Despre lupta cu păcatul
de Sfântul Teofan Zăvorâtul
 
PARTEA I

După ce omul, prin voinţa sa, s-a împotrivit voinţei lui Dumnezeu, făcând pe plac voinţei diavolului, el a căzut sub stăpânirea acestuia şi a pierdut puterea ce i s-a dat dintru început, de a umbla liber şi bucuros în voia lui Dumnezeu. Acum, dimpotrivă, în suflet i s-a întipărit dorinţa nesupunerii faţă de Dumnezeu şi de a trăi după bunul plac. Această pornire greşită a inimii omului a trecut de la un om la toţi oamenii şi toţi au devenit în aceasta ca unul: Pentru aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi aşa la toţi oamenii moartea a trecut, întru acela, prin care toţi au păcătuit (Romani 5, 12). Iar această poftă de a ne satisface doar propria voie, fără a ne supune voii lui Dumnezeu, refuzul de a ne împotrivi nouă înşine şi a ne supune lui Dumnezeu este ceea ce se numeşte păcatul care sălăşluieşte în noi (potrivit Romani 7, 17-20, 23).

Păcatul, cuibărindu-se chiar în adâncul sufletului, o dată cu aceasta şi-a supus şi toate puterile sufleteşti: mintea, voinţa şi simţurile şi, ca urmare, s-a descompus într-o mulţime de înclinaţii, patimi şi gânduri păcătoase; din suflet a trecut în trup, de aici în fapte şi în gesturi şi, în acest fel, a pătruns în întreaga conduită şi în toate relaţiile omului. Precum spune Sfântul Macarie cel Mare, „păcatul s-a înrudit cu întreaga fiinţă a omului – şi cu sufletul, şi cu gândurile, şi cu mintea – şi a cutremurat toate părţile trupului; şi nimic, nici din suflet şi nici din trup, nu rămâne slobod şi departe de influenţele păcatului ce sălăşluieşte în noi”. „Tot omul este învăluit în acest păcat, ca să nu mai poată vedea, aşa cum ar vrea, ci să vadă rău, să audă rău, ca picioarele să-i fie iuţi către ticăloşii şi mâinile întinse către fărădelegi, iar inima preocupată cu gânduri necurate”.

Păcatul care trăieşte în noi, împreună cu diavolul tatăl lui, este despotul care ţine sufletul în robia sa şi nu-i dă voie omului să facă ceea ce nu îi este pe plac. Ca un instinct, îl ademeneşte pe păcătos pe drumul obştesc tot mai departe, fără să-i dea răgazul să Scriptura 73chibzuiască şi să-şi curme cumva lanţul dorinţelor păcătoase. De cele mai multe ori, păcătosului nici prin minte nu-i trece să-şi schimbe viaţa: el nici nu se gândeşte că păcătuieşte, „cufundat în marea uitării şi în bezna patimilor, de parcă şi-ar fi făcut lăcaş la porţile iadului”. „În jurul inimii s-a lăsat parcă un fel de perdea de întuneric, un fum ce iese din focul duhului lumesc, care nici gândului nu îi dă voie să comunice cu Dumnezeu, nici sufletului să se roage din proprie dorinţă sau să creadă, sau să-L iubească pe Dumnezeu”.

 
Sfântul Teofan Zăvorâtul († 1894)
 

Dar chiar dacă păcătosul vede, chiar dacă află că nu trebuie să facă una sau alta, că o dorinţă sau alta, o înclinaţie sau alta sunt imorale, chiar atunci, ce folos ? El nu vrea să ridice un deget, să facă un pas împotriva vreunei dorinţe sau înclinaţii nelegiuite; pentru că, în general, el nu doreşte să nu păcătuiască, nu vrea să se împotrivească sieşi şi să se supună dreptăţii lui Dumnezeu. El este un prizonier ce s-a văzut legat de mâini şi de picioare şi s-a lăsat nepăsător în voia sorţii înjositoare de rob. Aceasta este boala de căpătâi, este răul înrădăcinat, care susţine toate celelalte boli sufleteşti, care hrăneşte toate pornirile păcătoase: lipsa dorinţei de a ne ridica împotriva păcatului, lipsa dorinţei de a ne supune voinţei lui Dumnezeu.

Cine vrea să se elibereze din robia păcatului, cine vrea să-şi curăţească sufletul de toate spurcăciunile, acela, mai întâi de toate, trebuie să urască păcatul, să aprindă în el dorinţa de a i se împotrivi, să stârpească în el împotrivirea faţă de legea lui Dumnezeu şi să-şi aprindă dorinţa de a umbla în această lege; el trebuie negreşit să-şi înfrângă voia proprie. Fără aceasta, este cu neputinţă a face vreun bine, este cu neputinţă a birui vreo mişcare a păcatului.

Este adevărat – spune Sfântul Macarie –, „sunt unii care se abţin de la orice desfrânare, de la hoţii, de la lăcomie şi de la alte păcate asemănătoare, şi de aceea se consideră sfinţi, dar în realitate se află chiar foarte departe de sfinţenie. Căci în minţile lor sălăşluieşte multă răutate, care încă nu i-a părăsit”. „Căci nu numai simpla abţinere de la rele este curăţire, ci stârpirea desăvârşită a acestora din conştiinţă este curăţirea. Oricine ai fi, străbătând gândurile care se nasc şi cresc în tine, pătrunde până la sufletul tău prizonier şi rob al păcatului, şi scrutează-ţi gândurile până în străfund şi cercetează-ţi adâncimile cugetărilor; şi vei vedea în străfundurile sufletului tău şarpele care se târăşte, se cuibăreşte şi te ucide, otrăvindu-ţi sufletul, fărâmă cu fărâmă. Fiindcă inima este o prăpastie fără fund, dar dacă vei ucide acest şarpe, te vei lăuda înaintea Domnului cu curăţenia ta; iar dacă nu, smereşte-te ca un neputincios şi păcătos”.

Această răutate, acest şarpe care s-a ascuns în inimă – dorirea păcatului şi nedorirea dreptăţii – este cel care trebuie stârpit dintru început. Fără aceasta, nu este cu putinţă nici o izbândă: orice vei face, parcă vei avea mâinile tăiate.

Fără îndoială, nu se va curăţi dintr-o dată în chip văzut nici acela în care s-a petrecut deja schimbarea radicală a voinţei. Împotriva lui se vor ridica patimile, înclinaţiile, obiceiurile, tot ceea ce făcea mai înainte cu plăcere şi cu ce se îndeletnicea nestingherit. Dar, cel puţin după această schimbare, el are posibilitatea să se împotrivească acestor porniri, să le slăbească, să le micşoreze şi să le împuţineze. După schimbarea dispoziţiei principale, urmează schimbarea puterilor sufletului: ale simţurilor, ale voinţei şi ale minţii, iar apoi slăbirea sau chiar stingerea completă a patimilor şi înclinaţiilor, unele după altele, deşi toate acestea nu se petrec dintr-o dată, nici numaidecât. Să cazi este uşor, dar nu este uşor să te ridici; este uşor să alergi la vale, dar nu-i uşor să urci la deal.

Aşadar, este clar că este cu neputinţă să te eliberezi fără luptă de jugul robiei păcatului, şi fără o luptă încrâncenată, îndelungată, iar această luptă este de două feluri, sau poate fi dusă în două moduri.

Mai întâi, trebuie să te ridici împotriva păcatului, să-l urăşti în general, să-l izgoneşti din sălaşul său de căpetenie prin schimbarea radicală a voinţei, prin deşteptarea setei de a te împotrivi păcatului şi prin supunerea faţă de voia sfântă a lui Dumnezeu. Abia apoi poţi să te răzvrăteşti şi împotriva odraslelor acestui păcat, să stârpeşti rămăşiţele lui din tine, dacă este cu putinţă, până la decimarea lui deplină. Acolo se dă bătălia decisivă, iar aici doar se potolesc răzvrătirile răzleţe ale celui învins; acolo se dărâmă principala redută a vrăjmaşului, iar aici el este izgonit pentru totdeauna de pe pământul restituit prin biruinţă stăpânului legitim şi este urmărit până în cele din urmă hotare ale sale.

A. Biruinţa principală a sufletului împotriva păcatului trebuie să o punem, în general, pe seama luptei creştinului cu păcatul, întrucât, deşi în cadrul ei lucrează cu precădere harul, rămâne destul loc pentru întrebuinţarea nestingherită a propriilor puteri sufleteşti, aşa cum vom vedea din descrierea luptei.

1. Prima lucrare în suflet – trezirea – aparţine harului. Păcatul ascunde lanţurile cu care leagă sufletul, iar acesta, orbit fiind, se deprinde cu robia sa şi chiar începe să o îndrăgească. Nebănuind nici un fel de primejdie pentru el, păcătosul doarme un somn de moarte. El nu se va ridica şi nu va învia, dacă harul nu-l va deştepta şi nu-l va însufleţi. De aceea, Mântuitorul stă şi bate la porţile inimii. Clipa, mijlocul, împrejurarea acestei revolte sunt ascunse cu desăvârşire în înţeleapta proniere a harului dumnezeiesc. El vine pe neaşteptate, îl smulge pe păcătos din iureşul păcatului şi îl aşează în afara lui, fără vreo contribuţie din partea omului, deşi luând întotdeauna în seamă deschiderea morală a omului.

Pentru cel trezit de har, totul se luminează într-o clipă, ca într-o străfulgerare totală, atât în el, cât şi în jurul lui. În faţa lui se dezvăluie cu o deosebită putere însuşirile lui Dumnezeu, dependenţa omului de Dumnezeu, menirea omului şi îndeosebi starea lui sufletească actuală. Este ca şi cum ar fi pus acum în relaţia şi în legătura cuvenită cu toate cele de care trebuie să fie legat. O asemenea clarviziune, răsfrângându-se în inimă, naşte în om sentimentul propriei depravări, al înjosirii, şi mâhnirea surdă că s-a lăsat dus până aici, convingerea profundă că nu se cade ca el să fie aşa şi nevoia de a ieşi din această decădere, ca şi o oarecare presimţire a unei vieţi mai înalte şi a unei stări mai bune.

