sinodul al II-lea Ecumenic (381) a întregit biruinţa Ortodoxiei. Părinţii sinodali au întărit Simbolul de la Niceea şi l-au completat cu câteva articole, privind în principal deofiinţimea Sfântului Duh cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi[19].

 

 

[1] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XI, cap. 27.

[2] Ibid., cap. 28.

[3] Patericul egiptean, la Avva Agaton, pct. 5.

[4] Patericul egiptean, la Avva Sisoe, pct. 25.

[5] Patericul egiptean, la Avva Sisoe, pct. 48.

[6] Patericul egiptean, la Avva Teodor din Fermi, pct. 4.

[7] Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, Bucureşti, 1998, p. 54.

[8] Pavel Monahul, Everghetinosul, vol. IV, pricina a 18-a, cap. 1, p. 225.

[9] Sfântul Macarie Alexandrinul, Cuvânt despre ieşirea sufletului.

[10] Ismailiţii sau saracinii constituiau populaţia arabă din Orientul Apropiat.

[11] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, p. 188-189.

[12] Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. II, p. 174-175.

[13] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a V-a, cap. 2, p. 199.

[14] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 73-80.

[15] Sfântul Grigorie Teologul, ,,Cuvânt de bun rămas, în prezenţa celor 150 de episcopi”, Cuvântări, Alexandria, 2009, p. 171.

[16] Dositei al II-lea Notara, patriarh al Ierusalimului (1669-1707).

[17] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 2, § 2.

[18] Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 5874, P.G. 108, 197BC.

[19] F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. I, § 68, 1.