----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Diavolii revoluţionari ai Rusiei (II)

 

Partea I

Şi totuşi anarhismul lui Bakunin nu era doar tunete şi fulgere. Pentru el, ,,nimicirea statului” nu era, ca la Marx şi Engels, o idee în esenţă utopică care era secundară ideii centrale a luptei de clasă[1]: pentru el, era miezul chestiunii. Fiind un partizan al libertăţii absolute mai consecvent decât oricare dintre marxişti, el percepea că însuşi statul socialist va fi un instrument de opresiune. De fapt, el avertiza că ,,birocraţia roşie” va fi ,,cea mai mârşavă şi cea mai periculoasă minciună a secolului”. Şi în 1870 el a prezis cu acurateţe ceea ce a avut loc în realitate în 1917: ,,Ia pe cel mai radical dintre revoluţionari şi pune-l pe tronul a toată Rusia sau dă-i puteri dictatoriale ... şi înainte ca anul să se sfârşească el va fi mai rău decât ţarul însuşi”.

Viziunea lui Bakunin despre socialism părea mai probabil că va triumfa în anii 1869-1871, între Congresul de la Basel şi Comuna din Paris, decât cea a lui Marx. Cu toate acestea, Marx l-a învins pe Bakunin pretinzând că Comuna din Paris era începutul noi revoluţii a proletariatului (ca opus burgheziei), care se va răspândi din Franţa în Germania în întreaga Europă. S-a răspândit, dar nu în felul pe care l-a prezis el: primul său succes a fost în Rusia mojică, nu în Germania proletară – precum a prezis Bakunin, nu Marx. Fiindcă Bakunin a fost capabil să anticipeze, aşa cum scria Isaiah Berlin, ,,că [revoluţiile] erau pe cale a se dezvolta nu în cele mai industrializate societăţi, pe o curbă crescândă a progresului economic, ci în ţările în care majoritatea populaţiei era aproape de nivelul de subzistenţă şi avea cel mai puţin de pierdut la o mişcare socială – ţărani primitivi în condiţii de sărăcie teribilă în economii rurale înapoiate unde capitalismul era cel mai slab, precum Spania şi Rusia”[2].

 

Mihail Bakunin

 

Marx şi Engels aveau în comun cu Bakunin următoarea idee: ei vedeau limpede că duşmanul care trebuia distrus, dacă revoluţia avea să reuşească, era Rusia. Precum a spus Engels: ,,Nici o revoluţie în Europa şi în întreaga lume nu poate ajunge la victoria finală câtă vreme statul rus actual există ...”[3]. Şi cum spunea Bakunin: ,,Ţinta revoluţiei este Rusia, cele mai mari forţe ale ei vor fi dezlănţuite acolo, şi acolo ea va atinge perfecţiunea. Constelaţia revoluţiei se va înălţa sus şi frumos în Moscova dintr-o mare de sânge şi foc pentru a deveni o stea călăuzitoare pentru întreaga omenire eliberată”.

 

* * *

 

Bakunin a fost primul terorist ,,pur”. Dar el trăia în străinătate. Mai tipic pentru diavolii tineri care au ajuns să domine mişcarea revoluţionară din interiorul Rusiei a fost Nicolai Işutin. Ronald Seth scrie: ,,El era fiul unui negustor şi al unei mame care venea dintr-o familie nobilă. La vârsta de 2 ani i-au murit ambii părinţi şi el a fost crescut până la 11 ani de rudele tatălui său. În 1863 el a intrat la universitatea din Moscova, unde el a adunat îndată în jurul lui un grup de tineri asupra cărora a exercitat curând o influenţă extraordinară.

Işutin nu era un intelectual, şi cu toate că dispreţul său faţă de învăţătură ar fi putut fi o atitudine, el nu a mai mers multă vreme la universitate atunci când s-a decis să renunţe la studii pentru a-şi devota tot timpul Cauzei. Mulţi dintre adepţii săi şi-au imitat liderul în această privinţă.

Grupul a devenit repede puternic şi activ, şi membrii lui erau hotărâţi – precum se exprimau ei – ‘să meargă la oameni’; ei şi-au sacrificat nu numai carierele, ci toate bunurile personale. Ca un pas practic în crearea unui contact cu oamenii, ei au înfiinţat societăţi cooperative şi amicale pentru muncitori, meşteşugari şi elevi”.