Starea în care se află sufletul la trezirea harului este o stare care poate fi produsă numai de har. Desigur, despre tot ce se întâmplă atunci în sufletul omului poate judeca orice păcătos, singur cu sine, chiar poate să-şi trezească simţăminte asemănătoare; dar aceste acţiuni ale libertăţii sunt cu totul altceva decât trezirea harică. Propriile contemplaţii ale păcătosului deviază, de regulă, spre lucrurile din afară, pe când lucrarea harică restrânge atenţia păcătosului numai asupra lui; din această cauză, gândurile îi alunecă numai pe suprafaţa sufletului, fără a se atinge de inimă, şi dacă uneori o ating, o ating uşor, fără a pătrunde în adâncul ei; în timp ce trezirile harice pătrund chiar în adâncul fiinţei omeneşti şi ating cele mai fundamentale temelii ale ei; căci lui Dumnezeu Îi este propriu a vorbi inimii în mod direct. Iar simţămintele pe care şi le trezeşte uneori păcătosul printr-o îndelungată şi încordată contemplaţie asupra celor mai uluitoare lucruri sunt cu totul lipsite de trăinicie. Ele se înghesuie cu putere în inimă, se menţin nestingherite în ea, dar sunt gata să dispară o dată cu întreruperea încordării, fără a lăsa după ele vreo urmă vizibilă; pe când simţămintele trezite de har ajung până la temeliile inimii, acolo se întipăresc, o cuprind chiar dacă am vrea să le risipim prin contemplaţii încordate, iar când se liniştesc, lasă întotdeauna după ele urme adânci.

De aceea, în zadar nădăjduieşte cineva că singur, fără har, ar putea să se trezească din somnul păcatului. Tot ceea ce rămâne aici în sarcina libertăţii omului este rugăciunea pentru această trezire, o rugăciune sârguincioasă, sinceră, însoţită de făgăduinţa de a urma neabătut chemarea lui Dumnezeu.

Căci, aşa cum ne învaţă Sfântul Macarie cel Mare, „răutatea nu este proprie fiinţei noastre, ci, prin nelegiuirea primului om, s-a furişat din afară şi omul a adus-o înlăuntrul său şi parcă s-a preschimbat chiar în fiinţa noastră. Astfel, prin ceea ce nu este propriu firii noastre, prin darul ceresc al Duhului, ea trebuie să fie alungată iarăşi din fiinţa noastră, pentru a restabili în noi curăţenia cea dintru început. Iar acest lucru îl poate dobândi sufletul numai prin multe cereri şi rugăciuni”. „Fie ca sufletul să strige cu toată puterea la Dumnezeu, pentru ca prin harul Duhului Său să-l învrednicească a se elibera de patimi”.

2. Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva (Apocalipsa 3, 20). Păcătosul trezit aude, dar se poate ca cel ce aude încă să nu deschidă poarta. Între auzul bătăii şi deschisul uşii mai trece o vreme, mai lungă sau mai scurtă, de îndoială a celui care aude: dacă să deschidă sau nu. Păcătosul trezit este aşezat de har la mijloc, între două drumuri: cel al păcatului şi cel al dreptăţii; este aşezat astfel încât i se dă posibilitatea să aleagă viaţa în duh, în adevăr şi dreptate, fără a mai fi ţinut prizonier de legea trupului sau a păcatului, după care a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu (Romani 7, 18).

Acum, libertatea omului urmează să încline cu hotărâre spre partea binelui, să facă aşa încât această dispoziţie să devină dominantă şi să se însufleţească cu hotărârea de a începe de îndată această îndreptare. Acestea trebuie să le facă libertatea, întrucât harul, care mai înainte precursese oricărei lucrări, merge aici în urma dispoziţiilor libertăţii şi nu pătrunde în suflet altfel decât cu îngăduinţa lui şi în urma rugăciunii, şi nu-l cuprinde decât după ce sufletul îşi deschide singur buzele pentru primirea lui.

„Harul care se pogoară nu acţionează astfel încât, prin forţa sa constrângătoare, să lege voinţa, ca în acest mod să-l pironească în bine şi pe cel care vrea, şi pe cel care nu vrea aceasta; ci harul prezent cedează locul liberei stăpâniri, ca prin aceasta să încerce voinţa şi să afle dacă omul îşi cinsteşte sau nu sufletul său şi dacă este sau nu de acord cu harul”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 73/noiembrie-decembrie 2012
 
 
 

PARTEA A II-A

Cum anume împlineşte şi cum trebuie să împlinească sufletul aceste cerinţe, putem stabili numai în linii generale.

a) Pentru înclinarea voinţei de partea binelui, ca şi pentru toate cele ce urmează, cea dintâi condiţie şi totodată primul mijloc este strădania încordată şi dorinţa rugătoare de a păstra cât mai multă vreme cu putinţă starea în care am fost aduşi de lucrarea harului. De aceea, de îndată ce vei simţi lucrarea harului, nu fugi de ea, nu-l stinge cu împrăştierea sau cu orice alte preocupări, ci grăbeşte-te să-ţi creezi un sincer acord lăuntric cu tot ceea ce îţi insuflă harul. Nu-ţi abate atenţia de la el, ci supune-i-te smerit şi predă-i-te în întregime; nu cugeta asupra posibilităţii de existenţă a stării în care te afli, ci mai degrabă adaugă la convingerile aduse de har alte adevăruri zguduitoare, sau dezvoltă-le pe cele pe care deja le cunoşti.

Acum, cugetarea va avea o cu totul altă răsfrângere, decât în starea de insensibilitate şi de răceală, obişnuită pentru păcătos; ea va merge direct la inimă, prin imitarea harului şi prin împreună-lucrare cu el, limitându-se numai la tine şi întorcând spre tine obiectele cu acele laturi care pot naşte în tine cele mai puternice impresii, iar tu nu vei mai gândi cu o detaşare rece ci, umbrit de gândul luminat, vei trece de la o senzaţie vie la altă senzaţie vie. Nu este cu putinţă ca, astfel, inima să nu se încălzească şi să nu vrea să se lepede de păcat şi să înceapă o viaţă nouă, în Hristos. Dumnezeu îţi va vedea dorinţa de a te îndrepta spre bine şi de a-I închina voinţa ta.

Sfântul Macarie cel Mare scrie: „Trebuie să te constrângi spre bine, chiar dacă, din pricina păcatului cuibărit în inimă, n-ai avea această dorinţă. Atunci Domnul, văzându-ţi această intenţie şi râvnă atât de bună, Se va milostivi, te va izbăvi de vrăjmaşi şi de păcatul care vieţuieşte în tine, umplându-te de Duhul Sfânt”.

b) Dar, în timp ce omul este gata, cu sufletul şi cu inima, să se înalţe către cer, lanţurile păcatului îl trag cu toată puterea în jos. Toate lucrurile faţă de care inima sa căpătase mai înainte o înclinaţie statornică se ridică acum împotriva lui, tot ce înseamnă emoţiile lui esenţiale şi fundamentale începe să i se împotrivească. Acum, de fapt, îi revine lupta cu sine însuşi, îi revine ceea ce am numit bătălia decisivă. A stabili tot ce se întâmplă aici este absolut cu neputinţă. Această stare a sufletului este cea mai ascunsă şi cea mai de nepătruns. Cine a văzut cum are loc dospirea elementelor în ou ? Cine va spune în ce stare se află embrionul în sămânţa putrezită ?

Punctele principale ale acestei bătălii pot fi, însă, stabilite bazându-ne pe ceea ce au trăit cei păcătoşi pe calea îndreptării. Cu ce anume îl opreşte păcatul din drum, cu precădere, pe păcătosul care se îndreaptă ? Asupra căror lucruri trebuie el să-şi concentreze toate strădaniile ? Acestea sunt principalele direcţii ale păcatului, sunt patimile de căpătâi ale inimii păcătoase. Ele sunt: dorinţa de a-şi fi sieşi pe plac (grija de sine), izvorâtă din tonul fundamental al sufletului căzut de la Dumnezeu, în virtutea căreia omul are grijă de sine ca mama de unicul ei fiu; apoi, izvorâtă din principala neorânduială a fiinţei omeneşti: înclinaţia spre sensibil, spre cele văzute, izvorâtă din principalul teritoriu în care se descoperă păcatul: puterea acestui veac (sau dorinţa de a fi pe plac oamenilor).

Dorinţa de a-şi fi sieşi pe plac (grija de sine), înclinaţia spre cele văzute, puterea acestui veac: iată lanţurile de căpătâi ale păcatului. În momentul trezirii păcătosului şi al înclinării voinţei sale spre partea binelui, ele par neobservate, întrucât sufletul stă încă pe loc; dar de îndată ce este nevoit să treacă la fapte, să pornească pe calea cea nouă, ele, legăturile păcatului, sunt primele care se fac resimţite, sunt primele care îngrădesc drumul.

„Când păcătosul, mişcat de harul lui Dumnezeu, începe să se căiască – spune Sfântul Tihon de Zadonsk –, el este întâmpinat de încercări diferite. Când omul începe să se apropie de Hristos, satana îl urmăreşte şi îl abate de la Hristos; când începe să lucreze pentru Hristos, vrăjmaşul îl împiedică şi îi întinde diferite curse”. De aceea, grăbeşte-te să înăbuşi prima lor izbucnire şi alungă-le din dorinţele tale printr-o deosebită încordare a iubirii faţă de Domnul. Iar acum lasă toată libertatea dreptei socotinţe şi ţine-ţi neabătut inima în această stare.

La început, luminată de adevărul dobândit prin lucrarea tainică a harului, înţelegerea îţi va prezenta aceste obiecte sub adevărata lor înfăţişare, va ridica vălul înşelător ce le ascunde hidoşenia, iar inima, dacă nu şi-a pierdut cu totul gustul, va simţi atunci o totală repulsie faţă de ele; apoi, înţelegerea îţi va prezenta toată primejdia prieteşugului cu ele, iar tu pune asta la inimă, şi inima se va aprinde de ura faţă de aceste legături ale păcatului, care o duc la pierzare; în sfârşit, când înţelegerea îţi va zugrăvi înaintea conştiinţei toată frumuseţea vieţii duhovniceşti, toată fericirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii, toată dulceaţa tihnei şi a libertăţii duhovniceşti, atunci inima va fugi ca de foc de legăturile durerii şi se va îndrepta către aceste bunătăţi, ca cerbul spre izvoarele apelor (Psalmi 41, 1).