Însă, această etapă populistă romantică nu a durat mult. Fiindcă în realitate ,,toate eforturile şi variatele scheme ale lui Işutin erau îndreptate către un scop unic: crearea unei forţe revoluţionare. Pentru a-l atinge, el a azvârlit pe fereastră toate scrupulele şi a introdus o nouă abordare a mijloacelor prin care scopul ar fi putut fi atins: terorismul gol-goluţ.

Grupul credea că o revoluţie a ţăranilor va avea loc în mai puţin de 5 ani. Concepţia lor despre această revoluţie diferea de orice concepţie anterioară de revoltă populară; avea să fie radicală şi ‘economică’ şi nu trebuia permis ca nimic să preîntâmpine ca ea să aibă loc.

Politica extremistă nemiloasă promovată de Işutin nu a plăcut tuturor membrilor grupului, şi drept urmare, între anii 1865-1866, a luat fiinţă un grup mai mic înăuntrul grupului care era pregătit să transpună în faptă ideile extreme ale liderului lor. Numit de Işutin Organizaţia, acest grup mai mic consta în cea mai mare parte din tineri extrem de săraci, dintre care mulţi erau fiii unor preoţi de ţară al căror mod de viaţă diferea puţin de cel al ţăranilor. Puţini veneau din familii din ţărani.

 

Nicolai Işutin (1840-1879)

 

Cu toate acestea, nici măcar această bandă mică şi selectă nu răspundea în întregime tuturor scopurilor fondatorului ei. Propaganda extremistă şi agitaţia, da – dar nu terorismul absolut, şi acesta din urmă era drag inimii lui Işutin. Deci în cadrul Organizaţiei s-a dezvoltat de asemenea alt grup, o celulă secretă, chiar mai selectă, alcătuită din studenţi care trăiau împreună ‘în comun’. Ei şi-au dat numele de Iad ...

Existenţa Iadului avea să fie ţinută secretă chiar de membrii Organizaţiei[4].

Era un nume potrivit pentru o organizaţie, ale cărei straturi în straturi amintea de Illuminati lui Weishaupt. Şi era un membru al Iadului, tânărul nobil Dimitrie Vladimirovici Karakozov (1840-1866), care a făcut prima încercare eşuată de a-l asasina pe ţar. ,,Chinuit de remuşcare din cauza exploatării ţărănimii de către tatăl său, el a fost entuziasmat în mod personal privind misiunea sa. ‘M-am hotărât să-l nimicesc pe ţarul cel rău ... şi să mor pentru poporul meu iubit’. Pe 4 aprilie 1866, data prezisă pentru revoluţie în Ce este de făcut ? (What is to be Done ?), el s-a grăbit către ţar pe când acesta părăsea Grădina de Vară din Sankt Petersburg, dar tentativa a fost zădărnicită de Ossip Komissarov care i-a lovit cotul chiar înainte de a trage; gărzile l-au arestat când el încerca să tragă al doilea foc, şi au găsit o fiolă de stricnină în jacheta sa. ‘Ce vrei ?’, l-a întrebat ţarul. ‘Nimic, nimic’, i-a răspuns el. În ciuda implorării de a fi iertat şi a convertirii la Ortodoxie, Karakozov a fost executat prin spânzurare pe 3 septembrie 1866; 10 dintre complicii săi au fost condamnaţi la muncă silnică”[5].

Printre aceştia s-a aflat şi Işutin, care şi-a petrecut ultimii 11 ani de viaţă nebun[6] ...

 

* * *

 

Următorul lider terorist a fost Serghie Ghenadievici Neceaev[7] (1847-1882), un profesor de Sfânta Scriptură care din anii săi de studenţie s-a dedicat activităţii politice[8].

În 1869, Neceaev a plecat cu un paşaport fals la Geneva, unde s-a alăturat lui Bakunin şi Ogarev[9], un prieten al lui Herzen. Asemenea lui Bakunin, el era un anarhist: ,,Noi suntem distrugători – afirma el –, alţii vor crea”.

Împreună cu Bakunin, Neceaev a scris Catehismul revoluţionarului, care declara:

 

,,1. Revoluţionarul este o persoană condamnată. El nu are nici propriile interese, nici afaceri, nici sentimente, nici atracţii, nici măcar nume. Totul în el este înghiţit de un singur interes exclusiv, un singur gând, o singură pasiune: revoluţia.