În general, din această bătălie inima trebuie să-şi dobândească înclinaţiile hotărâtoare, opuse cerinţelor păcatului: setea de suferinţă – contrară grijii de sine (sau dorinţei de a-şi fi sieşi pe plac); îndepărtarea de cele văzute, trupeşti şi încordarea atenţiei către cele nevăzute, duhovniceşti – contrară înclinaţiei spre cele văzute; supunerea la toate nedreptăţirile şi defăimările – potrivnică dorinţei de a fi pe plac oamenilor şi puterii acestui veac. De aceea, pentru isprăvirea fericită a bătăliei, inima trebuie să culeagă cu râvnă şi cu toată iuţeala de care este în stare toate imaginile, cât mai zguduitoare, în măsură să-i învie aceste înclinaţii. Cel ce va face aşa cu bună credinţă, le va reînvia în el neîndoielnic, harul va întări în el aceste înclinaţii, iar năzuinţa spre viaţa trăită după duh va deveni dominantă în sufletul său.

c) Iată că sufletul se află deja chiar la marginea teritoriului păcatului; doar o fâşie îngustă îl desparte de tărâmul luminii, al libertăţii şi fericirii. Lanţurile au căzut şi sufletul, ca o porumbiţă curată, este gata să-şi ia zborul într-acolo. Însă viclenia păcatului şi a părintelui său nu s-a istovit încă, mai are săgeţi, care-i aduc mai întotdeauna un câştig sigur. De îndată ce sufletul îşi încordează forţele ca să treacă la fapte, atenţia îi este atrasă de un strigăt de tânguire: Mai lasă o zi, şi gata ! Mâine vei trece hotarul. Strigătul este foarte ademenitor. Păcatul se află acum în spatele nostru, implorându-ne să ne îndurăm de noi înşine; dar, de te apleci cât de puţin la ademenirile lui, numaidecât toată gloata de gânduri rele, izgonite abia acum din inimă, te va cuprinde într-o singură clipită din toate părţile, ca la un semn, şi te va înăbuşi sub greutatea ei.

Omul, care mai înainte ajunsese să se însufleţească, iarăşi nu vrea să ridice un deget, sau să facă un pas. De aceea, însufleţeşte-te cu bărbăţie, nu socoti că acest gând ar proveni de la tine, nu-l lăsa să stăruie multă vreme în suflet şi, mai ales, nu-i îngădui să ajungă la inimă. Grăbeşte-te să-l alungi printr-o înţelegere clară a lipsei lui de chibzuinţă şi a primejdiei amânării; fii încredinţat că această mică cerinţă reprezintă pe scurt totul, toate relele, este imaginea înşelătoare a robiei sub formă de libertate, este o prietenie linguşitoare, care ascunde un duşman de neîmpăcat, însufleţeşte-te: înfrângând acest duşman, vei obţine o victorie hotărâtoare. Spune-ţi: Inima mea este gata ! Ridicându-mă, pornesc.

d) Cum să mergi la Dumnezeu, la Dreptul Judecător ? Uită-te câte păcate de necinste ai ! Împreună cu Iuda, L-ai vândut pe Hristos, împreună cu Caiafa L-ai dus la judecată, L-ai înjosit; L-ai schimbat pe un tâlhar, L-ai răstignit. Ca un trăsnet loveşte sufletul acest glas al vicleanului, răsuflarea lui infernală îl cuprinde şi este gata să-l mistuie în focul ei. Vezi adâncimea pierzaniei, dar întoarce-te şi priveşte spre adâncimea milostivirii care te-a cruţat până acum. Dacă înainte, când nici nu te gândeai la Dumnezeu, El te-a cruţat, acum, cu atât mai mult ! Atunci nu aveai nimic, iar acum ai, chiar dacă puţin. Îmbărbătează-te ! Grăbeşte-te să dobândeşti de aici leacul care se pune pe rană; Crucea Mântuitorului înseamnă iertarea a toate. Prinde-te de ea cu tăria credinţei; ea te va ocroti de săgeţile dreptăţii lui Dumnezeu.

Grăbeşte-te la biserică, acolo se află un balsam tămăduitor: taina pocăinţei. Mărturiseşte-ţi păcatele, primeşte dezlegarea. Aşa cum apa răcoroasă îl înviorează pe cel însetat, tot aşa prin mâinile duhovnicului se va revărsa peste tine darul lui Dumnezeu. Întipăreşte-ţi pentru totdeauna în fiinţa ta puterea darului. Aşa cum pecetea se imprimă numai pe ceara topită, aşa este şi aici. Te vei răci şi totul este pierdut. Şi cu adevărat te vei răci, întrucât mişcarea cea bună, care există acum în sufletul tău, nu ţi-ai însuşit-o încă. Eşti încă legat, şi pe pământ, şi în cer. Să te dezlege Cel ce are puterea să facă aceasta, şi atunci harul se va revărsa din belşug peste tine.

3. Astfel, în cele din urmă, în suflet totul se linişteşte. Păcătosul trezit, eliberându-se de toate lanţurile, rosteşte acum cu deplină hotărâre: M-am sculat, iată, merg ! şi harul, care lucrase până atunci ca un învăţător înţelept, veghind în taină primele gesturi ale ostaşului-ucenic al lui Hristos, îl va primi acum la sânul său, îl va îmbrăţişa şi, ca răsplată pentru eroism, îi va umple întreaga fiinţă. Poarta inimii este deschisă, Hristos intră înlăuntru şi cinează cu el.

Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „În noi, cei ce singuri ne silim să păstrăm neprihănit templul lui Dumnezeu, soseşte Cel ce a făgăduit să Se sălăşluiască în noi şi să umble în noi; atunci, sufletul îşi va primi moştenirea sa şi se va învrednici să fie templul lui Dumnezeu. Căci Însuşi Dumnezeu, alungând cu oastea Sa pe vicleanul, Se va înscăuna mai temeinic în noi”.

Acum sufletul, răpit din cercul faptelor obişnuite, cu sentimentul deplinei libertăţi, cu sabia de foc a hotărârii şi a râvnei după curăţie şi sfinţenie, îşi parcurge cu mintea întreaga sa viaţă, îşi revede toate faptele, îşi cântăreşte toate gândurile, toate dorinţele, toate mişcările ascunse ale inimii şi taie din rădăcini orice lucru pe care s-ar afla vreo cât de mică urmă de păcat.

Acum sufletul luptă să iasă afară toată necurăţia din el, o aduce înaintea oglinzii conştiinţei şi o loveşte cu blestem. „Învrednicit de sus să primească puterea şi focul dumnezeiesc, sufletul se îndepărtează de orice atracţie faţă de duhul lumesc şi se eliberează de lanţurile răutăţii, lepădând împietrirea păcatelor, şi pe toate le socoteşte ca pe un nimic şi le dispreţuieşte”.

Acum se săvârşeşte o reînnoire a vieţii, grabnică, dar hotărâtoare şi însufleţită, încheiată cu făgăduinţa sinceră de a fi întotdeauna credincios noului legământ al inimii, cu voia lui Dumnezeu. Ca un biruitor desăvârşit, sufletul cutreieră acum în deplină libertate întreg teritoriul său, le rânduieşte pe toate în felul său, dându-le tuturor o nouă înfăţişare, pretutindeni îi pune parcă în lanţuri pe învinşi şi nimeni nu i se opune. Este harul, care lasă sufletul să guste toată fericirea libertăţii fiilor săi, atât ca răsplată pentru prima nevoinţă, cât şi ca însufleţire în vederea biruinţelor ce vor urma. Sufletul se înalţă acum la o asemenea înălţime, a cărei amintire îi va sluji apoi, pe tot parcursul vieţii, ca temelie însufleţitoare a începutului; amintirea ei, păstrată în profunzimea inimii, îi va umple viaţa cu o sfântă nostalgie după pierderea unui mărgăritar nepreţuit şi cu o puternică râvnă de a căuta comoara ascunsă.

„La început – spune Sfântul Diadoh –, harul luminează din belşug sufletul cu lumina sa, astfel încât sufletul să-l poată simţi din plin, pentru a ne face să păşim cu bucurie pe calea contemplaţiilor dumnezeieşti”.

„La începutul desăvârşirii – spune el mai departe – dacă vom iubi cu râvnă virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh lasă sufletul să guste cu toată simţirea şi pe săturate din dulceaţa lui Dumnezeu, pentru ca mintea să aibă cunoştinţa exactă a răsplăţii finale pentru strădaniile bineplăcute lui Dumnezeu”. Ce desfătare duhovnicească ! Însă omul, acoperit cu carne stricăcioasă, nu poate să se menţină pentru totdeauna la o astfel de înălţime. Harul îl coboară repede iarăşi în sfera obişnuită a vieţii, unde valurile păcatului se străduiesc din nou să-l acopere din toate părţile şi unde îl aşteaptă noi bătălii.

Iar Sfântul Macarie cel Mare spune: „Se întâmplă ca harul să atingă măsura desăvârşită şi ca omul să fie slobod de orice păcat şi fără prihană; dar apoi, nu se ştie cum, harul se sfieşte din nou şi se ascunde iarăşi de forţele potrivnice sub un acoperământ protector”.

Astfel se produce schimbarea hotărâtă a voinţei: întâia şi principala biruinţă asupra păcatului care sălăşluieşte în noi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 75/ianuarie-februarie 2013
 
 
 

PARTEA A III-A

Atât începutul, cât şi sfârşitul acestei lucrări aparţin în mod egal lucrării precumpănitoare a harului, doar că în primul caz această lucrare este o chemare la eroism, iar în celălalt este răsplata pentru acesta. La început, harul doar îl aşază pe om într-o stare de mijloc între viaţa trupească şi cea a duhului, chiar dacă îi dă avântul să treacă de la viaţa trupească la cea duhovnicească; la sfârşit, îi dă să guste toată dulceaţa vieţii în duhul, din toată bucuria Duhului Sfânt.

Mijlocul lucrării ţine şi de libera folosire a forţelor omului, sau de înclinaţiile liberului său arbitru. Spunem asta nu pentru că omul ar fi lăsat aici definitiv în voia lui, întrucât tocmai atunci îi este mai de trebuinţă ajutorul harului, când în toată făptura lui se petrece o schimbare radicală; ci pentru că acum harul urmează întotdeauna mişcările liberului arbitru: pe cât omul doreşte Duhul, pe atât se umple de El, şi cu cât îl doreşte mai mult, cu atât mai mult se umple de El, astfel încât atunci când îl va dori pe de-a întregul, pe de-a întregul se va umple de El. Dacă va dori să se îndrepte spre bine, harul îi va da această îndreptare; dacă va dori să se lepede de toate, se va lepăda; dacă va dori să înceapă de îndată să se îndrepteze, harul îl va întraripa în această hotărâre.