2. În adâncul fiinţei sale, el a rupt – nu doar în cuvinte, ci şi în realitate – orice legătură care-l leagă de ordinea civilă şi de întreaga lume civilizată, de toate legile, decenţa, condiţiile sociale şi moralitatea acestei lumi. El este duşmanul ei necruţător, şi dacă el ar continua să trăiască în ea, atunci ar fi doar cu scopul de a o distruge mai trainic.

3. Revoluţionarul dispreţuieşte toate punctele de vedere doctrinale şi a respins ştiinţa seculară, dăruind totul generaţiilor viitoare. El ştie o singură ştiinţă: ştiinţa distrugerii. Pentru aceasta şi doar pentru aceasta el a studiat mecanica, fizica, chimia şi probabil medicina.

4. El dispreţuieşte şi urăşte moralitatea socială contemporană în toate manifestările sale. Moralitatea pentru el este ceea ce ajută triumfului revoluţiei. Imoralitatea şi crima este tot ceea ce îl împiedică ...

7. Natura revoluţionarului autentic exclude orice romantism, orice sensibilitate, exaltare sau distracţie. Exclude chiar ura şi răzbunarea personale. Pasiunea revoluţionară, devenind în el un fenomen cotidian, de fiecare minut, trebuie să fie unită cu o cumpătare rece ...

25. Venind mai aproape de oameni, noi trebuie în primul rând să fim uniţi cu acele elemente ale poporului care din vremea întemeierii statului moscovit nu au încetat să protesteze, nu în cuvinte, ci în fapte, împotriva a tot ceea ce este legat direct sau indirect de stat: împotriva nobililor, împotriva funcţionarilor, împotriva popilor, împotriva lumii breslelor şi împotriva ţăranilor bogaţi, devoratorii lumii. Noi ne vom uni cu lumea sălbatică a hoţilor, aceşti adevăraţi şi singuri revoluţionari din Rusia”.

 

În planul pentru revoluţie al lui Neceaev, diverse personalităţi publice trebuiau împuşcate, dar Alexandru al II-lea însuşi nu trebuia ucis, ci torturat şi executat public ,,înaintea întregii plebe eliberate, pe ruinele statului[10].

După marea lucrare de distrugere, potrivit lui Neceaev, toată puterea va fi concentrată în mod necesar în mâinile unui Comitet Central. În acest centralism, el diferea de mai democraticul Bakunin. Toţi trebuiau să presteze muncă fizică. Disidenţii trebuiau să fie executaţi ...

În august 1869, Neceav s-a întors în Rusia ca aşa-zisul reprezentant al Mişcării Revoluţionare Mondiale la Geneva şi a organizat o ,,Societate pentru Retribuţie Naţională” în Moscova. Pe 21 noiembrie, el şi 4 membri ai ‘grupului de 5’ din Moscova l-au ucis pe cel de-al cincilea membru al grupului, un tânăr student la Colegiul Agricol din Moscova pe nume Ivanov, pentru că a refuzat chipurile să îndeplinească instrucţiunile comitetului de la Geneva. Ivanov a fost strangulat, apoi împuşcat, şi trupul său a fost împovărat cu pietre şi aruncat într-un iaz.

Istoria uciderii lui Ivanov este reprodusă cu fidelitate în istoria uciderii lui Şatov din Demonii (1872) lui Dostoievski, o descriere captivantă a cum o societate burgheză este ca şi posedată de demoni şi se aruncă ea însăşi spre distrugere precum porcii gadarenilor din Evanghelie (care sunt citaţi la începutul romanului). Aceasta era o profeţie năucitoare a revoluţiei, şi a cum liberalismul bine intenţionat ar putea expune societatea la cel mai rău demonism. Precum scria Leon Şestov: ,,Dacă Darwin ar fi văzut în viaţa sa ceea ce a văzut Dostoievski, el nu ar fi vorbit despre o lege de auto-conservare, ci despre o lege de auto-distrugere”[11].

După crimă, Neceaev, ca Petru Verkovenski din roman, a fugit mai întâi la Petersburg şi apoi în străinătate. El s-a întors la Geneva, unde s-a reîntâlnit cu Bakunin şi Ogarev şi a participat la încercarea lor neizbutită de a retipări jurnalul lui Herzen din Londra, Clopotul (The Bell). Cruzimea sa în îndeplinirea propriului principiu al lui Bakunin că scopul justifică mijloacele l-a îngrozit până şi pe Bakunin, care curând a rupt-o cu el. Neceaev a mers atunci la Londra, unde a început să publice jurnalul său terorist Obştea Satului (Village Commune), care a fost condamnat aspru de Engels.