Dacă ne vom imagina altminteri activitatea sufletului în această perioadă, atunci libertăţii nu i-ar mai reveni nici un rol în schimbarea vieţii. Putem spune că acesta este principiul Marelui Macarie: harul oferă numai ceea ce sufletul doreşte şi caută. Acest lucru este exprimat îndeosebi în Cuvântul pentru paza inimii, capitolele XII-XIII. Am prezentat aici în linii generale traseul lăuntric către schimbarea hotărâtă a voii, care, oricât s-ar diversifica sub influenţa unor condiţii diferite, în esenţă rămâne întotdeauna acelaşi pentru toţi. Căci cel ce nu s-a trezit, acela nu va lupta cu sine; iar cel ce nu luptă, nu va învinge. Zadarnice sunt toate strădaniile de a te ridica la hotărârea să fii bineplăcut Domnului pe alte căi.

 

Scriptura 77 1

Marii Sfinţi ai Ortodoxiei: Onufrie cel Mare şi Macarie cel Mare

 

Se întâmplă ca unii să înceapă singuri, fără harul dumnezeiesc, să se silească spre bine, ca singuri să-şi reteze viciile; însă ei continuă puţină vreme această muncă şi o abandonează, şi chiar dacă nu o abandonează, reuşesc să se preschimbe prin ea în oameni curăţiţi numai pe dinafară. Aceasta este o îndreptare naturală, în ea nu se află duhul lăuntric al vieţii. Principalul este aici trezirea harică: ea este mărturia alegerii lui Dumnezeu şi făgăduieşte o deosebită ocrotire. De aceea, pentru ea trebuie să ne rugăm în primul rând, să ne rugăm cu toată puterea credinţei şi cu toată tăria nădăjduirii.

Liberul arbitru, în esenţa sa, ba înclină spre bine, ba înlătură piedicile, ba trece la fapte, şi în toate aceste momente, potrivit legăturii lui esenţiale cu gândurile, el trebuie să fie condus şi întărit de intenţii bune deosebite, a căror calitate este determinată de adaptarea lor la scop. Oricum ar fi intenţiile bune, ele sunt cele mai prielnice dacă înclină spre bine, ori fac ca predispoziţia pentru bine să precumpănească, ori trezesc o hotărâre de neclintit.

Trebuie să credem că, întrucât fiecare om are o dispoziţie a sa personală, pentru fiecare om există un gen propriu de intenţii bune, deosebit de mişcătoare şi cutremurătoare, sau măcar o intenţie dominantă oarecare, atotbiruitoare. De aceea, pe unul îl uimeşte îndeosebi bunătatea lui Dumnezeu, pe altul asprimea dreptei Lui judecăţi, pe altul superioritatea virtuţii, pe altul josnicia viciului, iar pe alţii multe altele nu atât de generale şi importante. Ca urmare, străduinţa omului de a se ocupa, în timpul luptei cu sine, când cu unele intenţii, când cu altele, sau – ceea ce corespunde mai bine experienţei – schimbarea involuntară a unora cu altele, nu reprezintă altceva decât năzuinţa sufletului către acea imagine, unica în măsură să le înlocuiască pe toate, a cărei prefigurare este parcă purtată în suflet.

De aceea, în locul tuturor regulilor din cadrul celor trei lucrări ale sufletului arătate mai sus, se poate pune una singură: trece în revistă toate imaginile care îţi pot stârni voinţa, şi opreşte-te mai mult asupra aceleia care de prima dată îţi străpunge inima ca o săgeată. Aceasta este a ta: dezvolt-o cu toată puterea, ea te va mântui !

Lentila îndreptată spre un obiect nu îl aprinde dintr-o dată, întrucât focarul ei nu coincide dintr-o dată cu suprafaţa materialului ce trebuie aprins. La fel este cu înţelegerea: aşezând înaintea inimii o serie de obiecte binefăcătoare, acestea nu o vor frapa dintr-o dată, ci numai atunci când vor întipări în ea principalul gând declanşator. Atunci ea se va încălzi şi se va înflăcăra într-o clipită. Şi apoi se pogoară asupra inimii focul Duhului, care o va purta pe cereştile tărâmuri şi o va înveşmânta în libertate şi putere de neatins.

b) Uluitoare este puterea ascunsă în taina pocăinţei ! Recunoaşterea păcatelor numai cu gândul, fără spovedanie şi dezlegare, nu este de ajuns pentru cel ce se căieşte, şi în viaţă rămâne aproape întotdeauna neroditoare. Tocmai aici are loc pecetluirea creştinului – cea harică. Din voia noastră proprie, nu putem lua nimic de la Domnul. De aceea, nu este de mirare că toate gândurile şi dorinţele celor ce merg pe calea mântuirii sunt îndreptate către Mântuitorul. În El este bucuria, în El este toată mângâierea. De aceea, pe buze şi în inimă stăruie neîncetat cel mai dulce nume – Iisus.

B. După prima biruinţă principală împotriva voinţei răzvrătite, omul are de purtat alte bătălii cu sine însuşi, deşi nu tot atât de anevoioase, în schimb mai dese, sau mai precis o singură luptă necontenită, căreia numai moartea îi pune sfârşit.

1. Care este caracterul lăuntric, dispoziţia sufletească a ostaşului care porneşte la bătălie ?

De la înălţimea la care îl înalţă harul, sufletul care s-a hotărât pentru o viaţă nouă aduce, ca pe o reflectare văzută şi sensibilă a slavei, râvna pentru curăţie şi sfinţenie, o râvnă însufleţită care este de acum încolo îndreptată în întregime asupra sa. În primele momente, ea nu se poate manifesta altfel decât ca ură împotriva răului observat pretutindeni în suflet şi ca o persecutare neabătută a acestuia. Practicarea virtuţilor şi plăcerea, adică iubirea binelui, rămân încă în mare parte în stadiul de dorinţă. Ostaşul lui Hristos vrea ca inima să-i fie la fel de înclinată spre duhovnicesc, precum fusese mai înainte înclinată spre senzualitate, el îi cere o astfel de dispoziţie, dar nu o găseşte. El năzuieşte acum cu toată înflăcărarea să o silească, împotrivindu-se din răsputeri răului şi forţându-şi inima către bine.

Împotrivirea faţă de sine şi auto-constrângerea sunt cei doi poli ai râvnei lui însufleţite. Nemulţumit de sine, el nu acordă atenţie faptului că o asemenea lucrare îl va costa multă trudă, că ea îi va lovi necontenit cu tristeţe şi cu durere inima, neobişnuită cu împotrivirea; că va scădea poate în ochii altora, că va deveni ţinta urii şi persecuţiei lor, căci este însufleţit de setea de a se împotrivi propriei inimi, de a se chinui, de a se defăima. Greutăţile nu-l tulbură: el s-a predat harului lui Dumnezeu şi este încredinţat că tristeţea bătăliei lăuntrice va înceta curând şi că pentru el va începe încă de aici lumea fericită a sufletului: acea stare când, fără nici un fel de constrângere şi osteneală, va dori binele şi va iubi cele duhovniceşti.

Iată dispoziţia lăuntrică a celui ce porneşte la luptă. Dispreţuind orice speranţă pământească, însetat de suferinţe, de trude şi de a se împotrivi sieşi, el râvneşte să sporească în el iubirea pentru tot binele, însufleţindu-se cu nădejdea că Domnul îi va da, în sfârşit, harul curăţiei şi al doririi binelui nesilite şi lipsite de împotrivire.

2. În ce stare se află sufletul omului care porneşte la luptă, al celui ce şi-a făurit hotărârea neclintită de a trăi aşa cum se cuvine ? Şi în ce relaţie se află noua stare a sufletului cu alte dispoziţii sufleteşti ?

Fie pentru că duhul, mai înainte ascuns atât de adânc sub mişcările sufletului şi chiar ale trupului, iar acum slobozit prin puterea harului din această temniţă, primind libertatea acţiunii şi independenţa vieţii, îi transmite conştiinţei înaltele sale cerinţe cu o asemenea putere încât până şi libera iniţiativă se mişcă neabătut spre împlinirea lor, fie pentru că puterea harului s-a atins de suflet şi a pătruns conştiinţa şi iniţiativa atât de profund, încât a lăsat în ele urmele de neşters ale unei stări duhovniceşti deosebite, dar numai în cel ce s-a hotărât definitiv să înceapă o viaţă nouă – sufletul, aşa cum am văzut, simte o ordine a vieţii şi existenţei cu totul nouă şi, punându-şi în ea toată fericirea, doreşte cu înflăcărare şi cu orice preţ să intre în această ordine. De altfel, el se află de la început de partea ei.

Sufletul însetează după noua ordine a existenţei; neprecupeţindu-se, el este gata să facă totul pentru a o înscăuna în sine, dar, în acelaşi timp, este încă pe de-a întregul învăluit şi parcă acoperit cu ceva ce nu numai că nu poate corespunde intenţiei lui, ci îi este de-a dreptul potrivnic. Nu se află în suflet nici o putere care să-l înţeleagă, nu se află nici o mişcare care să nu se ridice împotriva lui. Ar vrea să gândească în noul mod, dar mintea nu se pricepe să urmeze dorinţei, ar vrea să se desfete cu cele duhovniceşti, dar inima nu şi-a format încă gustul pentru aceasta; iar sumedenia de patimi şi înclinaţii obişnuite sunt gata să izbucnească într-o clipă şi să mistuie cu puterea lor infernală lăstarul de viaţă nouă.

În general, cel ce s-a hotărât să-şi lucreze mântuirea este încă la fel ca mai înainte, doar că are un nou principiu de bază. Este ca atunci când cineva ia un medicament, care pătrunde în trup. Tămăduirea începe aici, în centrul vieţii, dar trebuie să ajungă până la cele din urmă terminaţii ale trupului, care rămân încă afectate de boală. De altfel, în realitate, din experienţa marilor asceţi, orientarea sănătoasă către cele duhovniceşti, către cele cu adevărat bune şi sfinte se află în temelia cea mai lăuntrică a sufletului, iar orientarea către senzualitate, către păcat, această boală a sufletului se menţine numai la marginile lui, oarecum la suprafaţa lui. Păcatul este acum izgonit din fortăreţele lui, cucerite şi ocupate de bine, este nimicit şi risipit în puterile lui.

Sfântul Diadoh spune: „Harul şi păcatul nu se ascund împreună în minte, dar până la botez (sau Scriptura 77 2până la taina pocăinţei) harul îmboldeşte din afară sufletul spre bine, iar satana este cuibărit în adâncul lui, străduindu-se să îngrădească toate dreptele deşteptări ale minţii; dar chiar din momentul în care renaştem, demonul se află în afara sufletului, iar harul înlăuntru. (...) Când harul nu locuieşte în om, demonii se cuibăresc ca şerpii, în adâncul inimii, nepermiţând sufletului defel să dorească binele; când însă în suflet pătrunde harul, atunci ei, ca nişte nori întunecoşi, străbat părţile inimii, prefăcându-se în patimi păcătoase sau în diferite distracţii, ca să întunece memoria şi să abată mintea de la convorbirea cu harul”.

 

Sfântul Diadoh al Foticeei

 

3. Din această stare a celui ce s-a hotărât să meargă pe calea cea îngustă, decurge de la sine nevoia – imperioasă pentru el – de noi confruntări cu sine însuşi, sau nevoia unei singure lupte neîncetate, care va dura – deşi nu cu aceeaşi intensitate – până când nu vor mai rămâne urme vizibile ale mişcărilor păcătoase în nici o parte a fiinţei lui. El se împarte acum în două părţi care sunt radical opuse ca orientare, dar funcţionează cu aceleaşi forţe. Rezultă că ele trebuie neapărat să se întâlnească, să se opintească una împotriva celeilalte, ca una să o răpună pe cealaltă, întrucât fiecare caută întreaga putere şi năzuieşte spre stăpânire. Că trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului; şi aceştia se împotrivesc unul altuia (Galateni 5, 17).

Acum, duhul s-a întărit în însăşi rădăcina vieţii omeneşti, şi-a pus cu putere piciorul în prag, dar îi mai revine de împlinit o sarcină grea: să-şi alunge vrăjmaşul din toate locurile unde poate să se mai ascundă. Pe de altă parte, păcatul, trufaş şi plin de sine, atâta timp cât mai există în el o cât de slabă mişcare a vieţii, nu-şi pierde niciodată nădejdea în biruinţă şi în orice vreme se ridică şi se războieşte.

În clipa hotărârii însufleţite, duhul exaltat de har se plimbă liber în cercul vieţii sale şi doboară totul fără nici o împotrivire, schimbă totul, tuturor le dă o nouă înfăţişare. De ce nu l-am ţine mereu la această înălţime ? Săgeţile păcatului nu ajung până aici: omul ar scăpa de sarcina luptei şi totodată de primejdia înfrângerii. Dar harul, care chiverniseşte mântuirea păcătosului, îşi micşorează în cea mai mare parte acţiunea asupra sufletului şi îl aşază îndeobşte într-o împrejurare care-i este proprie. Aşa lucrează harul asupra omului, întrucât aşa cere sporirea lui duhovnicească.

Îndepărtarea pilduitoare a harului pune la încercare libera iniţiativă, ne învaţă smerenia şi aprinde un foc şi mai mare. În general, îndreptarea omului trebuie să fie o lucrare nu numai a harului, ci şi a libertăţii. Harul lucrează atunci când omul conlucrează. Doreşte-ţi (de pildă, rugăciune), străduieşte-te spre dobândirea binelui, şi vei primi harul împlinirii fără împotrivire a celor dorite. Dacă un alt mijloc de acţiune ar fi fost mai potrivit cu ordinea morală, atunci fără îndoială că harul 1-ar fi ales. Sfântul Diadoh spune despre această lucrare: „Harul, ca o adevărată mamă, ne hrăneşte cu scurte îndepărtări şi dese mângâieri”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013
 
 
 

PARTEA A IV-A

4. Aşadar, şi după schimbarea hotărâtă a voii, creştinul trebuie să lupte cu păcatul.

a) Cu a cui putere se va săvârşi această luptă ?

b) Cu ce armament ? şi

c) După ce reguli ?

a) Puterea pentru ducerea luptei lăuntrice este dată de harul Sfântului Duh. Sub înrâurirea lui sau condus de semnele lui tainice se războieşte sufletul, care a început prin har o nouă viaţă duhovnicească.

În general, întreaga Biserică există şi luptă sub conducerea şi călăuzirea Domnului Iisus Hristos; însă tot după înţeleapta Sa chivernisire, Bisericii îi este dăruit Duhul Sfânt, care uneşte din nou cu Hristos pe fiecare membru al ei, îl formează în duh creştin şi îl umple de viaţa întru Hristos.

Iisus Hristos a săvârşit edificiul mântuirii noastre, iar Sfântul Duh ne dă nouă să ne însuşim şi să ne asumăm această mântuire, mijloceşte între Hristos şi noi, ne conduce către El şi pe El Îl sălăşluieşte întru noi. Dacă acum, în drumul spre Hristos nu se poate să nu întâlnim ispite şi să nu luptăm, atunci cu a cui putere, dacă nu cu a harului, se va săvârşi această luptă ? Este scris că harul cu cel credincios umblă, curmeziş umblă cu dânsul întâi, temere şi frică va aduce preste el. Şi-l va chinui pre el cu învăţătura sa, până ce va crede sufletului lui, şi-l va ispiti pre el întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el, şi-l va veseli pre el şi îi va descoperi lui ascunsele sale (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 4, 18-20).

Adică, toată mulţimea stărilor lăuntrice de încercare şi de ispitire ale creştinului-ostaş depinde nemijlocit de har. Participarea harului la bătălia lăuntrică este atât de mare, încât el nu numai că umple cu bărbăţie întru dreaptă împotrivire şi insuflă în taină mijloacele de înfrângere a vrăjmaşului, ci chiar stabileşte şi momentul răzvrătirii păcatului şi măsura acestei răzvrătiri. În acest sens, harul îngăduie păcatului să se răzvrătească numai atunci când aceasta este necesară celui călăuzit de har, şi îngăduie întotdeauna atât cât îi este de trebuinţă acestuia într-un moment sau altul al devenirii lui şi, în general, atât cât poate îndura fiecare.

Principalul lucru ce se cere acum omului este predarea faţă de Domnul, chemarea Lui necontenită în ajutor şi supunerea copilărească faţă de însufleţirile spre bine izvorâte din inimă, venite la vreme potrivită. Acest singur lucru ar putea înlocui şi toate armele, şi toate meşteşugurile, şi toate regulile de luptă; dar, din cauza nedeterminării şi neorânduielii mişcărilor lăuntrice, este nevoie şi de o conducere şi întărire văzută. Ostaşul lui Hristos le va găsi întotdeauna în Sfânta Biserică, în persoana păstorilor încercaţi în lupta duhovnicească, a bătrânilor pustnici şi în scrierile sfinte. Toate drumurile au fost deja străbătute şi indicate. Încearcă-le şi tu, ostaşule al lui Hristos, înţelepţeşte-te şi stai cu vitejie !

b) Armele cu care trebuie să fie înzestrat ostaşul lui Hristos care porneşte la lupta cu păcatul sunt următoarele:

Pe de o parte, sunt simţămintele şi dispoziţiile lăuntrice ascunse, care nu apar numai din când în când, ci se află necontenit în inimă şi alcătuiesc starea ei permanentă. El îşi aduce temelia lor din prima victorie, când principalele lui strădanii şi năzuinţe din timpul luptei, încununate de succes, se sfinţesc apoi prin tainele Sfintei Biserici şi când harul le întăreşte în inimă, ca răsplată pentru biruinţă. Ca urmare, el are cea mai mare parte a armelor cu care Apostolul Pavel îl îmbracă pe ostaş sau, mai bine zis, le are pe toate, dar în stadiu embrionar, cum s-ar spune, la prima schiţă.

Aşadar, el este gata: aplecarea către senzualitate, grija de multe, nădejdea la cele pământeşti nu îl împovărează; gândurile, simţămintele şi toate faptele sale le îndreaptă acum către cele de sus, duhovniceşti, unice. Are armură, alcătuită dacă încă nu din adevărul desăvârşit, cel puţin din temelia harică a tuturor faptelor drepte: din ura faţă de păcat şi din dorinţa râvnitoare de a se sili către bine. Are şi încălţăminte, adică este gata, fără a se cruţa, chiar însetat de suferinţe, să meargă pe drumul adevărului fără să se întoarcă, fără să se oprească şi fără să se abată. Are coiful: nădejdea puternică în ajutorul harului şi speranţa neabătută că va veni o zi când încă de aici îi va fi, în sfârşit, uşor să dorească şi să facă binele. Alte arme, de asemenea, de mare trebuinţă pentru reuşita în lupta duhovnicească trebuie să-şi procure şi să le captureze, în cea mai mare parte, de la vrăjmaşi, cu ajutorul armelor pe care le are.

Astfel, el trebuie să-şi încingă şalele gândurilor: să dobândească minte nevisătoare şi capacitatea de a judeca nu după cele văzute în timp ce mintea i se avântă în orice clipă spre distracţie, iar simţurile, sau mai bine zis vechiul punct de vedere asupra lucrurilor, îi îngrădesc considerabil calea spre înţelegerea a ceea ce înseamnă lucrurile în sine. Numai printr-o împotrivire încordată faţă de sine şi printr-un exerciţiu îndelungat şi răbdător va putea să-şi dobândească cingătoarea gândurilor.

El trebuie să aibă scutul credinţei – întregul ansamblu al convingerilor morale (convingerile dogmatice alcătuiesc credinţa, care acţionează cu precădere în prima bătălie generală) şi, mai ales, al convingerilor opuse. Orice patimă, orice înclinaţie are la bază o anumită convingere, care o ascunde de văzul conştiinţei şi al raţiunii reci, sau, mai precis, cu care inima adoarme conştiinţa şi înşală raţiunea. De pildă, la baza mâniei se află întotdeauna ideea că cineva ne supără intenţionat; la temelia slavei deşarte, că toţi sunt preocupaţi de noi; la baza mândriei, că suntem mai buni decât toţi, şi aşa mai departe. Asemenea convingeri sunt aşezate adânc în inimă şi alcătuiesc simţămintele ei cele mai ascunse. Atâta vreme cât ele se află în inimă, nu putem fi liberi de patimi şi de înclinaţii şi nu le putem birui: trebuie să le legăm, să le îngrădim ieşirea din inimă, să le dezrădăcinăm cu totul. Iar aceasta nu poate fi altfel dobândit decât prin convingeri opuse şi simţăminte opuse.