El s-a întors ulterior în Elveţia, unde a fost arestat de poliţia elveţiană pe un ordin de extrădare, ca criminal şi nu ca delicvent politic, şi înmânat poliţiei ruse. Pe 8 ianuarie 1873, el a fost judecat pentru crimă de Curtea Districtuală din Moscova şi condamnat la 20 ani detenţie grea. În orice caz, el nu a fost trimis în Siberia, ci încarcerat în Fortăreaţa Petru şi Pavel din Sankt Petersburg, unde a murit la un an şi 10 luni după Dostoievski, în noiembrie 1882.

,,Anarhismul ateist – scria Dostoievski – este aproape, copiii noştri îl vor vedea. Internaţionala a decretat că revoluţia europeană ar trebui să înceapă în Rusia, şi va începe, fiindcă nu există nici un contrafort demn de încredere împotriva ei cu noi, nici în administraţie, nici în societate. Revolta va începe cu ateismul şi cu jefuirea întregii bogăţii. Ei vor începe să submineze religia, să distrugă bisericile şi să le transforme în barăci şi dughene. Ei vor îneca lumea în sânge şi apoi ei înşişi vor fi înspăimântaţi”.

Înspăimântaţi de ce ? Înspăimântaţi că în etalarea acestei activităţi demonice, ei înşişi sunt agenţii neştiutori şi sclavii demonilor. Acesta a fost într-adevăr cazul în perioada sovietică, când mulţi oameni – şi nu numai credincioşii – au trăit prezenţa aproape palpabilă a demonilor la lucru. O raţionalizare sofisticată a răutăţii diavoleşti în termeni psihologici era o banalitate deja în vremea lui Dostoievski, aşa cum este exemplificată în cuvintele lui Ivan Karamazov către diavolul: ,,’Nici o clipă nu te-am luat drept realitate’, a strigat Ivan cu un soi de furie. ‘Tu eşti o minciună, tu eşti boala mea, tu eşti o fantomă. Numai nu ştiu cum să te distrug şi mi-e teamă că va trebui să sufăr pentru o vreme. Tu eşti halucinaţia mea. Tu eşti întruchiparea mea, dar numai a unei părţi din mine – a gândurilor şi simţămintelor mele, dar numai a celor mai josnice şi stupide. Din acest punct de vedere tu chiar m-ai putea interesa, doar dacă aş avea timp să-l pierd cu tine’”[12].

Dar demonii erau doar prea reali; ei nu erau halucinaţie. Şi coşmarul revoluţiei pe care Dostoievski a anticipat-o atât de limpede şi înfricoşător se va impune în zorii conştiinţei întregii Rusii la doar o generaţie după moartea sa.

 

 

[1] Gareth Stedman-Jones scrie: ,,Viziunile dispariţiei statului [la Marx] aparţineau anilor ‘1840: 1848 a spulberat aceste speranţe nevinovate” (,,Căile revoluţiei”, BBC History Magazine, vol. 3 (6), iunie 2002, p. 36).

[2] Isaiah Berlin, Studiul adecvat al omenirii (The Proper Study of Mankind), London: Pimlico, 1998, p. 584.

[3] Friedrich Engels, Karl Marx şi mişcarea revoluţionară în Rusia (Karl Marx and the Revolutionary Movement in Russia).

[4] Ronald Seth, Teroriştii ruşi (The Russian Terrorists), London: Barrie and Rockliff, 1966, p. 28-29.

[5] Richard Evans, Urmărirea puterii. Europa 1815-1914 (The Pursuit of Power. Europe 1815-1914), London: Penguin, 2017, p. 611.

[6] Ronald Seth, Teroriştii ruşi, p. 30-31.

[7] A se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos. Şi părintele Serafim Rose vorbeşte despre el, a se vedea NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XI).

[8] Combinaţia dintre educaţia de seminar şi activitatea revoluţionară nu era neobişnuită. Dobroliubov era fiul unui preot, Stalin era seminarist.

[9] Nicolai Ogarev (1813-1877), poet, istoric şi activist politic.

[10] V.F. Ivanov, Intelighenţia rusă de la Petru I până în zilele noastre (Russkaia Intelligentsia i Masonstvo ot Petra I do nashikh dnej), Moscow, 1997, p. 342-343.

[11] Lev Şestov, În balanţele lui Iov (Na Vesakh Iova), Paris: YMCA Press, 1975, p. 67.

[12] Dostoievski, Fraţii Karamazov, XI, 9.