Astfel, pentru îmblânzirea mâniei şi a ofenselor, a susceptibilităţii trebuie înnoită convingerea că în toate tu însuţi eşti vinovat, că meriţi tot dispreţul şi defăimarea; împotriva slavei deşarte: că nimeni nu se uită la tine; împotriva mândriei: că nu există creatură mai de dispreţuit decât tine, şi aşa mai departe. Astfel de convingeri şi simţăminte sunt cu adevărat cel mai puternic scut, pe care trebuie doar să-l ridici împotriva patimii stârnite şi aceasta se va potoli, întrucât va pierde reazemul din inimă. Baza acestor convingeri a fost pusă şi mai înainte: în dorinţa şi într-un oarecare început al capacităţii de a ajunge la convingeri în cele duhovniceşti; dar descoperirea lor în această formă, cu o astfel de aplicare concretă, presupune o strădanie deosebită: lectura atentă a descrierii experienţelor altora şi o severă cercetare a sinelui.

Aceste convingeri dobândesc o putere şi o tărie deosebită când luptătorul are pentru ele pregătită o temelie în Sfânta Scriptură. Cuvintele lui Dumnezeu, opritoare sau poruncitoare, au o înrâurire extrem de puternică asupra sufletului care lucrează pentru Domnul. Prin puterea fundamentală pe care o ascund şi printr-o oarecare înrudire cu starea lăuntrică a sufletului, ele îl aduc într-o dispoziţie de deosebită însufleţire, care îl smulge din legătura obişnuită cu obiectele, în acest sens, cuvântul lui Dumnezeu este cu adevărat sabia care retează orice părtăşie dintre luptător şi cel ce se ridică împotriva lui, despărţindu-l de toate acestea şi izolându-l. Cel ce are această sabie, ori nu îngăduie deloc duşmanilor să se apropie de el, ori îi nimiceşte din prima pe cei ce îndrăznesc să se apropie.

Dar şi această sabie trebuie dobândită: căci mai înainte păcătosul nu cunoştea şi chiar nu voia să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, iar hotărând să se îndrepte, el a căpătat numai dorinţa sau chiar numai intenţia de a-l cerceta, a pus numai temelia, peste care trebuie încă, cu răbdare, durată zidirea. Se află în el şi temelia sigură pentru ultima armă - rugăciunea, în predarea lui sinceră lui Dumnezeu Mântuitorul şi călăuzirii harului, în nădejdea pusă în Dumnezeu şi în lipsa de încredere în sine. Dar menţinerea într-o stare a duhului de neîncetată rugăciune cere strădanii deosebite şi o încordare puternică a gândurilor şi a simţirii.

Pentru aprinderea duhului de rugăciune, ca şi pentru întărirea în inimă a tuturor armelor duhovniceşti nu există mijloc mai bun decât participarea la toate slujbele şi rugăciunile Bisericii, postul, spovedania şi împărtăşirea cu sfintele taine, prietenia cu râvnitorii în acelaşi duh întru mântuire, citind, discutând, făcând rugăciuni împreună, unul pentru altul. Toate acestea laolaltă constituie atmosfera caracteristică în care trebuie să respire şi să crească omul haric, omul cel tainic al inimii. Iată toate armele de trebuinţă pentru ostaşul lui Hristos !

Înarmat fiind cu acestea, iată care îi este starea lăuntrică: renunţând la cele pământeşti şi pregătindu-se pentru toate tristeţile şi suferinţele posibile, cu mânie faţă de orice păcat, el păşeşte pe calea adevărului, stârpeşte, înflăcărat de râvnă, orice răzvrătire păcătoasă prin convingerile arătate, prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune, aflându-se mereu în cadrul tuturor aşezămintelor sfinţitoare ale Sfintei Biserici, veghind cu multă atenţie la tot ce intră şi ce iese din inimă şi însufleţindu-se întotdeauna în această lucrare mult anevoioasă cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi cu speranţa în izbăvirea grabnică de puternicile tulburări ale păcatului.

Această imagine aparţine ostaşului înarmat de Apostolul Pavel împotriva duhurilor răutăţii (potrivit Efeseni 6, 11-18). Întrucât duhurile răutăţii nu pot acţiona asupra noastră altfel decât prin păcatul care sălăşuieşte în noi, iar pe de altă parte nici noi nu ne putem opune lor altfel decât acţionând contrar mişcărilor păcatului, apostolul, arătând armele împotriva duhurilor răutăţii, nu a făcut decât să ne prescrie armele împotriva păcatului care locuieşte în noi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 78/iulie-august 2013
 
 
 

PARTEA A V-A

c) Înarmat cu asemenea arme, ostaşul lui Hristos intră în luptă cu orice duşman, având nădejdea deplină – nu în el, ci în harul lui Dumnezeu – că va obţine victoria şi va nimici pe vrăjmaş. Aceasta, de altfel, nu face de prisos anumite reguli ale înţelepciunii, care alcătuiesc arta lui militară, dintre care unele ajută la preîntâmpinarea atacurilor, altele la uşoara şi reuşita încheiere a bătăliei, iar altele la consolidarea mai profundă a roadelor victoriei sau la distrugerea rapidă a urmărilor înfrângerii, şi care, de aceea, se împart în chip firesc în trei categorii:

(i) reguli ce trebuie urmate înaintea bătăliei,

(ii) reguli ce trebuie urmate chiar în timpul bătăliei, şi

(iii) reguli ce trebuie urmate după bătălie.

i) Înainte de luptă, ostaşul trebuie să facă astfel încât, prin activitatea sa, ori să preîntâmpine atacurile, ori să-şi ofere posibilitatea observării lor chiar de la început, ori chiar să-şi pregătească victoria. De aceea, mai întâi de toate, el trebuie să restrângă sfera mişcărilor păcătoase, să le adune într-un singur loc, căci astfel nu numai că-i va fi mai uşor să observe tulburările, ci va vedea mai bine încotro să-şi îndrepte forţele.

Conturul exterior al domeniului păcatului se prezintă, în general, astfel:

Întărindu-se în centrul vieţii – inima, păcatul străbate sufletul şi trupul în toate direcţiile, trece apoi la toate relaţiile din afară ale omului şi, în cele din urmă, îşi aruncă vălul asupra tuturor celor înconjurătoare. Acum, chiar izgonit din adâncul inimii, el încă mai pluteşte în împrejurimile ei şi încă se mai hrăneşte cu ceea ce se hrănise înainte; persoanele, lucrurile, întâmplările pot trezi cu uşurinţă aceleaşi gânduri şi sentimente care erau asociate cu ele mai înainte, pe când omul lucra păcatului.

Luptătorul înţelept trebuie să împiedice acum vrăjmaşul să se mai alimenteze astfel din afară. Iar pentru aceasta, el trebuie să-şi refacă întreaga conduită exterioară: tuturor să le dea o înfăţişare nouă, noi înclinaţii, un nou timp şi aşa mai departe, în duhul vieţii celei noi; să-şi împartă timpul astfel încât să nu-i rămână nici o oră neocupată cu cele cuvenite; perioadele rămase libere de preocupările necesare nu trebuie umplute cu orice, la întâmplare, ci cu preocupări care să înlesnească stârpirea păcatului şi întărirea duhului. Cât de folositoare sunt în acest sens unele nevoinţe trupeşti, opuse înclinaţiilor observate, poate să verifice fiecare; să-şi lege simţurile, mai cu seamă ochii, auzul şi limba, cei mai uşori conductori ai păcatului din inimă în afară şi din afară în inimă; în general, tuturor celor cu care trebuie să se confrunte – lucruri, persoane, întâmplări – să le dea o semnificaţie duhovnicească şi, mai cu seamă, să-şi umple locul şederii permanente cu lucruri cât mai cutremurătoare pentru suflet, pentru ca astfel, trăind în afară, omul să trăiască într-un fel de şcoală dumnezeiască. În general, trebuie să-şi aranjeze toată înfăţişarea exterioară astfel încât, pe de o parte, să nu-i ceară o atenţie deosebită şi să-l izbăvească de orice grijă faţă de sine, iar pe de altă parte, nu doar să-l ferească de neaşteptatele reveniri ale păcatului, ci şi să-i hrănească şi să-i întărească noua viaţă în duh. Printr-o asemenea rânduială, păcatul va fi complet izolat din afară, nu va mai primi de aici hrană şi întărire.

Dacă acum, din interior, omul îşi va folosi toate eforturile pentru a se păstra aşa cum este, aşa cum a ieşit din prima victorie, adică dacă va încălzi necontenit în el acele simţiri şi stări care s-au înfiripat în el, atunci păcatul se va îngrădi şi dinlăuntru şi va rămâne aici pentru totdeauna fără reazem şi fără vigoare. Păcatul, lipsit astfel de hrană şi de sprijin, dacă nu este nimicit dintr-o dată, cel puţin va trebui să slăbească din ce în ce mai mult, până la secătuirea lui definitivă.

După aceasta, lupta cu păcatul desigur că va slăbi şi ostaşul se va concentra în întregime asupra luptei cu gândurile (care vor înclina îndeosebi spre zdruncinarea noii ordini), rareori cu patimile şi cu înclinaţiile, unde doar îi rămâne să se păzească cu multă luare-aminte.

Şi anume, doi străjeri vigilenţi trebuie să aibă în permanenţă ostaşul lui Hristos: trezvia şi buna cercetare. Primul este îndreptat înăuntru, iar celălalt în afară; primul este atent la mişcările care pornesc chiar din inimă, iar celălalt prevede mişcările ce vor apărea în el datorită influenţelor din afară.

Pentru primul, legea este următoarea: după ce, prin amintirea prezenţei lui Dumnezeu, ai izgonit din suflet orice cuget, stai la porţile inimii şi observă atent tot ce intră şi ce iese din ea, mai cu seamă nu îngădui ca simţirea şi dorinţa ta să meargă înaintea faptelor, căci de aici vine tot răul;

Legea pentru cel de-al doilea străjer este: odată cu începutul fiecărei zile, aşază-te şi socoteşte toate situaţiile şi întâlnirile posibile, toate simţămintele şi mişcările care pot avea loc din cauza lor, şi pregăteşte-ţi din timp pavăza de trebuinţă împotriva acestora, ca să nu-ţi pierzi cumpătul şi să nu cazi la o năvălire neaşteptată.

Pentru a acţiona cu mai mult succes în chiar timpul atacului, este de folos ca, în prealabil, să-ţi organizezi intenţionat lupta în minte, să te pui cu mintea într-o împrejurare sau alta, având unele simţăminte sau altele, având unele dorinţe sau altele, şi să născoceşti diferite meşteşuguri prin care să te menţii în limitele cuvenite şi să observi ce anume te-a ajutat mai mult într-un caz şi ce anume într-altul.

Un astfel de exerciţiu premergător formează spiritul de luptător şi ne învaţă să-l întâmpinăm pe vrăjmaş fără teamă şi să-l biruim fără multă trudă, după anumite procedee învăţate din experienţă.

Pe lângă aceasta, mai înainte de a porni la luptă, trebuie să aflăm din timp când trebuie să acţionăm ofensiv, când în apărare şi când în retragere. În afară de faptul că folosirea unui procedeu de luptă sau a altuia corespunde gradelor de sporire duhovnicească (la început este cel mai bine să ne retragem, adică să ne adăpostim sub acoperământul Domnului, fără să ne împotrivim; apoi, după ce ne vom fi cunoscut duşmanii din experienţă şi le vom fi studiat atacurile, îi vom putea respinge fără multă pierdere de vreme; însă nu trebuie să dăm libertate, cu bună ştiinţă, patimilor ca să se trezească în noi, sau să ne punem în împrejurările în care ele pot acţiona cu toată intensitatea, pentru ca ele să aibă astfel ocazie de luptă şi de victorie) – în afară de aceasta, există anumite stârniri vicioase, care pot fi înfrânte numai printr-un anume procedeu sau altul (Cugetele trebuie neapărat izgonite, dar cu înclinaţiile şi cu patimile, îndeosebi cu cele trupeşti, nu întotdeauna putem face acest lucru). Şi într-un caz, şi într-altul, victoria se poate pierde numai din neştiinţă.

În sfârşit, niciodată nu trebuie să ieşim la luptă fără principalul gând învingător, el este ca un drapel purtător de biruinţă. La fel cum, mai înainte, el a hotărât alegerea dintre bine şi rău în favoarea binelui, aşa şi acum, în timpul luptei cu fiecare mişcare păcătoasă a sufletului, în parte, gândul ne va face fără greutate biruitori. La apariţia acestui gând va trebui să se risipească toate hoardele vrăjmaşilor, toate cugetele şi dorinţele vicioase. El are puterea să-l însufleţească şi să-l ridice pe om deasupra lui însuşi; de aceea, trebuie să-l aducem cât mai adesea în conştiinţă şi să-l aducem până la simţire – să întărim pentru totdeauna în minte acest luminător care alungă întunericul. Nimic nu poate încălzi cu mai multă putere râvna pentru stârpirea păcatului, decât acest gând – al râvnei – acest torent iute de apă vie care, învolburându-se, dar fără a se tulbura, face neobservate toate valurile iscate de aruncarea pietrelor ispitelor.

ii) Cu asemenea precauţiuni şi reguli, ostaşule al lui Hristos, mergi cu nădejde la bătălie ! De altfel, şi în toiul luptei trebuie să te supui anumitor reguli, ca să nu te asemui, în apărare, duşmanilor care năvălesc în dezordine. Adesea, chiar şi numai organizarea faptelor, fără o încordare deosebită, te poate încununa cu succes.

Observând apropierea vrăjmaşului – începutul unei tulburări ori al unui gând necurat, al unei patimi, ori al unei înclinaţii – mai întâi de toate grăbeşte-te să-l recunoşti în acestea.

Este o mare greşeală, şi încă o greşeală generală, să credem că tot ce se naşte în noi este de acelaşi sânge cu noi, şi că trebuie să ne luptăm pentru aceasta ca pentru noi înşine. Tot ce este păcătos este venetic în noi; de aceea, trebuie mereu să-l despărţim de noi, altminteri vom purta în noi un trădător. Cel ce vrea să se lupte cu sine, trebuie să se împartă în două: el însuşi şi vrăjmaşul care se ascunde în el.

Despărţind de tine respectiva mişcare vicioasă şi recunoscând-o ca duşman, transmite apoi această descoperire şi simţirii, şi înnoieşte-ţi în inimă neplăcerea faţă de ea. Aceasta este calea cea mai mântuitoare pentru alungarea păcatului. Orice mişcare păcătoasă se menţine în suflet prin simţirea unei anumite plăceri faţă de ea; de aceea, când este trezită neplăcerea faţă de ea, aceasta, lipsită de orice sprijin, dispare singură. Însă, acest lucru nu este întotdeauna uşor şi nu este întotdeauna posibil. Este uşor să răpui prin mânie cugetele, mai greu sunt de răpus dorinţele, şi mult mai greu patimile, căci ele însele sunt mişcări ale inimii.

Când aceasta nu ajută şi vrăjmaşul nu cedează victoria fără luptă, porneşte bărbăteşte la război, dar fără să te înalţi şi fără să te încrezi în tine. Nesiguranţa în război duce sufletul la tulburare, la o oarecare şovăială şi la slăbire, iar dacă nu este întărit într-ale sale, poate cădea cu uşurinţă; iar încrederea în sine şi părerea de sine sunt ele însele duşmanii cu care trebuie să luptăm. Cine i-a îngăduit, acela a căzut deja şi s-a predispus la alte căderi, deoarece ele duc omul la inactivitate şi la greşeli.

A început bătălia, păzeşte-ţi cu precădere inima. Nu îngădui mişcărilor apărute să ajungă până la simţuri, întâmpină-le chiar la intrarea în suflet şi străduieşte-te să le zdrobeşti aici. Iar pentru aceasta grăbeşte-te să-ţi instaurezi în suflet convingeri opuse celor pe care se bazează gândul de tulburare. În războiul minţii, astfel de convingeri opuse sunt nu numai un scut, ci şi săgeţi: ele apără inima şi lovesc vrăjmaşul drept în inimă. Din acest moment, lupta va consta în faptul că păcatul iscat se va îngrădi în permanenţă cu gânduri şi cu imagini care să-l apere, iar luptătorul, pe de altă parte, va nimici aceste bastioane cu gânduri şi cu imagini opuse.

Durata luptei depinde de o mulţime de împrejurări diferite, care nu pot fi nicidecum stabilite. Nu trebuie, însă, să cedăm în nici un fel, nici chiar cu gândul nu trebuie să înclinăm de partea vrăjmaşului, şi victoria va fi sigură. Căci mişcarea păcătoasă – aşa cum am observat mai înainte – nu are în noi un sprijin puternic şi, de aceea, este firesc să înceteze curând.

Dacă şi după această acţiune de autoapărare, conştiincioasă de altfel, vrăjmaşul încă mai stăruie ca o nălucă în suflet şi nu vrea să cedeze locul, este clar că este susţinut de o forţă străină; de aceea, şi tu trebuie să apelezi la un ajutor străin, pământesc sau ceresc: să te destăinui duhovnicului tău şi, cu rugăciune stăruitoare, să-L chemi pe Domnul, pe Maica Lui, pe toţi sfinţii şi pe îngerul păzitor. Predarea în mâna lui Dumnezeu niciodată nu a rămas ruşinată.

Însă trebuie să remarcăm că una înseamnă lupta cu gândurile, alta cu patimile, şi alta cu dorinţele. Şi gând de gând se deosebeşte, dorinţă de dorinţă, şi patimă de patimă. În toate acestea trebuie folosite procedee deosebite, care trebuie stabilite în prealabil ori prin raţionament, ori din experienţele şi învăţăturile ascetice.

Nu întotdeauna trebuie să recurgem cu fermitate la împotrivire: uneori numai dispreţul îl alungă pe vrăjmaş, în timp ce împotrivirea făţişă doar îl înmulţeşte şi îl îndârjeşte. Pe vrăjmaş trebuie să-l urmărim până când nu mai rămâne din el nici urmă. Altminteri, chiar şi un simplu cuget rămas în inimă, ca o sămânţă rea, îşi va aduce rodul său, printr-o imperceptibilă înclinare a sufletului către el. În timpul bătăliei nu trebuie folosite nici un fel de mijloace în vederea preîntâmpinării ei viitoare. Regulile sunt de fiecare dată foarte stricte şi este mereu nevoie să fie schimbate şi, de aceea, nu trebuie să ne bazăm pe experienţă – lucru atât de dăunător în lupta duhovnicească şi atât de ademenitor pentru luptător.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 79/septembrie-octombrie 2013
 
 
 

PARTEA A VI-A

iii) Bătălia s-a sfârşit. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că te-a izbăvit de înfrângere, dar nu te lăsa pradă peste măsură bucuriei izbăvirii, nu-ţi îngădui nepăsarea, nu slăbi râvna: adesea, vrăjmaşul doar se preface învins, pentru ca, atunci când te laşi cuprins de nepăsare, să te înfrângă mai uşor printr-un atac neaşteptat. De aceea, nu-ţi da jos armele de război şi nu uita regulile de prevedere. Fii întotdeauna un luptător viguros şi vigilent !

Mai bine, aşază-te şi fă-ţi socoteala prăzii, revezi tot cursul luptei: începutul, continuarea şi sfârşitul, observă ce a stârnit-o, mai ales ce a înteţit-o şi ce anume i-a pus capăt. Acesta va fi un fel de tribut al învinşilor, care-ţi va înlesni simţitor viitoarele biruinţe: astfel se dobândeşte, în cele din urmă, înţelepciunea duhovnicească şi experienţa ascetică. Nu vorbi nimănui despre izbândă: aceasta îl îndârjeşte mult pe vrăjmaş, iar pe tine te slăbeşte. Trufia, care nu poate fi evitată cu acest prilej, va deschide porţile fortăreţei sufletului, şi după victoria asupra unui singur vrăjmaş, va trebui apoi să înfrunţi o hoardă întreagă.

Dacă însă vei fi răpus, zdrobeşte-te, dar nu fugi de Dumnezeu, nu te îndârji, grăbeşte-te să-ţi înmoi inima şi s-o aduci la pocăinţă. Este cu neputinţă să nu cazi; dar căzând, este posibil şi trebuie să te ridici în picioare. Cel ce aleargă repede, dacă se şi poticneşte de ceva, repede se ridică şi iarăşi se îndreaptă pe drumul său către ţintă: imită-l şi tu ! Domnul nostru este asemenea unei mame, care îşi duce copilul de mână şi nu-l părăseşte, chiar dacă acesta se împiedică foarte des şi cade; este mai bine ca, în locul unei mâhniri nelucrătoare, să te îmbărbătezi spre alte nevoinţe, trăgând din căderea prezentă învăţăminte de smerenie şi precauţie, ca să nu mai umbli pe unde este alunecos şi cu neputinţă să nu cazi.

 

Scriptura 80

Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe care monahul urcă treptele

desăvârşirii, luptându-se pe rând cu păcatele şi patimile sale

Reversul unei icoane cu două feţe, Mânăstirea Pantocrator, Sfântul

Munte Athos, atribuită lui Ambrosios Emboros, circa 1600

 

Dacă nu îndrepţi păcatul printr-o sinceră pocăinţă, atunci acesta, începând să se întărească în tine, te va trage inevitabil în jos, la fundul mării păcatului. Păcatul va pune stăpânire pe tine, iar tu va trebui să începi din nou, de la prima bătălie; însă Dumnezeu ştie dacă aceasta va mai fi cu putinţă ! Poate că, lăsându-te acum pradă păcatului, vei trece de hotarul îndreptării; poate că după aceasta nu se va mai găsi nici un adevăr în stare să-ţi atingă inima; poate că nu ţi se va mai dărui harul. Asta înseamnă că încă de aici te vei număra printre osândiţii la chinurile veşnice.

În general, despre regulile de luptă trebuie să observăm că, în esenţa lor, ele nu sunt altceva decât aplicarea întregului arsenal la diferite cazuri particulare şi, de aceea, este cu neputinţă să le înfăţişăm pe toate. Lucrarea luptei lăuntrice este şi de nepătruns, şi ascunsă; situaţiile ei sunt deosebit de diverse; persoanele care se luptă sunt şi ele extrem de diferite: ceea ce pentru unul este ispită, pentru altul nu înseamnă nimic; ceea ce pe unul îl atinge, pe altul îl lasă complet indiferent. De aceea, a stabili o singură regulă pentru toţi este, hotărât lucru, imposibil. Cel mai bun născocitor de reguli de luptă este fiecare pentru sine. Experienţa ne învaţă totul. Trebuie doar să avem dorinţa plină de râvnă de a ne birui pe noi înşine. Primii asceţi nu au învăţat din cărţi, dar, cu toate acestea, reprezintă modele de învingători.

Totuşi, nu trebuie să ne bizuim prea mult pe aceste reguli. Ele reprezintă doar conturul exterior. Ceea ce alcătuieşte esenţa lucrării, fiecare o poate afla numai din proprie experienţă, când va porni la luptă cu adevărat. Şi în această lucrare, călăuze îi rămân numai dreapta socotinţă şi predarea de sine lui Dumnezeu.

Cursul lăuntric al vieţii creştine în fiecare om ne duce cu gândul la străvechile drumuri subterane, extrem de întortocheate şi ascunse. Păşind pe ele, cel încercat primeşte câteva poveţe generale – aici să facă aşa, acolo să facă altfel, aici să se ia după un anume semn, dincoace după alt semn, iar apoi este lăsat singur în întuneric, uneori cu o slabă lumină de candelă. Toată lucrarea lui depinde de prezenţa sa de spirit, de înţelepciune şi precauţie, ca şi de o îndrumare nevăzută. O asemenea taină se află şi în viaţa lăuntrică creştină. Aici fiecare merge singur, chiar de-ar fi înconjurat de o mulţime de povăţuitori şi înzestrat cu o mulţime de reguli. Doar simţurile deprinse ale inimii şi, mai cu seamă, insuflările harului îi sunt îndrumătorii neîncetaţi, neînşelători şi nedespărţiţi în lupta cu sine; toate celelalte îl părăsesc.

5. În încheiere vom indica, pe scurt:

a) sfârşitul luptei,

b) roadele ei,

c) cursul exterior şi

d) continuarea.

a) Ceea ce caută fiecare din cei ce se luptă este moartea inamicului, între ei nu este cu putinţă nici un fel de împăcare. Amândoi, nesuportând a sta alături unul de altul, caută stăpânirea deplină. În cele din urmă, în suflet ori va străluci lumina binelui, ori se va lăsa întunericul păcatelor.

b) Roadele acestei lupte duhovniceşti sunt felurite. Cele mai importante dintre ele sunt: tăria duhovnicească; înţelepciunea duhovnicească – legată nu numai de luptă, ci şi, în general, de viaţa lăuntrică; curăţenia inimii, fiindcă, în cele din urmă, păcatul se micşorează atât de mult în ea, încât se face aproape inobservabil.

În general, când, după o luptă cu sine, mai mult sau mai puţin îndelungată, păcatul slăbeşte simţitor, creştinul, în toată făptura sa, nu mai este acelaşi care fusese mai înainte: el se ridică pe treptele sfinţeniei şi nimic nu împiedică acum harul să se deschidă în el, pe cât este cu putinţă.

c) Încă de prima dată, lupta este îndreptată împotriva tuturor păcatelor din om; dar, cu trecerea vremii, păcatul slăbeşte şi îşi micşorează volumul, reducându-se totodată câmpul de luptă. Imaginea păcatului din noi este imaginea unui copac cu multe ramuri. Prin luptă i se retează treptat când una, când alta din ramuri. Nu se poate spune cu siguranţă care ramură va cădea mai înainte şi care mai târziu, căci aici contează foarte mult starea firească şi starea dinainte a luptătorului cu păcatul. Se poate însă considera că această cădere se produce începând cu ce este mai grosolan şi mai evident, şi terminând cu ce este mai subţire şi mai ascuns. La început pierde putere trupul, apoi în general ataşamentul faţă de cele văzute, apoi înclinaţiile şi patimile; mai mult decât toate se menţin tulburările şi simţămintele înrădăcinate ale inimii păcătoase. Ele constituie obstacole chiar pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii duhovniceşti.

De altfel, această gradare în micşorarea volumului şi în slăbirea încordării luptei are loc doar în cursul ei general. Cât priveşte bătăliile particulare, deşi cantitativ urmează şi ele aceeaşi regulă, prin forţa lor, însă, sunt complet independente de aceasta. În acest sens, contează foarte mult stările fireşti ale omului (uneori el este trist, alteori vesel, uneori este deosebit de bun, iar alteori chiar urâtor de oameni) şi stările de creştere duhovnicească (uscăciunea, ardoarea râvnei, răcirea inimii şi altele). Fiecare dintre aceste stări poate, de la sine, fie să micşoreze puterea păcatului, fie să îi dea un teritoriu mai larg; de aceea, şi răbufnirea păcatului într-un caz poate fi mai slabă, iar într-altul mai puternică, iar odată cu aceasta, şi lupta poate deveni mai grea ori mai uşoară, întrucât aceste stări nu se supun legii gradaţiei, ele exclud de la această lege şi forţa răbufnirilor păcătoase.

d) Se va sfârşi oare această luptă aici ? Fie ca fiecare să-şi răspundă singur la această întrebare, după experienţa sa. În general, putem spune doar atât: luptă cu nădejdea că această bătălie va deveni pentru tine, în cele din urmă, foarte uşoară, că dintr-o bătălie neîntreruptă ea va deveni discontinuă şi aceste intervale se vor mări tot mai mult ! Dar dacă va veni pentru tine vremea pe pământ când vei fi cu desăvârşire liber de tulburările păcatului, asta vei afla când vei fi cu adevărat liber.

Sfântul Macarie cel Mare ne îndeamnă să pornim bărbăteşte la luptă cu pornirile păcătoase, pe deplin încredinţaţi că Domnul, văzând râvna noastră, ne va da în cele din urmă harul doririi nestăvilite a binelui şi păcii sufleteşti; dar, dobândind această pace, nu trebuie niciodată să credem că suntem deja feriţi de atacuri şi căderi. Sufletul care s-a înrobit păcatului este în întregime întunecat. Chiar dacă, printr-o trudă îndelungată, el a izbutit să-şi lumineze două părţi ale sale, celelalte rămân încă neluminate. Trebuie să ne păzim: această beznă poate să ne acopere cu uşurinţă iarăşi tot sufletul. Apa tulbure stătută pare curată, dar dacă se agită murdăriile depuse la fund se răspândesc din nou prin toată apa. Mişcările păcătoase se alungă prin încordarea unei zone neştiute a sufletului, dar sunt gata întotdeauna să reapară şi să-l acopere.

„Minte cel ce zice că are inima curată, spune Sfântul Macarie cel Mare, căci niciodată nu se întâmplă de fapt ca cineva, după primirea harului, să devină imediat curat; ci se va da vrăjmaşilor şi diferitelor ispite ca pedeapsă şi învăţătură. Cei dintâi şi cei mai măreţi oameni înaintea desăvârşirii sunt ca sluga înaintea stăpânului sau ca un pârâu înaintea fluviului Eufrat”.

În general, din punct de vedere psihologic, ideea despre sfârşirea definitivă a luptei nu este justă, iar din punct de vedere moral este atât de dăunătoare, încât chiar dacă ar fi justă, ar trebui să o ascundem cu toată grija atât de noi, cât şi de ceilalţi, din cauza celor mai primejdioase ademeniri, inevitabile, dacă am accepta-o.

Ce-i rămâne de făcut fiecărui creştin ? Să se întărească întru Domnul şi întru puterea tăriei Lui; să ia toate armele lui Dumnezeu, ca să poată sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 10, 13); să se îmbărbăteze, să se întărească, să rămână în picioare, căci numai cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22), şi numai celui ce biruieşte îi va da Domnul să şadă cu El pe Scaunul Său (Apoc. 3, 21).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 80/noiembrie-decembrie 2013